Romancierul M. Blecher (1909-1938) este dublat de un remarcabil poet, a cărui activitate a rămas, din păcate, destul de puţin cunoscută. Nu întâmplător, autorul Inimilor cicatrizate a debutat editorial cu versuri, publicând, în 1934, placheta intitulată Corp transparent. În prefaţa din 1971 a volumului Vizuina luminată (amplă selecţie ce reia şi poeziile scriitorului), Saşa Pană remarca prospeţimea imaginilor din aceste creaţii, imagini ce se iau la întrecere cu iureşul viselor. Viziunea asupra lumii propusă de către scriitor diferă în mod substanţial de cea prezentă în lirica românească tradiţională, apropiindu-se de suprarealism prin transformarea radicală a materiei şi a gândirii. Volumul conţine un număr de 15 creații, ce anticipează şi completează universul romanelor. Poemul programatic ce ne introduce în universul cărţii se intitulează În loc de introducere. Poezia este alcătuită din şase distihuri, ce constituie tot atâtea definiţii ale cuvântului. În manieră suprarealistă, cuvintele sunt văzute ca nişte „păsări cu aripi de sânge”, ce zboară nebune în încăperile inimii. Imaginea este insolită, anticipând universul romanului Inimi cicatrizate. Asemenea unor mari înnoitori ai liricii româneşti precum Ion Barbu sau Tudor Arghezi, Blecher vorbeşte de valoarea corporală a cuvintelor. Acestea nu mai sunt nişte simple complexe sonore ce denumesc obiecte, ci se transformă ele însele în obiecte: „Cuvinte pasări cu aripi de sânge / Cuvinte zburând nebune în încăperile inimii // Animale câteodată cu transparenţe de cer / Buchete de lumi astrale (comete cu cap de dansatoare)”. Numeroasele comparaţii şi metafore la care recurge poetul reflectă disponibilităţile infinite ale cuvintelor. Acestea sunt fie „Flori bizare parfumând creierul”, fie „vulturi fâlfâind alb peste munţii somnului”, fie „Vitrini lunare cu îngeri şi săbii / Cu lupi, cu oraşe, cu vapoare, cu păr de femeie”. Cuvintele pot reflecta un zâmbet sau o bucurie ori pot fi, asemenea viselor, „Apariţii şi dispariţii în întunericul zilelor”. Imaginea lor emblematică revine şi în ultimul distih: „Cuvinte, desene neînţelese ale scrisului acest / Ca mâinile mele, ca ochii tăi închişi”. La fel ca în proză, Blecher îşi imaginează o lume în care legea cauzalităţii dispare, iar teluricul este depăşit prin proiecţia în astral şi în universul himerelor. Poetul rupe barierele consecinţelor, preferând tentaţia halucinantului, atotputernicia visului, primatul inconştientului. Asemenea lui André Breton, Blecher pare a fi adeptul „dicteului automat” al gândirii lipsit de controlul raţiunii. Sub înrâurirea teoriilor psihanalitice ale lui Sigmund Freud – dar şi rupt de realitatea imediată din cauza bolii teribile de care suferea –, atenţia lui Blecher se îndreaptă asupra inconştientului, a viselor şi a simbolurilor. Din această perspectivă, scrisul are pentru el un important rol terapeutic, salvându-l de infernul cotidian întruchipat de tuberculoza osoasă (morbul lui Pott). Scriitorul îşi elaborează propria sa suprarealitate, dar pare adeptul ideilor exprimate de André Breton în al doilea Manifest al suprarealismului. Este vorba despre crearea unui univers identificat cu acel „punct al spiritului din care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, trecutul şi viitorul, comunicabilul şi incomunicabilul, ceea ce este sus şi ceea ce se află jos încetează să mai fie percepute contradictoriu”.
