O nouă ultimă zi de O. Nimigean e „cartea unui an” (2012), după cum Ulise al lui Joyce era romanul unei zile. O poveste a Apocalipsei, cu contururi indefinibile, dar și o însumare conjuncturală a referințelor culturale de epocă. O divină și umană comedie a actualității. Cei patru cavaleri (dürerieni) ai Apocalipsei, tot ei ghizi în acest univers, se pot numi Mateiu I. Caragiale (pe spațiul infernal autohton); Céline, invocat din oficiu, ca reper absolut; Joyce – expertul straturilor de stiluri, dar și Julio Cortázar, pentru secvența pariziană, Șotronul său fiind busolă sigură pentru cititorul… debusolat.
Adnotarea volumului de la Polirom ne spune că pe parcursul narațiunii (de la ultimele zile ale lui 2011, până la primele zile ale lui 2013) nu se întâmplă nimic semnificativ, în afară de automatismele cotidianului domestic fad (viața oarecum insipidă a cuplului, filme, televizor, surfing (virtual!), bolile și călătoriile fiind și ele parte a cotidianului). Dar dacă nu se întâmplă nimic semnificativ în viața personajelor, se întâmplă ceva cu romanul, cu scriitura. Nu doar un story, ci o istorie povestită (povestire asta însemna, de fapt: ea derivă din verbul respectiv, din acțiunea de a povesti).
Afișate neglijent, ca neimportante, semnificațiile evenimentelor sunt în realitate majore: 2012 este anul când – a câta oară! – se aștepta sfârșitul lumii („zic ăștia că se apropie «asteroidul negru»”). Așteptarea Apocalipsei (cea anunțată de mayași) începe cu amintiri din alt „fin de siècle”: căderea dictaturii lui Ceaușescu, epocă trăită dramatic în toate sensurile, conducând la ură reciprocă și la răzbunări inventate ad-hoc, uneori anecdotic-tragice: „au fost linșați niște milițieni, și români, și secui, parcă se respectau niște cote de paritate”. Supărări și certuri, dreptate improvizată, doar Dumnezeu e cruțat: „Singurul pe cine nu mă supăr e Bunul Dumnezeu. Rămân ateul Lui fidel”. Și, imediat, parafraza culturală precisă: „Am vrut să zic atletul”. Cartea amintește, prin stilistică, de Noul val (cinematografic) românesc, adăugân-
du-i-se (pe lângă sarcasm) doza de ironie, necesară supraviețuirii, aș zice.
„Mai nimicul” se combate prin memorabile pasaje, comparabile cu crâmpeie din literatura universală, precum sunt cele de la ospiciu (scenă a marilor drame mute și tragice prin insignifianța lor): „Acasă trebuia mereu să ridic tonul. Acum îl ridică-ngrijitoarele. Uneori pricepea ce spun, alteori doar pe bucăţi sau deloc. Ca şi-aici. Când nu şi nu, îmi făcea semn să-i scriu cu degetul în palmă. Repeta literele, se mai încurca, dar, în general, descifra mesajul. […] O simt ca pe-un arc întins, în preajma ei nu există relaxare. Pe de-altă parte, ca instinct al demnității, cum altfel să-i spun? O pornire naturală de a-și păstra independența și calitatea de «om», pe care-o reclamă apăsat: «Ce eu nu sunt om?!»“. Deși scriitura e în general bine supravegheată, încordarea dramatică îi face pe narator și pe cititor să uite de jocurile stilului, minimalizându-le, ba chiar eludându-le pe anumite porțiuni de text.
Toate se produc la cotele trăirilor intense, chiar dacă aparent e o apatie și indolență, fluxul vieții scurgându-se cumva mereu pe alături. Relațiile în cuplu sunt dramatice și comice, amănuntele umplându-se mereu de „bube și semnificații”, vorba lui Ion Mureșan (evocat și el într-un loc). Nimic întâmplător. Dacă naratorul e gol-pușcă, sub duș, atunci când îi vine curierul cu un cadou, e pentru ca lăudând rece, din complezență, ceasul primit („da, e frumos, da, e drăguț”), să i re reproșeze: „Dacă ți-ar plăcea cu adevărat, ți s-ar scula măcar un pic”. Iar secvența să se încheie solemn și parabolic: „Vom supraviețui într-un paradis iradiat, ale cărui flori vor mirosi a sulf”.
