Știu ce-ai făcut în ultimul poem
a mai trecut un an
și n-am salvat pe nimeni
nici de moartea mică, nici de moartea mare
n-am cunoscut niciun zeu, nicio zeiță
n-am cucerit nimic, măcar un arbore
mă-ngrozesc de mine din ce în ce mai mult
și mă joc de-a fi tot eu zi de zi, clipă de clipă,
mă mai joc de-a poezia și uneori mi se mai pare
deși se prea poate să fi fost chiar așa
o femeie frumoasă
la nici jumătate de metru de mine
după o piesă de teatru care a fost doar citită, dar jucată
(un fel de text despre femei și bărbați clonați)
în jurul nostru un fel de haos de impresii
de voci de cuvinte zgomot de fond
un fel de adameva sau evadam
din timp/ suspendam totul
ochii ei, ochii noștri
luminile scenei clipeau
zece secunde, poate douăzeci, hai, un minut
doar noi doi privindu-ne
doar impulsul de-a povesti despre
îmbrățișări care nu se mai termină
poate și-un sărut, dar acestea se termină
întotdeauna
înainte de a începe
ca orice poem bun, cu adevărat bun
cu care te-ai duce la un turnir
unde toți poeții care pierd vor fi executați
cu sânge cald sau sânge rece
sau vor jura să nu mai scrie, să nu mai vorbească
să nu mai nască niciun cuvânt, cât de mic și de neînsemnat
să fie liniște, doar tăcerea
ultimei matrioșka să fie tatuată
pe brațul afroditei
iubitorilor frumuseții să li se taie brațele
ori măcar degetele
să li se smulgă unghiile
să li se coasă buzele cu ață de mătase sau să li se lipească
cu superglu/ sârma ghimpată s-a terminat
să nu mai arate nimănui
adevărul acelei îmbrățișări care
nu
a fost
*
brutus se întoarce-n orice iubire
găsește loc pentru un pumnal de fildeș
visându-și elefantul care-și tăia trompa
pentru o iubire la fel de imposibilă
ca orice iubire imposibilă
poate doar cu un vers mai posibilă
și mai frumoasă decât orice altă iubire:
este un stih mic acest brutus, poate chiar simpatic
și-a făcut singur rugul, singur s-a urcat acolo,
singur s-a legat, dar nu are cum să-și dea foc
singur
se gândește la prometeu
un prometeu al iubirii
un perseus care nu ucide medusa,
o medusă orice femeie de care te-ndrăgostești,
vrea un vultur care să vină cu focul cuvintelor care s-au spus de la facerea lumii
cuvintele care au fost sau n-au fost de dragoste
dar nu este nimeni
este liniște
sunt doar niște surcele
care nu mai pot încălzi pe cineva
nici măcar pe afrodita
*
surcele neaprinse
tatuaj pe tălpile lui zeus
îndrăgostit și el de medusa
**
pseudo-epilog
ca un bolnav de alzheimer
mai ciudat, tot uiți că poemul acesta,
doar acesta, este ultimul,
iarăși ultimul, necrezând sau uitând
că timpul nu poate fi poezie
din poezia refugiului
scrii o ultimă scrisoare
ca pe o ultimă dragoste:
dragă Dragă
dragând Timpul
te-am găsit, sirenă sau medusa,
icoană de valuri, lemn de plută sfărmată,
nud nod marinăresc, năvod pescăresc
peste sufletul tău
unde eu mă zbat ca un peștișor de acvariu
căzut după un salt absurd, peștișor cu papion
recitând la serbare:
….
La urma urmelor, niciodată nu m-am rugat
să fiu cel mai tare poet din parcare, cel mai bun, ori măcar
un poet rezonabil, de manual cuminte
poate este timpul să invoc pe Zeus, Apollo, muze, sfinți,
Doamne-Doamne, Santa Maria, Iisus Hristos, Sfântul Duh,
să mă duc cu gândul la cine știe ce zeități de prin galaxii neștiute
și să mă întorc de prin stele c-o epopee de-a gata, muncită rău,
măcar c-un sonet perfect sau poate c-un gazel
la fel de elegant ca o gazelă fugind de moartea panteră
așa cum mi-am tatuat prima iubită extraterestră
cu o gazelă alergată de un leopard
pe umărul unei ființe despre care nu vă pot spune mai mult
decât că este cea mai frumoasă și mai bună din toate universurile posibile
*
ea mi-a șoptit
când mă odihneam pe buzele-i moi
trandafir păgân ca-ntotdeauna
că poetul este un scufundător
se aruncă mereu în adâncuri
cu toate riscurile:
nu știe ce poem va găsi,
poate vreun vers,
poate nu va găsi nimic,
nici nu va ști dacă se mai întoarce la suprafață
dar ce frumos poet-epavă
este mereu pe tălpile mării
cu inima plină de fructe
*
să ne apropiem de corabia aceea
scufundată de măreția icoanelor purtate
spre popoare de rechini, delfini și caracatițe
fiecare își poate găsi acolo icoana secretă
*
poemul genunchiului-fantomă
cheamă imaginile și cuvintele
pentru un carnaval secret/ cu măști stricate
capete de amanți și de amante
rostogolindu-se către catedrala
marilor iubiri pierdute/ rătăcite
o catedrală pe o plută de capete de lemn
sărutându-se pentru o mică veșnicie
câteva zile mai târziu, un an după moartea mamei Caliopia
stau gol acum în fața Poeziei, a veșniciei,
gol, adică fără cuvinte, aproape nud,
și-mi imaginez că poezia este fratele meu mai mic
rătăcit și el prin Italia, muncind la viața lui
cu un motostivuitor din viitor, având și el, se pare,
cartea lui alcool de muncă, pierzându-se într-o depresie
misterioasă ca orice depresie, neștiind de bangaranga,