Un adevărat amestec al regnurilor ne întâmpină în poemul Eternitate. Asemenea picturii lui Picasso, Blecher are propria sa perioadă albastră: „Paşii ne cunosc abisul / Trupul ne plimbă cerul / Furtuna pierde bucăţi de carne / Tot mai vagă tot mai slabă / Este un început albastru / În acest peisaj terestru / Şi altul răzbunător / Ca un deget tăiat / Vezi doar ce femeie se rostogoleşte / Ca un fus / Şi copiază delta ei / Pe delta apelor”.
Imaginile şocante, ce nu ascultă de logica obişnuită a lucrurilor, revin în creaţia intitulată Poem. La fel ca în proză, realul comunică cu imaginarul în versurile lui Max Blecher. Numeroasele proiecţii insolite amintesc de o veritabilă descătuşare a visului, ce apropie lirica autorului Întâmplărilor în irealitatea imediată de poezia suprarealistă: „Privirea ta-nlăuntru poartă o luntre şi mi-o trimite / încărcată cu catifea de ochi negri şi diamante / mărunte a câtor visuri câtor abisuri ieri pe înserat / s-a spânzurat un înger într-un moment de fericire / şi aripile lui căzute scârţâie sub picioarele tale pe / zăpadă ce de flori ce de ramuri ce de degete”. Poezia conţine două părţi distincte, aproximativ egale ca întindere. Dincolo de imaginile insolite, ceea ce mai şochează în această creaţie este absenţa punctuaţiei. La fel ca în literatura absurdă, impresia de insolit este garantată şi prin alăturarea unor termeni neobişnuiţi, adesea contradictorii, bizari. Totul păstrează însă forma şi muzicalitatea versificaţiei tradiţionale: „Rochia mării în scoica safirului păşeşti sau luneci / corabie sau acrobat, tu fluviu vertical cu diadema / părului albastru cascadă de ferigi sau de ţipăt / şi iată un geam se înclină, îţi schimbi transparenţele / şi eşti o femeie moartă o fantomă cu rochia mării / în scoica safirului, palmierul întinde braţul şi te / salută, vapoarele îţi călătoresc umbletul şi norii / spre crepuscul frumuseţea”.
Poemul Calul îi este dedicat lui Saşa Pană şi pare o pictură suprarealistă purtând semnătura lui Salvador Dali: „Calul cu măsura orgoliului în fân / Pe o cărare fir de păr în soare / Se înalţă din ţărână dezlipindu-se de ţărână / Fulgii pământului îl ning sub copite pe azur / Ca o pânză pe catargul / Zilei / Îşi înclină coama evantai pe cer”. În prelungirea lui André Breton, Salvador Dali şi-a însuşit teoria suprarealistă a automatismului, pe care o transformă într-o metodă proprie, numită metoda „paranoic-critică”. După cum menționează Constantin Prut în Dicţionarul de artă modernă din 1982, celebrul pictor „fixează în imagini aspecte maladive, deformările patologice, pentru a descoperi motivaţii ale organizării afectiv-spirituale profunde. Pictează reziduurile memoriei, transferând, între modalităţile sale de expresie, descoperiri ale şcolii psihanalitice”. Ceva similar se petrece şi în lirica lui M. Blecher. În poezia Calul, animalul îşi pierde greutatea specifică, devine imponderabil, asemenea unei imagini proiectate pe bolta cerească. Paradoxul obiectelor din lirica lui M. Blecher constă în faptul că ele dobândesc imponderabilitatea imaginilor, a tablourilor. Alteori, calul preia chip de femeie, imaginea diafană fiind proiectată, din nou, pe bolta cerească: „Calul e femeia de apă camee / Cu sânii de nouri / Cu gestul real ca o gheară / În creieri / Şi steag în somnul decolorat al morţii / Insulă în dimineaţă nebunie rece / Ca o picătură de mercur pe covor. / Calul intră calul iese / Printre arborii roditori / Cu urechi de văzduh / Şi cercei de vrăbii / Calul porneşte în lume”.