Orice zi/ orice secvență narativă poate fi ultima. Construcția amintește de efectul vizual pe care îl produce o catapeteasmă sau o frescă, pe care poți s-o examinezi în ritm diferit și cu concentrarea pe viziunea de ansamblu sau focalizat pe anumite porțiuni. Ideea de imagini-fresce vine și de la obsesiile culturale ale autorului, printre ele fiind și filmele lui Tarkovski, în special ultimele: Nostalgia și Sacrificiul, consonante cumva romanului. M-am gândit că pasiunea pentru Tarkovski ar fi dictat și un (alt) detaliu artistic: ca și la celebrul regizor, fiecare secvență e o operă finită (la Tarkovski fiecare cadru de film e tablou de pus în ramă), urmând detalierea plastică a fiecărui obiect. Dacă un spectacol de teatru e adunat din mizanscene, aici fiecare secvență e o pânză tematică. De aici iluzia unui roman static, unde „nimic nu se întâmplă” (doar se constată). Or, o „ultimă” zi nu poate fi decât un stop-cadru, care însumează existența, ca finalitate, ca împlinire. O existență adunată din cotidian, nu din faze excepționale care, evidențiate, cad din contingent.
Un personaj fără culoare este vecin de pagină cu un erou literar absolut: a vrut să schimbe România, a stat în Piața Universității, a fost bătut de „ortaci”, „era pasionat de cosmologie, constanta lui Plank, numărul de aur…” Gândea nu la ideea de infinit, ci la „o infinitate de infinituri”! Iar asta, înțelegi, tu, cititorule, nu schimbă doar România, nu schimbă doar lumea, schimbă înțelegerea universului (care, vorba vine, e deja un plurivers – continuu și eu, cititorul, ideea eroului). Pasajul se încheie cu un citat din Anton Pann: „Iară Irod Împărat/ Auzind s-a tulburat”.
Romanul total al lui O. Nimigean sintetizează subiecte, stiluri și paradigme consacrate ale literaturii naționale, topește tot ce se întâmplă nu doar în arta, literatura, cultura, ci și în politica și viața contemporană, așa cum Groșan sau Cărtărescu sintetizau tot ce se întâmplase în literatura română clasică. Cu o precizare: e vorba de cultura și politica română și universală, deopotrivă, pentru că cititorul nu este patriot și consumă producția culturală de-a valma, mai fiind și cineman, pe alocuri spectator de teatru, intermitent vizitator al galeriilor de artă, iar pentru ca tabloul să fie complet, el este și consumator al „artelor” (preponderent vizuale) de manipulare politică, romanul le îmbină pe toate. Grijile cotidiene, durerile foarte concrete, palpabile, știrile (sau doar titlurile), rețelele de socializare, cărțile citite, filmele văzute, albumele răsfoite; cronica mondenă, cronica polițistă, anecdotele, reportajele de călătorie, poemele evocate, confesiunile, narațiunile, monologurile; detaliile călătoriei, drumul la aeroportul Beauvais și invers, vama franceză, controlul de pașapoarte, mașina de control „din ce în ce mai bine turată”, vecinii de călătorie, cimitirele celebre, mormintele și monumentele care te fac să-ți amintești versuri și să-ți imaginezi un țintirim al viitorului, cu posibilitatea de a privi (contra plată) oasele (moaștele!) muritorilor nemuritori – toate, fără excepție, sunt contexte, dar și fapte ale cotidianului.
Frazele sincopate, înrămate în „blancuri”, disparate și dispersate, acoperind domenii foarte diferite, unele pasaje/ subiecte reluate, iar majoritatea uitate în singurătatea/ singularitatea lor pasageră prin cotidianul nostru, toate sunt pe înțelesul cititorului, fără a fi nevoie de desfășurare. Or, într-o formulă dialogică discretă (dar în ideea lui Bahtin, de contrafort al discursului narativ), cu intermitente intervenții ale aparent ipoteticului conlocutor, un alter ego, de fapt („dintr-odată ți se făcu frică, domʼ Liviu? Ai intrat în trepidații? Te-a luat iar tremuriciul?”), naratorul, „domnul Liviu”, povestește Apocalipsa nu unui ascultător abstract și ignorant, ci unui trăitor al acesteia.
Adunate sistemic, elementele disparate, ca niște electroni liberi într-un univers greu definibil, corelează și adună un univers coerent literar, chiar și după ce se dispersează din nou. Nu este un capriciu explicația populară a efectului unui concept din științele exacte: „Ecuaţia lui Dirac. Împletire cuantică. I-auzi, Psoi: «Dacă două sisteme interacţionează unul cu altul pentru o anumită perioadă şi apoi se separă, le putem descrie ca două sisteme diferite, dar într-un mod subtil devin un singur sistem. Ceea ce i se întâmplă unuia continuă să-l afecteze pe celălalt, chiar și de la o distanţă de kilometri sau ani-lumin㻓.
