Poezia lui Echim Vancea relevă un fond tradițional trecut printr-un filtru postmodernist, operația firește multinspiratoare. Astfel încât avem a face cu o întâlnire a două epoci, una revelatoare în sens moral, alta în sens expresiv, cu un efect sintetic. Fenomen nu doar al actualizării subiective, ci și o răvășitoare percepție a realului cu neobosite asocieri, derivații, nuanțări, sub semnul unei omogenizări stilistice. Trăirea formală a dispoziției lirice novatoare deschide perspectiva unei dualități a reacțiilor auctoriale. Pe de o parte o înregistrare a perspectivei așa-zicând obiective, pe de alta o postură anxioasă, dubitativă dacă nu direct contestatară, aidoma unor elemente complementare. Dispoziției afective și contemplative i se adaugă o alta, marcând condiția critică epocală. Între ele un imaginar palpitant ocolind adesea ipostaza opțională, în favoarea unei productive ambiguități între cei doi factori. Eul poetic, un martor peren al fenomenelor care îi schițează personalitatea: „povestea începe din întuneric/ și se termină într-un alt întuneric/ o fereastră o ușă se înalță/ pe frânghia de căldură-n derivă// mâinile scapă de orice bănuială/ o picătură de mare aglomerează/ netăinuitele/ mâinile scapă de orice bănuială/ o picătură de mare aglomerează/ lumina din beznă/ apoi toate s-au schimbat/ picătura mare s-a făcut mare/ mâinile scăpate de orice bănuială/ și-au lăsat umbra pe fața nearabilă/ a câmpului/ în ciuda tuturor strădaniilor” (nu va mai fi acolo curând). Sau succint: „amintește-ți/ că fiecare zi/ este un punct final/ este un punct de plecare/ și așa mai departe…” (ciudată jumătate de noapte-i ziua). De remarcat că organicul și anorganicul se complac într-un atare joc al fatalității cuprinzând variații provocatoare: „cearșafuri revărsându-se/ în aerul rece al toamnei/ le însuflețesc somnul/ și nu era noapte în afara nicăierului/ să nu fi putut alege între un marș funebru/ și funebra defilare a umbrelor/ înveselind sunetul clopotelor” (apel pentru singurătate). Insistența acestor aparent inepuizabile relații dintre elementele care se contrează, se aseamănă relativ ori se armonizează sugerând un raport cu ambianța. „Vise grabă travestiri singurătăți/ piatră apă lucruri miraje însemnări/ întrebări furie euforie orașe ipoteze/ duplicitatea acestor cuvinte/ trece pe lângă mine înfrântă/ ca după un naufragiu stingher// ferită de lumină/ trufia apei nu are margini/ nepăsătoare pasărea/ își încetinește zborul/ punând capăt nepăsării/ cuvântului de neauzit” (cântec pentru prima lună de toamnă). După cum o altă serie comparativă e tratată detașat, sugerând o ironică resemnare: „«umbra urmează întâmplarea/ sau întâmplarea umbra?» – vezi să nu…/ despărțind lumina de timp/ uneori și timpul de lumină/ încercând să țină în frâu mânia/ o armă prețuiește tăcerea” (cândva am visat că există îngeri). Iar continua căutare a unui loc stabil duce la mitologice tangențe: „s-aruncăm o privire/ peste pagina albă/ a poemului dedicat tânărului ulisse/ întâi stătătorul itacă-i/ uitat de oaspeții poftind/ la mănoasele șolduri ale penelopei” (pe un zid de piatră se odihnește străinul).
