Rica Botez
II
Piesele 9-14 sunt scrisori expediate la Chicago, după 1969, și păstrate în arhiva americană a lui Eliade.
Dacă în scrisorile trimise în India, Rica îi cerea să se întoarcă în țară pentru a se căsători cu ea sau, mai apoi, pentru a o vindeca de boala „de nervi” (prin hipnoză și sugestie), în cele trimise după întoarcere îi cerea servicii mai mici: să-i găsească o slujbă în București, să-l ajute pe fratele ei etc.
Corespondența postbelică debutează cu o altă cerere, care trebuie să-l fi lăsat destul de perplex pe Eliade. În septembrie 1967, autoritățile comuniste ridicaseră lunga interdicție asupra numelui său. În anul următor, Rica obține de la Petru Comarnescu adresa lui de la Chicago. În septembrie 1969, după o „agitare” de aproape doi ani, îi scrie pentru a-i cere să-i trimită volumul Amintiri, despre care auzise vorbindu-se în țară. Peste puțin timp, în aceeași lună, Eliade primește o scrisoare de la o veche colegă de școală a Ricăi, care a putut călători în străinătate. Aceasta încearcă să-l persuadeze să-i facă fostei prietene rămase în țară o invitație la Paris, pentru o îndelung visată călătorie de care avea o nevoie de-a dreptul existențială (addendum 1). În răspunsul pe care i-l trimite Ricăi – scuzându-se că nu mai are exemplare din Amintiri –, Eliade pomenește și despre această scrisoare. Mai târziu, Rica îi va spune că atât inițiativa, cât și ideea invitației la Paris au aparținut soțului său (deja decedat), materializându-se fără știrea ei, lucru de care ne putem îndoi pe bună dreptate. Și pe Eliade îl putem suspecta că nu voia ca volumul său de memorii să ajungă în mâinile Ricăi. Îi scrie chiar de la bun început: „Deși mă întreb dacă ar trebui să citești această carte veche…”[1] Apărută în aprilie 1966, era veche de trei ani. Nici nu i-a mai trimis-o.
I-a trimis în schimb – în 1970, chiar în ziua de Crăciun – un exemplar din De Zalmoxis à Gengis-Khan, cartea care slujise ca pretext pentru a i se interzice din nou numele în acel an. Dedicația relua o caracterizare adăugată în iunie 1928 la o notă despre „sufletul duduiei Rica”,[2] făcută în aprilie 1926, imediat după ce o cunoscuse: „Dnei Rica Botez, impresionantă capacitate germinativă, cu nebănuite energii, posibilități și elanuri reținute, omagiul lui Mircea Eliade. 25 XII 1970, Paris”.[3]
Rica va reuși totuși să citească volumul Amintiri (poate tot grație lui Petru Comarnescu). Iar după aceea, va găsi o cale de a-și prezenta propria mărturie: prin articolul lui Nicolae Florescu, întemeiat pe relatările ei și pe fotocopii ale unor materiale furnizate Muzeului Literaturii Române. Nu știm cui i-a aparținut inițiativa: muzeului, lui Florescu, ei înșiși? Ea susține că a fost solicitată, dar e foarte probabil că solicitarea a venit în urma propriei deschideri și a fost dorită. Înainte de a preda fotocopiile, a scris din nou la Chicago pentru a cere consimțământul. Deși Eliade a lăsat-o politicos să înțeleagă că e o indiscreție care nu-i face plăcere, Rica a mers totuși înainte, spunându-i lui Alexandru Oprea, director al muzeului și al revistei Manuscriptum, că primise undă verde. Fotografia de la mănăstirea Pasărea, din ziua în care se cunoscuseră, a fost însă reprodusă parțial: numai Rica împreună cu două colege, fără cei trei studenți din dreapta lor, unul dintre care era Eliade.