Poetul este înfăţişat ca un veritabil prestidigitator, ca un demiurg în lumea imaginarului, în poemul intitulat Umblet. Creaţia îi este dedicată lui Pierre Minet. Recurgând la antiteza diurn – nocturn, Blecher caută semnificaţiile drumului său. Drumul scriitorului se dovedeşte însă labirintic, iar traiectul este unul imaginar: „Păşind mereu înainte umbrele paşilor mei mor / Ca traectoria unei comete de-ntuneric / Şi asfaltul în urma mea mă suprimă / Cu tot ce-am fost şi tot ce-am gândit / Ca un prestidigitator / Menit să-mi escamoteze viaţa”. Blecher caută sensul existenţei sale, dar rămâne prizonierul unui univers închis, asemenea celui din lirica lui George Bacovia: „E o înşirare corectă de case / Pe drumul acesta care totuşi / Trebuie să însemne ceva / E un cer fără culoare fără miros fără carne / Peste paşii mei fără importanţă / Cu ochii închişi umblu într-o cutie neagră / Cu ochii deschişi umblu într-o cutie albă / Şi oricât m-aş căzni să înţeleg ceva / Ciocane grele-n cap îmi sparg orice gând”.
Autorul Corpului transparent se dovedeşte un vizionar şi în creaţia intitulată Pe ţărm. Ca într-un vis, Blecher oferă un tablou oniric, cu nuanţe expresioniste, al mării, iar nostalgia simbolistă a departelui duce la realizarea unei sugestive paralele între oameni şi vapoare: „Iată ce vei vedea la mare / Vapoarele ca nişte capete de înecaţi cu ţigara încă în gură / Visând, fumând plutesc spre Istanbul / Pe ţărm oamenii ca nişte sinucigaşi scăpaţi de la moarte / Visând, fumând, se plimbă pe-nserat”.
Falsele Materializări ale poetului înseamnă, de fapt, concretizarea unor himere. Nu este vorba de nişte obiecte concrete, ci de lucruri ce prind viaţă în inima sa, de materializarea unor gânduri şi a unor amintiri: „De-ar fi să-mi lase ziua o piatră într-o cutie / Şi-un fluture de aur pe geam ca un vitraliu / De-ar fi să-mi lase noaptea o mână de cristale / Din ţurţurii de febră, – din visuri o păpuşă / De-ar fi să am obiecte ce-n inimă au viaţă / Şi gânduri în mătase şi amintiri în sticlă /Din vizitele tale aş vrea brăţări de sânge / Colierul unui zâmbet şi-inelul unei clipe”.
Perspectiva insolită asupra lumii pe care o propune Blecher are la bază dorinţa de a găsi noi modalităţi de expresie, lupta împotriva formelor sclerozate, instituţionalizate ale culturii. Consecinţa este spargerea clişeelor, fenomen detectabil într-o formă literară clasicizată precum pastorala. Ca urmare, poemul cu titlul omonim dobândeşte semnificaţii aparte. Pastorala tradiţională cântă, în manieră idilică, mirifica vârstă de aur a Arcadiei, topos paradisiac al păstorilor, o veritabilă întruchipare a purităţii. Prin nota de naivitate şi de familiaritate, dar mai ales prin maniera bucolică a prezentării peisajului, această formă literară poate fi asemănată cu pastelul. Blecher preia vechile elemente ale speciei, dar le distribuie altfel. Apar, rând pe rând, apa, lacurile, boii, florile de mătrăgună, mieii tineri, câmpurile, izvoarele. Nimic idilic însă în descrierile de natură. Mai mult, poezia apare ca o sfidare a realităţii, adevărata realitate fiind – ţine să ne precizeze autorul Întâmplărilor în irealitatea imediată – însuşi visul: „E-ntindere de plante cu degete de apă / Bea asta şi priveşte / Jupele dantelate ale laptelui crud / Uriaşii subpământului s-au înecat cu azur / Şi lacurile guri deschise rămas-au încremenite / Patru boi sub un copac, sfidând realitatea / Îngenunche şi-şi împodobesc coarnele / Cu flori de mătrăgună / Trece prin nori perfecţiunea plânsului / Şi mieii tineri sub ţâţele ploii / Planeta somnului se aşterne peste câmpuri / Pe unda izvorului curg ultimele reflexe / Ca ultimele cuvinte lucide ale unui muribund / În timp ce tu vrăjitoreşti, văd / Cu oscioarele ornamentale şi fatale ale / Iubirii noastre” (Pastorală).