Nu o dată o misterioasă energie vitală își caută soluția ultimă. Plecând de la o evocare a mediului casnic până la peisajul naturist: „«același cer ne povestește despre/ odihna zăpezii și-a morții» – se lăudau/ visele la capătul somnului// clopotele nu ar suferi dacă luna/ s-ar transforma în venit” (nocturnă). Prea adesea tensiunea unui provizorat provoacă o așteptare fără obiect previzibil într-o experiență a gratuității: „ultima cenușă a câtorva suflete solitare/ se stinge/ în palmele umede// într-o încăpere goală/ muzica abia de își ține respirația/ se va găsi cineva/ cândva/ să le ceară mâinilor/ într-un ultim exces/ să protejeze vocea pierdută// dorind o dimineață liniștită/ durează să «știi ceea ce totuși nu știi» – / se-ncumetă un păianjen bătrân/ să se plângă zăpezii – / prundul obosit de apropierea apei/ se salvează în ultima clipă” (târziu înainte de primul talaz al nopții). Ființa și-ar dori un țel care s-o satis-
facă, prefirând posibilitățile acestuia răspândite în materia lumii: „apa împotriva apei oase la care-ai renunțat/ luna aceasta confuză pândește prin cețuri/ prin urechile acului abia de se strecoară lumina/ prin orașul fragil vântul împrăștie durerile frunzei// oricât de albă spumei de pe creasta valurilor/ nu i se poate imputa apa abandonată/ «doar de data asta» – înecului timpuriu/ care și-a făcut loc în copilăria primului zâmbet/ numele tău și noaptea de iubire tristețe-s// amurgul – nedorită moștenire vine după tine/ te întâmpină în prag icoana melcului-paznic” (învins). Drept urmare situația critică se extinde prin episoade care sunt alternativ ale cedării și ale speranței. Producându-se la un moment dat o metamorfoză orbitoare aidoma soarelui și avidă aidoma vidului: „o culoare tristă – îmi sprijină ochiul/ rămas supus/ în trecerea prin/ ulița/ pe care locuiam// nu se mai vede nimic din cauza soarelui/ golurile îmblânzite se hrănesc/ cu cele din urmă cuvinte// o culoare tristă acoperă celelalte culori/ povestea începând în alt întuneric” (culoarea tristă).
Unele senzații ale trecutului posedă o acoperire transfiguratoare transpunându-se într-un concret vizionar asemenea unei posibile soluții: „pe aleile pietruite ale parcului/ se plimbă turme barbare/ încântate de ruinele ajunse la ultima stare/ statuile în carne și oase șlefuite de înfățișările/ locului au obiceiul ca în fiecare zi/ să profite de virtuțile turmei// trupuri alcătuite din fărâme de lut/ marchează punctul zero al mulțimii absente” (cea din urmă întoarcere). Altele se suprapun fără reticență golului funerar: „valuri de săgeți niciodată – de atunci încoace – /scăpate din arc/ scotocesc prin lumină în timp ce rătăcesc/ dintr-o noapte în alta// în lumina domoală a lunii ai dispărut/ pe o epavă cu drapele în bernă/ și de atunci nu mă gândesc la nimic altceva/ decât la tine” (nostalgie). Uneori o indignare în fața unei cinice amenințări: „premiul pus pe capul meu – / o coroană/ de crizanteme – vedeți-vă de treabă (…) canaliilor/ dispăreți cu premiu cu tot/ printre atâtea rugi/ umbra s-ar putea rătăci/ și să nu își mai găsească locul/ prin noaptea bolnavă” (aici nu mai locuiește nimeni demult). Sau încă o grotescă secvență: „ce caută acești/ sâni cocoșați/ departe de casă/ știe doar Domnul/ stingându-se surprins/ de toamna clăpăugă/ departe de/ singurătatea domnească/ sperând neîmpăcat/ într-un îndepărtat/ curând” (zorii de zi nu-s pentru oricine). Un protest antiurban apare totuși rezonabil ținând seama de fibra ancestrală a poetului: „pustiu arid sfidător/ sub noaptea întunecată/ sluțenia nisipurilor/ disprețuiește blestemul orașului/ păstrându-i ardoarea” (ținutul arid). Pe aceeași direcție, autorul face cu amabilitate loc urbanului: „când au apărut și la sat primii bocanci/ mi s-a părut că toți anii de până atunci/ s-au sfârșit și că odată cu ei opincile/ vor deveni deșeuri urmând a fi valorificate/ numai de faima cărturarilor// tremuram de spaimă/ mă rugam oaselor strivite/ să îmi lase măcar nojițele/ martorii prietenilor/ căciulindu-se veșniciei” (spaimă). Pentru ca o referință la divinitate să înfățișeze raportul ancestral al ființei cu absolutul: „lumina refuză să lumineze piatra de pe/ mormântul întâi-înviatului/ învârtindu-se neîncetat în jurul lămpii/ ce ține piept penelor de curent din cimitir/ te mai odihnește și tu Doamne/ îmi cunoști răbdarea mea de țăran/ mereu aflat pe urmele/ a ce-ar trebui să mai știu eu ce/ se întâmplă la marginea nemărginirii” (fantezie despre o lună căzută-n dizgrație). Versurile lui Echim Vancea reprezintă încă o remarcabilă tentativă a spiritului arhaic de-a se integra în materia lirică actuală.
Echim Vancea, La marginea nicăierului, Editura Mantaua lui Gogol, 2025