În august 1972, când primește articolul, chiar de la Al. Oprea, Eliade îi trimite o scrisoare în care, printre altele, își exprimă și nemulțumirea față de divulgarea unei chestiuni intime.[4] Revista i-a fost, de asemenea, comunicată de Rica, printr-o altă prietenă plecată în străinătate, dar aceasta i-a transmis-o cu mare întârziere (addendum 3). Odată cu acest episod, Eliade va înceta să mai răspundă scrisorilor ei. Rica a continuat totuși să vorbească în dreapta și în stânga despre vechea lor prietenie. Unii dintre martorii acestor confesiuni, precum inginerul Nicolae Ionescu, i-au scris lui Eliade (addendum 2).
În anul următor, din iulie 1973 până în iulie 1974, Rica reușește să facă mult visata călătorie prin Europa occidentală și America de nord: „anul de rătăciri” promis de Eliade cu aproape o jumătate de secol în urmă. A plecat întâi la Viena și apoi, prin Germania, a ajuns la Paris. După o ședere în capitala Franței – unde, printre alții, a revăzut-o pe Marta Bibescu –, a zburat la New York, iar, de acolo, la Montreal, unde a rămas la prietena ei timp de șapte luni. S-a întors în țară prin Italia, vizitând Roma, Napoli, Pisa, Florența, Veneția.[5] La 22 august 1973 sosește și Eliade la Paris, în vacanța sa anuală. Rica află imediat și îi trimite o scrisoare, exprimându-și dorința de a-l întâlni. Nu s-a păstrat însă; știm despre ea doar din următoarea scrisoare a Ricăi. Lipsa unui răspuns a jignit-o profund. Ceea ce, totuși, n-a împiedicat-o să continue a defila cu amintirile despre vechea ei relație cu Eliade. Nu o putem însă judeca aspru. Din cauza trecutului doctorului Stoicescu, viața ei în România comunistă a fost deosebit de tristă. Prietenia cu Eliade era cel mai extraordinar lucru pe care îl trăise. Trecutul acela nu avea cum să nu revină, ca o mângâiere și o recompensă. Mai ales ca văduvă, după 28 ianuarie 1970.
Și amintirile lui Eliade – îndeosebi acelea despre ea – erau importante. Rica revine cu o nouă (și ultimă) scrisoare atunci când află despre iminenta publicare a versiunii franceze a memoriilor, la începutul anului 1980. Nici de data aceasta Eliade nu i-a răspuns. I-a pus totuși numele pe o listă cu „serviciul de presă”, dar s-a răzgândit și l-a șters mai apoi, redistribuind exemplarul lui Gheorghe Bulgăr.
O dovadă a cât de mult propovăduise Rica vechea ei legătură cu Eliade este faptul că, la moartea acestuia, prietenii lui din țară au sunat-o pentru a-i transmite… condoleanțe. „Țipau telefoanele”, după cum mărturisea ea însăși.
Același lucru îl putem spune și noi despre scrisorile ei. Și cu aceeași deplină simpatie.
9
9 sept[embrie 1969]
Iartă-mă, Mircea, dacă îndrăznesc să te deranjez după o agitare de aproape doi ani. Nu știu dacă n-o să te supere nevinovata mea dorință de a avea și citi cartea ta de Amintiri, despre care se vorbește mult la noi.
Înainte să iau această hotărâre de a-mi permite să ți-o cer, am încercat prin cei ce au norocul să plece și să vină – să mi-o aducă și mie de pe acolo. Dar oamenii au dreptate să nu vrea să-și cheltuiască banii lor pentru alții.
Și așa am luat această hotărâre să mă adresez direct ție. Dacă te va deranja îndrăzneala mea, probabil n-am să știu, ci poate am să cred că nu ți-a ajuns în mână această scrisoare. Dacă însă ai să vrei să mi-o trimiți, are să fie o mare bucurie pentru mine.
Îți mulțumesc oricum și nu te supăra. Nu uita că mă cheamă Profira pe numele mic. Cu Rica nu mi-o eliberează. Deci
Profira Stoicescu
Str. Dionisie Lupu 74
București I
10
14 noiembrie 1969
Îți mulțumesc, Mircea, îți mulțumesc atât de mult cât nu bănuiești și cât nu sunt în stare să-ți spun.