Tot la vârsta clasică a poeziei trimite şi poemul intitulat Amor falenă, un sonet alcătuit din trei catrene şi un distih. Creaţia îi este dedicată lui Geo Bogza, unul din poeţii semnificativi ai avangardei literare interbelice. Scrierea reprezintă un elogiu al iubirii, iar muzicalitatea versurilor este dată de subtila tehnică a refrenului la care recurge poetul. Cuvântul-cheie al poemului este „amor”, termen ce revine de cinci ori în cele patru strofe ale creaţiei. În jurul acestuia este construit întregul edificiu liric, sugerându-se ideea că totul începe şi se termină cu dragostea. Fiecare strofă ne înfăţişează o altă ipostază a iubirii, iar distihul final exprimă concluzia: „Amor reţea a lumii în care prinşii oameni / dansează ca paiaţe serioase şi nebune”. Prima ipostază a iubirii este cea de „Amor falenă a porturilor negre”. Asemenea simboliştilor francezi, Blecher utilizează sinestezia, în tablouri în care diferitele simţuri şi senzaţii comunică între ele. Lumina este parfumată, în timp ce gândul dobândeşte o serie de trăsături specifice obiectelor: „Amor falenă a porturilor negre / Lumină parfumată a tropicelor vaste / Gând lung şi lin de rază, chinuitor ca marea / Şi orizontu-n flăcări închis ca o capcană”. „Amorul falenă” este urmat de „amorul urban”. Vagul simbolist, asocierea iubirii cu moartea, senzaţia de claustrofobie sugerează o stare existenţială aparte, ce are ceva din lirica lui George Bacovia: „Amor urban de umbre pe străzi cu reverbere / Cu vorbe tăinuite în moarte-nmormântate / Cu răsfoiri încete de-albume inutile / Amor de după-amiază în vagi odăi închise”. Cea de a treia ipostază a iubirii este amorul campestru. Iubirea nu ţine cont nici de geografie, nici de vârstă. Iată ce doreşte să ne sugereze poetul: „Amor cu miros aspru de lut şi de sămânţă / Sub ierbile cât calul, în vara grea de grâne / Amor plâns în batiste sau râs domol în soare / Cu piele albă fină sau mâini îmbătrânite”.
