Noul volum al lui Vasile Dan, Poeme nescrise, are aerul de atemporalitate cu care acest autor liric ne-a obișnuit. Cu unele excepții, precum „micropoemul” Dostoievski în care e numit Putin și se pune întrebarea dacă „Dumnezeu îl va putea ierta”, realitatea socială înconjurătoare și istoria macro din secolele 20 și 21 sunt estompate până la absență. Chiar și atunci când versurile pornesc de la o amintire biografică distinctă, concretă, „netă”, referențialitatea și tranzitivitatea sunt pierdute cu intenție.
Astfel, undeva departe, în China evocată cu două pagini mai înainte, sau poate în altă parte, „de față eram toți cinci”, și poetul îi enumeră incluzându-se
la final: „Cornel cel prefăcut apatic”, „Alex mereu în rumoare”, „Eugen cerebralul”, „Bruno extaticul”, „eu însumi”. Cu toții „stau mărturie” pentru ceva – dar cu cât poemul acesta avansează, cu atât mărturia se încețoșează. Focalizarea este de fapt aparentă: în loc să vedem detaliile scenei cu cei cinci, ce anume s-a întâmplat în cuprinsul ei, într-o notă de realism al reprezentării, observăm, dimpotrivă, cum perspectiva se lărgește și lucrurile capătă o neclaritate echivalentă cu ambiguitatea: „eu însumi pierdut înecat/ în veșminte subțiri ude/ în aerul dens apos/ al unui muson necunoscut de sus/ rătăcit mereu pe un alt și alt meridian.”. Mărturia și-a pierdut de data aceasta sensul. Personajele și elementele componente ale scenei au fost menționate pentru a fi cumva lăsate în urmă, într-un efort al de-materializării și transgresării lor. La figurat, dar aici și la propriu, poetul-personaj s-a „pierdut” și s-a „înecat” în „aerul dens apos”. Iată cum o amintire a unui episod concret-biografic devine, ca peste tot în cartea lui Vasile Dan, o evanescență.
Poemele nescrise sunt, toate, scrise foarte bine. Autorul lor e un caligraf și un calofil, iar un gest recurent, edificator asupra exigenței lui, este acela de a face foaia de hârtie cocoloș, strângând-o – am zice – în pumn cu nemulțumire față de expresia poetică, ori observând autocombustia lirică: „Când scrii ești îngropat în hârtie./ În genunchi îngropat./ În pământ alb/ cum s-a spus/ un cocoloș de hârtie/ care se aprinde singur/ de fiecare dată exact/ atunci când ajungi/ la punct.”.
În alt loc din carte, într-un text intitulat Anul Nou și numit „primul poem din anul acesta”, creatorul lui pare, în fine, mulțumit de ceea ce i-a „ieșit”. Apar imagini ale vitalității, ale bucuriei de a trăi, fiindcă „inima întinerește pervers” și face „tumbe în sânge”. Dar, foarte curând după asemenea extravaganțe senzorial-erotice, inima „se oprește brusc” la ridicarea ceții „de peste toate cele din jur”. Acum, poetul se sperie „cu adevărat” de lumea nouă apărută în fața ochilor după risipirea ceții – și ajungem iarăși la evaziune și evanescență. După un „precum” introdus prudent, vedem, cu ochii observatorului liric, cum „pământul ar fi la picioarele tale/ o biată hârtie albă/ mototolită rău, cu râuri secate/ și munți tociți”, când?, „în sâmbăta asta când se naște tot prin cezariană/ ca orice poem/ și acesta.”.
Anul Nou a început cu bine, dar poezia se scrie greu. Raporturile artistului cu suportul viziunilor lui sunt tensionate, la antipodul mulțumirii tihnite a grafomanilor noștri în ochii cărora tot ce scriu ei, scriu memorabil. În Ecou, un jurământ literar-existențial este ținut de poet printr-o comparație nu ușor de suportat: „Totul mi se scurge prin mâna dreaptă/ cu care scriu de la stânga la dreapta viața asta/ jurământul ei înnoit cel/ pe care-l înghit dimineața/ fără să-l mestec pe uscat/ ca pe un mototol de hârtie/ proaspătă.”. Hârtia devine aici un fel de căluș al torturii, deși ar trebui să fie o supapă eliberatoare, un mod de a înțelege lumea și viața prin scrisul pe ea.