Da, aș vrea să citesc această carte. Simt că țin foarte mult. Tu știi că mie mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc în trecut și acum, când sunt la vârsta amintirilor, îmi place și mai mult. Totuși, dacă n-o găsești, nu-ți face griji. Dau eu cumva de ea într-o zi. Dar de ce ai scos așa de puține exemplare? N-o repeți?
Nu ai nicio carte de literatură scrisă într-o limbă străină pe care s-o traducem noi? Suntem buni traducători toți trei. Fiul meu are și examene de traducător pentru patru limbi. Eu numai pentru spaniolă. Te putem lansa la noi. Ce părere ai? Ca și când n-ai fi destul de cunoscut! Dar să lăsăm, am vrut doar să mă laud.
Ce ți-a scris Violeta și ce i-ai răspuns? Mă crezi dacă-ți spun că nu știu? Am emoții până aflu.
Știi că scrisorile merg cu numele de Rica? Îl prefer celuilalt, pe care l-am detestat toată viața. Îl întrebuințez numai pentru chestiuni oficiale – și totdeauna cu strângere de inimă că e prea urât.
Mircea, iartă-mă pentru pălăvrăgeala mea.
Îți mulțumesc încă o dată că mi-ai scris.
Cu cele mai frumoase amintiri,
Rica
11
27 decembrie 1971
Dragă Mircea,
Încep prin a mă scuza că te deranjez, dar am nevoie de un răspuns urgent al tău.
Poate îți amintești că atunci demult mi-ai spus, mai în glumă, mai în serios, că trebuie să păstrez corespondența de la tine pe care voi fi somată într-o zi s-o depun la Academie.
Și ziua aceea a venit. Nu sunt somată, ci rugată. Și vor chiar să le și povestesc câte ceva din viața ta de student.
N-am vrut s-o fac, fiindcă nu știu dacă îți convine, deși pentru mine ar însemna ceva. M-am gândit că e mai corect să te întreb.
Ei s-ar mulțumi și cu niște fotocopii ale manuscriselor tale și ale dedicațiilor de pe cărți. Am și fotografia ta de la Mănăstirea Pasărea, pe care ei vor s-o reproducă.
Fii drăguț și răspunde-mi cât poți de curând ce să fac, ce-ți convine și ce nu.
Amintirile le-am citit. Fără comentarii!
Îți mulțumesc pentru multe.
Pentru anul ce vine îți doresc noi și mai mari succese.
Cu aceeași prietenie,
Rica
12
7 februarie 1972
Dragă Mircea,
Am înțeles din răspunsul tău, pentru care îți mulțumesc foarte mult, că nu ai fost prea încântat de cele ce ți-am scris, deci mă simt obligată să-ți dau noi amănunte, ca să știi cum am ajuns aici.
Murind soțul meu și trebuind să lucrez ceva, am căutat în specialitatea mea. Așa am întâlnit oameni care știau că am fost odată colegi de Facultate și s-au interesat dacă am ceva amintiri de la tine. Lăsându-mi mie latitudinea de a hotărî, am dat Muzeului de Ist[oria] Literaturii, o instituție de mare valoare și unică, înființată de Perpessicius, niște fotocopii după caracterizările făcute mie, după dedicațiile de pe cărțile dăruite, după listele de cărți recomandate ca să le citesc și după fotografia de la Pasărea.
Ești de acord? N-aș vrea să te fi supărat. Mi-a fost greu să hotărăsc.
Îți cer iertare pentru timpul răpit.
Cu aceeași prietenie,
R
13
20 iunie [1974]
Mircea,
Această scrisoare n-ar trebui s-o trimit, dar prea am fost buni prieteni ca să nu-mi permit.