Creaţia intitulată Poem grotesc îi este dedicată lui René Wauquier şi este structurată pe două părţi. Este vorba despre un poem în proză, asemănător celor purtând semnătura lui Arthur Rimbaud. Şi de această dată avem de-a face cu un text de factură suprarealistă, în care legile cauzalităţii imediate sunt abolite. Totul se petrece ca şi cum Blecher nu ar scrie ci ar desena, adică numai ar transcrie nişte senzaţii obsedante: „Soldatul verde care locuieşte în lună îmi trimite pe un fir de salivă câteodată o portocală, câteodată o frunză de pătrunjel (păr smuls din barba-verde) şi câteodată ceasul lui cu cifre fosforescente. Ceasul cade în fundul mării şi bate atât de sălbatec încât sparge valurile (pânzele corăbiilor plesnesc ca pocnitorile). Copiii, după amiază, jucându-se cu smeul ţin în mână un fir de salivă pe lungul căruia soldatul nu le trimite nimic, nici viezuri nici smochine uscate”. Logica tradiţională este contrazisă şi în cea de a doua parte a poemului „fără punct şi fără virgulă” prin utilizarea unor asocieri lexicale insolite, numeroase procedee amintind de tehnica literară a lui Urmuz sau de cea a lui Grigore Cugler: „Pe un gramofon de apă notele plouă după cum heruvimii făinii cântă din trompete de făină în timp ce elefantul meu şi-a încurcat trompa într-o spirală fără sfârşit fără punct şi fără virgulă fereastra s-a desfăcut din zid şi a plecat în lume drum bun căci iată desenez altă fereastră”. Asemenea unui demiurg ludic şi poznaş, poetul se joacă şi îşi construieşte un univers degradat, alcătuit dintr-o materie primă neobişnuită, făina. Orizontul de aşteptare al cititorului este contrariat şi mai mult de faptul că Blecher renunţă la punctuaţia tradiţională, impunând noi norme ortografice. Procedeele poetului sunt explicate în final, când aflăm că totul nu este altceva decât un desen, dar tehnica picturală este departe de cea utilizată, de exemplu, de către Vasile Alecsandri în pastelurile sale. Imaginile idilice sunt abolite, iar noi pătrundem în sfera picturii expresioniste şi a celei abstracte.
Interferenţa regnurilor este prezentă şi în poemul intitulat Menajerie, acest amestec insolit fiind sugerat şi prin titlu. Blecher transpune în poezia sa o tehnică picturală inedită, chiar dacă i se oferă iubitei asemenea unui text: „Iată-mă-s câinele tău cu blană de franjuri / Şi dinţi de săbii ca să te muşc, să te latru / Iată-mă-s şarpele tău ca să te ispitesc / Cu mărul soarelui să te otrăvesc / Iată-mă-s rinocerul tău în tunică de clown / Jonglând cu popice ca să te fac să râzi / Iată-mă-s girafa ta. Majusculă / În textul zilei, citeşte-mă A / Iată-mă-s vulturul din asfinţit / Cu inima mea în cioc aprinsă ca un lampion”. Bestiarul la care recurge poetul pentru a-şi ispiti iubita se dovedeşte semnificativ. Îl ajută, în acest sens, o remarcabilă tehnică a refrenului. El preia, rând pe rând, înfăţişarea câinelui, a şarpelui, a rinocerului, a girafei şi a vulturului. Portretul lui este acela al unui scamator, al unui jongleur care se distrează în compania cuvintelor.
Jocul de cuvinte şi tehnica refrenului stau şi la baza poemului intitulat Când. Este vorba despre un elogiu al mâinilor iubitei, diferit însă de ceea ce putem întâlni în Cântare omului de Tudor Arghezi: „Mâinile tale pe piano ca doi cai / Cu copita de marmură / Mâinile tale pe vertebre ca doi cai / Cu copita de trandafiri / Mâinile tale în azur ca două păsări / Cu aripi de mătase /
Mâinile tale pe capul meu / Ca două pietre pe un singur mormânt”. Ceea ce şochează în final este ideea singurătăţii copleşitoare, precum şi asocierea iubirii cu moartea.
Mai multe creaţii ale lui Blecher se intitulează, simplu, Poem. Dincolo de jocul de cuvinte şi de imagini, ultima poezie care poartă acest titlu se caracterizează prin trecerea progresivă de la strofele alcătuite din patru versuri la cele formate din trei, apoi din numai două versuri. Erosul lui Blecher este unul visat, vag, neprecizat, imaginea iubitei neprinzând niciodată contur. Aşteptarea ei poate însă declanşa naşterea cuvintelor, adică trezirea inspiraţiei. Dacă la Blaga ochii iubitei sunt izvorul nopţii, în cazul lui Blecher acest rol îl joacă părul acesteia, în care poetul se cufundă în umbre.