Nu în ultimul rând, în Șapte zile, un personaj descris la persoana a III-a ne va ține o tiradă despre ce înseamnă poezia, compunerea ei: „Zice/ orice poem încheie o neputință/ perfect la toți nasturii,/ Cititorul degrabă o îmbracă.” Trecând la persoana I, Vasile Dan continuă, în numele personajului, sau al lui, sau al oricărui artist, în felul următor: „Mă mișc de colo-colo pe o hârtie albă/ care mai bine se sinucide decât să se lase/ maculată de mine./ O fac cocoloș, o mănânc și o înghit/ uscat./ În șapte zile tot o închei.”. Referința la creația divină este reluată, cum se vede, la final, iar sub tonalitatea (auto)ironică, se evidențiază miza majoră a poemului și a întregii cărți.
Aceste exemple sunt tot atâtea arte poetice, prin care Vasile Dan dă cu subtilitate contur figurativ unui anumit mod – înalt – de a înțelege liricul. Chiar și atunci când apelează la strategiile textuale ale „optzeciștilor”, el rămâne un poet modernist („un neașteptat blagian postmodern”, formulează excelent Răzvan Voncu, pe coperta 4) pentru care experiența limbajului, a textului, a lirismului epurat sunt esențiale.
Putem trasa o linie și între poetica lui și cea a necuvintelor lui Nichita Stănescu, cu un accent mai grav la Vasile Dan și totodată cu o suprapunere de mare finețe: între lumea poeziei așa cum aceasta este percepută, din interior, de către creatorul ei și discursul liric acoperind tot, cu un material verbal cât mai redus, cu cât mai puține cuvinte care să spună cât mai mult. Less is more.
În deplin acord cu această poetică minimalistă, mefientă la excesul de cuvinte, la textul aluvionar, la versuri întinse pe numeroase pagini (care n-au fost făcute, hélas!, cocoloș), la diluare și lăbărțare, Vasile Dan va folosi din loc în loc – ca pe niște semne și marcaje prin „pădurea narativă” – imagini simbolice dintr-un același registru al evanescenței misterioase. Un drum înapoi, pe apă, „se șterge de tot”. Toate au fost „cântate” „într-o limbă neauzită/ ce doar se scrie cu litere arse”. Limba e, așadar, „neauzită”, literele sunt „arse”. O scriere este „cu cerneală simpatică”, iar într-unul dintre poemele din care am citat mai sus, ploua „doar albastru/ cu o cerneală simpatică”. Poetul citește „un text ce nu a fost încă scris”, de pe ce suport?, „de pe un zid transparent, de aer”. Vorbirea lui „a devenit tot mai ascunsă”, până la pragul unei tăceri „fără cusur”. Poezia ar putea fi pentru el ca muzica din textul intitulat Herman Hesse, „o geometrie ascunsă a lumii”.
Abia în a treia secțiune a cărții, pusă tot sub semnul obsedant al scrisului și intitulată Scrisul de mână, austeritatea esențială a poeziei lui Vasile Dan are o addenda oarecum neașteptată: aceea a unei lirici pe care o văd mai „plină” și mai bogată imagistic. Chiar dacă, într-un memorabil Post-scriptum, finalul va fi tot cel cunoscut, „al unei coli de hârtie”, densitatea existențială se va proiecta în concretețea, nouă, a versurilor, scrise acum de mână: „Acum când m-am apucat și eu de scris/ au dispărut toți cititorii./ Poeziile multe recunosc păreau de o frumusețe ciudată/ cioplite direct în marmura/ de abur a propriei mele respirații/ (nimic nu cutremură mai mult niciodată decât ea/ această frumusețe neașteptată)/ în timp ce afară e întotdeauna iarnă când scriu/ chiar și în mijlocul verii/ e singurul anotimp bun pentru scris/ o rimă a lui vers alb cum s-ar zice când/ chipul tău de acum șterge toate toate celelalte chipuri/ purtate rând pe rând de la nașterea ta încoace/ căci orice naștere asta am învățat-o/ destul de târziu/ e o nouă lectură a lumii/ în care ai căzut și tu așa/ ca alții/ sărac anemic tot mai tăcut/ cu degetul arătător/ direct înfipt/ în nisipul alb/ greu vizibil/ al unei coli de hârtie.”.
Mâna poetului este acum caldă. Catalizatorul fiind erotic, poezia a devenit vitală. Ea se întoarce, așa zicând, la lumea noastră și la viața omului care o re-scrie, dintr-o perspectivă mai accentuat-personală, în cuvinte reliefate și imagini plastice. Meditația poetică e tot concentrată, însă modalitatea lirică diferă semnificativ.
Poeme nescrise confirmă, de la o secțiune la alta și prin întregul sumar, clasa unuia dintre cei mai rafinați și subtili poeți de azi.
Vasile Dan, Poeme nescrise, Editura Cartea Românească, București, 2026, 88 p.