Eram la Paris când ai venit și tu. Ți-am scris în dorința de a te vedea câteva minute ori de a vorbi la telefon. N-ai răspuns și m-am mirat. Mi s-a părut ciudat ca, după aproape 50 de ani, să nu vrei să-ți vezi o bună camaradă din adolescență. Chiar m-am simțit jignită.
Era singurul meu prilej ca să-ți pot cere scuze pentru scrisoarea trimisă de o prietenă, acum cinci ani, la sugestia soțului meu, și pentru articolul din Manuscriptum, care trebuia să fie altfel; cel puțin așa mi-l arătase mie înainte. Ca să nu se mai repete ceva asemănător, am distrus „jurnalul” și scrisorile pe care le aveam de la tine. Deci poți fi liniștit.
Eu am reușit să ies după atâția ani și, deci, să-mi realizez un vis din copilărie. Am făcut un voiaj frumos, vizitând câteva orașe din Europa, New Yorkul din America și am stat șapte luni la Montreal. Totul datorit rudelor și prietenilor de peste graniță. Acum mă întorc în țară ca să nu-i fac neplăceri copilului.
Sunt mândră că ne-am cunoscut și-ți păstrez o caldă amintire.
Rica
14
11 ianuarie 1980
Dragă Mircea,
Deși mă tem că am să te deranjez, totuși îți scriu ca să te rog să-mi trimiți și mie noua ta carte, Memorii, care va apare la Paris în februarie – așa mi s-a spus.
Nu te-aș deranja dacă aș avea posibilitatea s-o obțin pe altă cale.
Țin foarte mult să am și eu această carte – pe cele apărute aici le am – și regret mereu că nu am și eu Amintiri cu mansarda.
Știu că primul volum l-ai trimis la toți cunoscuții, de aceea îndrăznesc și eu să te deranjez.
Numele meu pe buletin e Profira. Numai așa pot căpăta un pachet la Poștă.
Mii de scuze și multe mulțumiri.
Cu aceeași prietenie,
Rica
Addenda
1
Montreal, 21 sept[embrie] 1969
Domnule Eliade,
E stânjenitor să-ți permiți să scrii cuiva pe care nu-l cunoști personal, chiar dacă e o personalitate cunoscută în toată lumea. Și, deși sunt foarte mândră că Dumneata ești român și aș putea să-ți vorbesc despre felul cum noi toți ne gândeam la Dumneata, nu pentru asta îți scriu.
Îți scriu ca să-ți vorbesc despre cea mai bună prietenă a mea.
Îți amintești din vremea studenției de Rica? O fată cu ochi verzi și sprâncenele accent circumflex, subțire, agitată, turburată și turburătoare? Sper că îți amintești de ea, căci ea vorbește de Dumneata mereu și te zugrăvește atât de viu, încât vezi în studentul de atunci pe omul complex de azi.
Rica azi e foarte nefericită. A visat să ducă o viață interesantă, plină, și să călătorească mult, mereu, peste tot. Din cauza soțului ei, căruia nu i s-a uitat că era un doctor mare și un bun român, nu i s-a dat niciodată voie să călătorească, nici măcar în Polonia sau Bulgaria. Duce o viață grea, și asta cu surâsul pe buze, strângând din dinți. Eu și soțul meu suntem cei mai buni prieteni ai lor. Eu i-am fost colegă de școală. Nouă ni s-a dat voie să plecăm la fiul nostru, în Canada, și acum sunt singuri. Soțului ei i se sclerozează plămânii și, deși e un doctor admirabil, ei o duc foarte greu.
Rica are un singur vis: să i se permită să meargă la Paris, unde are câțiva prieteni. E paradisul la care visează. Dacă Dumneata i-ai scrie o invitație să vină la Paris pentru timpul când te vei găsi acolo, această invitație ar atârna atât de greu în ochii autorităților române, încât i s-ar da voie să meargă la Paris, unde toți prietenii ei ar ajuta-o. Un cuvânt spus de Dumneata ar sfărâma toate lacătele și nu te-ar stânjeni întru nimic.