Reîntoarcerea aparentă la lirica de factură tradiţională are loc şi în poezia intitulată Vals vechi. Poemul cu un pronunţat caracter muzical conţine o serie de ecouri bacoviene, cu predilecţie din Plumb. Dar valsul vechi aminteşte şi de atmosfera de crepuscul sugerată de o melodie similară în romanul Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale. Tonul nu este nici de această dată senin, deoarece Erosul este asociat cu Thanatosul: „Vals vechi mireasă moartă e-n voaluri prăfuite / Ghirlănzi de fete albe în rochii ca de spumă / Cu cavaleri de pică se-nvârt pe-aici cernite / Şi răspândesc în aer un vag parfum de humă”. Imaginea iniţială este adâncită în strofa a doua. Atmosfera este tainică, specifică literaturii onirice. Cimitirul stă în lună, salcâmii încărcaţi de umbre asistă şi şoptesc, în timp ce „prin tainice cavouri amanţi cu inimi sumbre / Cu gesturi adormite iubiri mărturisesc”. Poetul asistă la un spectacol tainic, în care „perechi de ceară în aer se ridică / Şi în salonul nopţii ameţitor dansează”. În faţa acestei imagini fantastice, când vântul foşneşte şi valsul delirează, Blecher resimte un puternic sentiment terifiant. În esenţă, asistăm, de fapt, la o nuntă a mortului. Nunta „celei care odinioară-n viaţă / La nunta ei cea vie muri în flori de sânge” se împlineşte abia după moarte, valsul lent plângând, parcă, existenţa şi fericirea pierdută.
Volumul Corp transparent se încheie cu poemul intitulat Plimbare marină, creaţie programatică în ceea ce priveşte sentimentele poetului. Situată la jumătatea drumului dintre frumuseţe şi tristeţe, melancolia puternică este starea de spirit ce pune stăpânire asupra creatorului. Cufundarea lui Blecher în universul mării seamănă cu o cufundare în lumea visului, relevându-se astfel cerul din adâncuri: „Sângele mării circulă roşu în coralii / Inima profundă a apei îmi vâjâie-n urechi / Sunt în fundul cerului de valuri / În pivniţa apelor adânci / În lumina omorâtă a funebrei sticle / Peşti mici ca jucării de platină / Parcurg păru-mi care flutură / Peşti mari ca turme de câini / Sug repede apele. Sunt singur / Ridic mâna şi constat greutatea ei lichidă / Mă gândesc la o roată dinţată, la un palmier / Zadarnic încerc să fluier / Parcă străbat masa unei melancolii / Şi parcă totdeauna a fost aşa / Pe jumătate frumos şi pe jumătate trist”.
Pe lângă creaţiile reunite în placheta Corp transparent, Max Blecher mai are câteva poeme originale, necuprinse în volum. În ampla selecţie intitulată Vizuina luminată, ele au fost grupate de către Saşa Pană în ciclul Paris şi alte poeme. Secţiunea cuprinde patru creaţii, dintre care două în limba franceză: Paris, [Pentru o clipă], L’Inextricable position şi Promenade marine. Ceea ce şochează în întâlnirea poetului cu capitala Franţei este tonalitatea melancolică, ce nu are nimic din exuberanţa romanticilor. Surprinde în această rememorare afectivă a Parisului utilizarea persoanei a doua singular. Descinderea în celebra metropolă este de fapt o descindere în inima nopţii. În manieră bacoviană, oraşul pare un imens cimitir, iar grădinile devastate par nişte locuri părăsite de oameni şi invadate numai de tăceri. Poezia dobândeşte dimensiuni ample, baladeşti, neobişnuite pentru lirica lui Blecher. Chiar şi în capitala modei şi a artelor, scriitorul regăseşte acelaşi cer uzat şi strâmt al tristeţilor sale provinciale, sufletul lui rămânând împăturit cu grijă printre rufele de acasă rămase în bagaje. Autorul rătăceşte ca „o fantomă fără carne” pe bulevardele oraşului şi, în celebra cetate a culturii, poetul găseşte ca loc de odihnă tocmai bordelul, spaţiu degradat, în deplină consonanţă cu starea sa sufletească. La fel ca acasă, atmosfera este sumbră, cu ploi interminabile, cu frig, întuneric şi pustiu, peisaj ce exprimă o stare de spirit, un adevărat vid existenţial. Sumbrul peisaj nocturn se mai înseninează puţin o dată cu zorii zilei: „Şi numai dimineaţa când razele de soare în spectre foarte limpezi / Au năvălit pe geamuri cu săbii în oglindă / Cu miros de benzină, şi zgomot de motoare şi paşii sonori pe stradă / Numai atunci sufletul tău adulmecând lumina s-a-nviorat puţin / Şi tu l-ai scos la aer ca pe-un căţel, plimbându-l pe străzi necunoscute / În dimineaţa albă şi clară din Paris”.