Unul dintre citatele memorabile: „Univers nʼexiste que sur le papier” (Valéry). Nimic mai exact și mai sensibil decât limbajul, chiar și atunci când e vorba de corporalitate și senzorialitate. Limbajul este expresia perfectă a simțurilor, a trăirilor, a existenței. „Douăsprezece trecute fix”, cu care începe cartea, demult nu mai e un citat, e felul nostru de a ne raporta la timp și la realitate. Noi suntem aici și acum, dar și puțin trecuți dincolo, în timp și spațiu. Pretențiosul Aeternum vale stă lângă traducerea populară: „Adio și-un praz verde”. Și, alăturat, un mesaj în „limba perfectă”, după gluma lui Eco: „Alivanti (sic!) purtujur” (sic!). Îmi amintesc de celebrul episod „Boii soarelui” din romanul cult al lui Joyce, cu amestecul de stiluri, într-o succesiune de la citatele antice la slangurile actuale.
În context, blancul – un detaliu-cheie al microstructurii – este expresia perfectă a golului, resimțit dureros. Prognozele și realitățile sunt parte a acestei lumi i-reale, fiind servite la pachet. Iar „dată fiind situația”, această lume ne convine. Iată de ce desenul ei este clar, istoria ei este cursivă, neforțată și potrivită firii noastre. Nu suntem eroii marilor istorii, suntem personajele literaturii, care a pierdut războaiele mari și câștigă în expresia artistică a neîmplinirilor, precum miticul baci din balada populară. Și atunci o luăm de la capăt, acordându-ne auzul registrului potrivit: „Douăsprezece trecute fix. Cer lăsat, burniţă. Depresiunea atlantică semnalată aseară la buletinul meteo îşi face simţite efectele. Până la urmă n-a mai nins, dar toată dimineaţa a fost întunecat şi umed. Dată fiind situaţia, atmosfera îmi convine. Natura nu te mai stârneşte cu scintilaţiile şi halourile ei ca atunci când răzbate soarele. Te lasă-n semiobscuritatea trăirilor tale. Blanc. Adică… Blanc. Adică, pur şi simplu… Blanc. Cum ar veni… Blanc. Orişicât… Blanc. „Privilegiile penumbrei“. Blanc. Săptămâna trecută a bântuit furtuna Joachim. Vânt de peste o sută patruj’ de kilometri pe oră pe coastele normande, valuri uriaşe, un vapor eşuat, scurgeri de combustibil, pată de petrol, două sute de mii de consumatori fără curent electric. Şi pe-aici a fost o noapte de rafale, s-au bătut storurile din exterior. Dar nu cine ştie ce. Ne-am speriat degeaba.”.
Alăturările și asocierile se succed năucitor dar gravitând pe o logică internă: Charlot seamănă cu doctorul Charcot, dar ne amintește vizual și de Proust, iar fiindcă elementul de referință sunt mustățile, intră în jocul vizual Hitler, iar contextul o apropie pe Cabiria (din filmul lui Fellini) de Eva Braun. Apoi cadre cu Mick Jagger și cu concertul Rolling Stones filmat de Scorsese; apoi o fată, anonimă, atât de slabă, încât există o singură referință clară: „cu figura ei din Otto Dix”. Arta plastică devine un reper al acestei lumi fluctuante, în cădere liberă.
Rămășițele acestei lumi pre-apocaliptice se succed într-un alt eșalon de imagini complementare, asociate dadaist: „Dă-mi un lup, să-l fac calup. Şi un bou, să-l fac lingou. Un coiot, să-l fac balot. Şi-aşijderea un jder, să-l fac metru ster. În ce-l priveşte pe motanul Salem, acesta se face singur ghem. Iar câinele Grig se face, şi el, tot singur, covrig”. O arcă a lui Noe, în așteptarea porumbelului care să vestească finalul călătoriei… Infirmitatea mamei, azilul, aparatul auditiv care îi cade din urechi nu sunt doar motive mereu reluate, este chiar cadrul în care se adună această lume. Și care se destramă, odată cu moartea mamei.
O lume centrifugă, în veșnică dezagregare. Și doar cartea (parte și ea acestei lumi), ca un burete ecologic, le adună pe toate. Și doar cuvintele le egalează în drepturi. Și doar textul le structurează. Romanul acesta însuși, cu scriitura sa sincopată și sacadată, nu doar consemnează o istorie în crâmpeie disparate (adevăratul tablou al timpului fracționat). El însuși este o ispravă remarcabilă a acestei istorii.
O. Nimigean, O nouă ultima zi, Polirom, 2026