Crezi că ai putea scrie o invitație? Ai putea să-i pui o vorbă bună la vreunul din mai marii noștri?
Mi-e greu să te rog așa ceva, dar te rog din suflet fă-o! Nu e nevoie să-i sacrifici un minut din timpul Dumitale; deschide-i doar această poartă către raiul visat vecinic de ea și ea nu se va găsi în calea Dumitale niciodată.
Iartă-mi îndrăzneala,
Violeta Lungulescu
2
București, 4 sept[embrie] 1972
Multe stimate și apreciat
Domnule Mircea Eliade,
V-am mai scris cu două luni în urmă o scrisoare (în urma publicării în presa noastră a unui interview) dar n-am primit răspuns.
Întâmplarea a făcut ca, la înmormântarea scriitorului și poetului Nicolae Tăutu, care mi-a fost văr, să întâlnesc pe o veche cunoștință de a D-tale, cu care am discutat foarte mult despre D-ta și care mi-a arătat câteva scrisori și lucrări de ale D-tale (Rica – Profira – Stoicescu). Este o persoană foarte amabilă și care vă stimează foarte mult. De aceea mi-am luat curajul de a vă scrie din nou, mai ales că ea mi-a dat adresa mai exactă a Dvs. (Poate prima mea scrisoare nu ați primit-o?)
M-aș bucura foarte mult să primesc o scrisoare de la Dvs, deoarece cred că v-am citit aproape toate volumele. Bucuria mea nu ar avea margini dacă aș primi de la Dvs Nopți cu Sânziene [sic!] și, mai ales, Memoriile [sic!], pe care Rica mi-a spus că le-ați tipărit la Lisabona. Eu vorbesc franceza, engleza și italiana. Desigur, prefer franceza sau româna (în care mi se pare că [ați] tipărit memoriile), dar cărțile pot fi și în celelalte limbi.
V-aș putea trimite de aici, La țigănci și Maytrei [sic!], care s-au reeditat de curând.
Vă rog, dacă-mi trimiteți cărțile, să-mi scrieți și câte un mic autograf.
V-aș putea trimite de aici și altceva: discuri cu muzică românească, alte cărți, obiecte de folclor, fotografii cu peisaje etc.
Pentru mine și familia mea, care cuprinde și o Sulfină (fiica noastră, arhitectă și pictoriță, de 28 de ani), ar fi o mare bucurie să aflăm vești de la Dvs.
Dacă veniți vreodată în țară, vă rugăm să găzduiți la noi sau măcar să ne vizitați. Stăm foarte central: la Universitate, vizavi de hotelul nou Intercontinental, din care vă trimitem o fotografie.
Primiți cele mai bune urări de sănătate și fericire de la ai Dvs admiratori,
Sulfina, Ana și ing. N. Ionescu
3
7.17.73, New York
Stimate Dle Eliade,
La dorința prietenei mele Rica Stoicescu, vă transmit această revistă (articolul „Mircea Eliade și romanul enigmaticei R…”).
Crezând că voi face o călătorie în orașul Dumneavoastră, am amânat expedierea ei prin poștă. Scuzați-mi marea întârziere.
Cu respect,
Malvine Bagdassarian
[1] M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespondență, III, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 1999, pp. 207-208 (25 octombrie 1969).
[2] Publicată mai întâi de N. Florescu, „Mircea Eliade și «romanul» enigmaticei R…”, Manuscriptum (București), nr. 3, 1972, pp. 132-140 (136-137).
[3] Reprodusă fotografic în Ionel Novac, „Pe urmele unui autograf”, Luceafărul (Botoșani), XV, nr. 3, martie 2023.
[4] V. scrisorile lui Al. Oprea din 1 august și 29 octombrie 1972; Mircea Eliade și corespondenții săi, III, ed. de M. Handoca, F.N.Ș.A., București, 2003, pp. 236-237.
[5] Conform amintirilor împărtășite lui Filip-Lucian Iorga, căruia îi mulțumesc aici pentru comunicarea lor.