[Pentru o clipă] este tot un poem în proză. Ceea ce contrariază este faptul că M. Blecher îşi reconstituie existenţa în sens invers, totul în răstimpul scurt al unei clipe. Punctuaţia este şi ea şocantă. Chiar dacă foloseşte punctele la sfârşitul propoziţiilor, autorul renunţă la utilizarea virgulelor şi a majusculei: „pentru o clipă, pentru o singură clipă existenţa lumii se opreşte şi se desfăşoară în trecut ca un film de cinematograf rulat de la sfârşit spre început. fumul reintră în coşuri, înaltul cade. paşii mă poartă înapoi, priviri care porneau se întorc ca degetele mănuşii răsucite pe dos. miezul fructului se simplifică se turteşte se petalizează. fructul redevine floare. inima mea scade spre noaptea fătului şi se preface în sex”.
Promenade marine este versiunea în limba franceză a poemului Plimbare marină, poem ce încheie volumul Corp transparent. L’Inextricable position este un nou poem în proză, ce oglindeşte starea de spirit insolită a poetului, ce anticipează parcă sfârşitul inexorabil. M. Blecher este şi autorul unor traduceri, ce reflectă preocupările poetului, deschiderile lui atât spre lirica autohtonă, cât şi înspre poezia universală. Dintre români, îi preferă pe G. Bacovia şi pe Saşa Pană, pe care îi şi traduce în limba franceză. Din lirica universală, se opreşte la Pierre Unik, Shane Leslie, Richard Aldington şi Guillaume Apollinaire.
Extrem de originală, substanţial diferită de creaţia marilor autori ai perioadei interbelice, poezia lui M. Blecher aduce un suflu nou în lirica vremii. Autorul Corpului transparent este un poet insolit, chiar dacă, din păcate, rămâne foarte puţin cunoscut până azi. Mai mult decât proza, poezia autorului Corpului transparent trăieşte sub zodia suprarealismului, de unde valabilitatea ideilor exprimate într-o scrisoarea adresată lui Saşa Pană: „Irealitatea şi ilogismul vieţii cotidiene nu mai sunt de mult pentru mine vagi probleme de speculaţie: eu trăiesc această irealitate şi evenimentele ei fantastice. Întâia libertate pe care mi-am acordat-o a fost aceea a iresponsabilităţii actelor mele interioare unul faţă de celălalt – am încercat să rup barierele consecinţelor şi, ca o onestitate faţă de mine însumi, am căutat să ridic la egal de lucidă şi voluntară valoare orice tentaţie a halucinantului. Cât însă şi cum îşi dezvoltă în mine suprarealitatea tentaculele ei, nu ştiu şi n-aş putea şti… Idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajă din pictura lui Salvador Dali. Iată ce aş vrea să realizez – demenţa aceea la rece perfect lizibilă şi esenţială”.