aseară a fost eurovisionul, poate nici de choke me, choke me,
cică într-un dialect jamaican banga ranga înseamnă revoltă,
unde ești, tu, hendrix, doamne, să-i împarți pe toți,
unde ești tu sfinte antoane, pe lângă padova,
unde se uită pe sine fratele meu iar nepotul sebastian
poate visează românește
let’s rock the world, frate-poezie
tu știi cel mai bine când am legat metafora de calorifer
când nu făcusem cursuri de pedagogie încă
și i-am dat poeziei să mestece și să înghită țigările
nu am exagerat: în mintea mea de adolescent întârziat
am zis că de trei ori ajunge și dacă nu înțelegi lecțiile
dure de viață, dacă nu vrei să citești cărțile pe care ți le dădeam,
eu nu mă voi mai amesteca în viața ta,
credeam că vei fi un roman sau o nuvelă fără final fericit
sau fără intrigă, suspans, punct culminant,
un poem neinspirat sau cine știe ce prostii mai credeam
în misiunea mea imposibilă de a transforma viața în literatură
și invers;
și acum te simți singur lângă padova
singur lângă fantoma sfântului anton
sau pe acolo, singur, fără fratele mai mare
care este departe și are sentimentul
că nu s-a mai amestecat în viața ta
adică nu a mai făcut mai nimic pentru tine
și-i intră un șurub în creier, dacă nu chiar intră o bormașină
întreagă, cu tot cu piulițe,
că nu putem face nimic, mai nimic pentru cei dragi
pentru cei apropiați, nici pentru prietenii
care au renunțat la prietenie,
nici pentru poezie,
că poezia oricum este și fără tine,
frumoasă, sublimă și așa mai departe
cât mai departe
cât mai departe de oameni
*
alt poem într-un singur vers
despre poezie și adevăr, despre măreție și mizerie,
pofta de a trăi și pofta de a muri,
oboseală, revoluție, tinerețe și bătrânețe,
zei, zeițe, eroi, cuvinte și mai ales tot ceea ce este
între și dincolo-dincoace de cuvinte:
nud crud uitat de pictor pe canapea, după ce s-a sinucis
*
fără număr, paradoxal, alt lemn
din care brâncuși s-ar sculpta pe sine
fără milă ar tăia poezia finitului, bujorii din rezervația
femeilor nebunului care credea în păpușa-zeu și-n zeița-lemn
nebunul se credea daltă și ciocan
de-o viață lovea să se-nfășoare în coaja ei
care mirosea a flori de salcâmi
și-și turna miere de floare de rapiță
peste sine și visul său de iubire absolută
dionisiac absolută și vorbea cu apollo
ca un câine-filosof
despre lemne de foc, despre carnea fragedă a zeițelor ori a zeilor,
despre grătare în care zilnic ar pune ficatul
unui vultur care se trata deoarece nu mai știa să zboare
adică să-și scrie poemele absurde
pe cerul cât și aici s-a blocat deoarece cerul poate fi cât
inima unui zeu pusă pe acel grătar unde îngerii
scriu și ei poeme despre oamenii pe care îi au în grijă
oamenii care pot fi cât poemul acesta fără număr
ca o dronă rătăcită prin bariera traian a galațiului
cu sau fără explozibil
poem într-un singur vers
despre cum te îndrăgostești iarăși
și știi că este o dragoste din acelea
în care dacă faci orice, chiar și cel mai mic
gest, sentimentul se destramă
arătând medusa: și împietrești și tu, și iubirea
perseus se îndrăgosti de medusa și povestea ei adevărată – nu-i mai tăie capul
Iubirea asta te-ngheață/ palimpsest II
ca Medusa care a creat un univers mai mic
într-un univers mai mare
ştiind că o iubire nu poate fi mai mare decât altă iubire
dar sâsâind că în lumea ei totul este (im)posibil
Iubirea asta te muşcă
ca un amant care mai crede în gustul tău încă
un amant care mai are genunchi
și limbă, limba primordială, care se scria doar
în lumânări aprinse
pe care te-ar întinde
femeie de foc/ zeiță-de-ploaie
zeiță de grindină-n lan de rapiță/ zeiță pierdută pe drum de-ntors
cuvintele pe dos, poemele-n răspăr
și de unde începe poezia ta o iei de la început
răsturnând totul
nu crede în da sau da crede în nu
anti-materia se va juca de-a materia
toate iubirile tale eșuate doar în poeme
vor învia de parcă ar fi fost vii măcar o dată
femeia aceea chiar îți va zâmbi de-a binelea
medusa chiar îți va da niște ochelari speciali
creați de însuși hefaistos/ istoria chiar te va consemna și ea
iar klio îți va arăta ceva ceva
dar toate acestea chiar nu vor conta
dacă nu te vor iubi chiar mormântul sau zbaterea vântului
care te va împrăștia/
Sunt fire de iarbă, frunze, lustre, lămpi care se mişcă fiindcă aşa vor ele. Aşa sunt şi unele cărţi, puţine. Fiindcă aşa vor şi scriitorii „lor”. Cărţi care deschid ori continuă drumuri abia încercate, cărărui de munte unde puţini se avântă. Autostrăzi pentru furnici, unde lupa este mai mult decât necesară, portavioane pentru lăcuste, faruri din Alexandria (ori Casablanca, filmul, cântecul şi căţelul!) pentru fluturi de noapte, suflete pentru licurici.
punct și de la capăt
în ce icoană se va odihni sufletul tău
scriitorule sau cititorule
dar tu necititorule pe ce cruce vei atârna
cuvintele care n-au vrut poezie să se facă
nud sau icoană
lemn lemn lemn