IEPURI MICI
Gata, am strigat, apoi am ieșit pe ușa de fier,
convinsă că nimeni nu rămâne singur,
pentru că toți avem o mamă care să ne legene,
așa cum avem și o mare pentru barca noastră
de piatră, în care am urcat desculți și netrăiți
Gata, am strigat. Oricât m-aș preface că uit,
apa mă spală de păcate,
chiar dacă m-ai lăsat cu brațele pline de iepuri mici,
care, tremurând de frică, mi-au intrat în piept
și m-au făcut să plâng.
Amintește-ți de mine.
Amintește-mi de mine.
Lumina se întoarce mereu.
CARANTINĂ
Eram acolo unde se vorbea
despre unghiile morților
și despre semnele de bună purtare
după care ne ascundem.
Râd și acum când știu cât de mult ne plăceau ploile
ploile alea nesfârșite de la capătul oboselii,
din care adunam împreună melci.
Eu îi încălzeam cu lumina din palme,
tu le aduceai frunze de salată –
un ritual, o obișnuință măruntă,
atât de necesară pentru a avea un sens.
Aseară am văzut un film cu un lunetist
omorând oameni nevinovați;
până la sfârșit nu și-a arătat fața.
Ar fi putut fi colegul de birou care a fost dat afară,
fostul iubit care a forțat galbenul la semafor,
un psihopat care nu simte durerea,
tu, celălalt, sau chiar eu.
Eram acolo unde ne facem ghem,
să ne putem simți întregi,
cu inima tocată în bucăți
și cu toți melcii în carantină.
PERFECT FUNCȚIONAL
Nu am schimbat nici acum locul fotoliilor,
față în față – așa obișnuiam să stăm
când ne jucam cu lumina,
aruncând-o de la unul la altul. Și râdeam.
Până la pana aia de curent care a răcit camera…
Nu apucaserăm să despachetăm hainele de iarnă.
Niciodată nu ne-a fost atât de frig
sau poate că nicicând nu rămăseserăm atât de goi,
încât să ne fie atât de frig.
Bate la ușă. Auzi?
Deschide!
A venit curierul să ne livreze
ceasul care măsoară timpul pierdut,
și iar suntem plecați de acasă.
Am ieșit să urlăm trăirile nelocuite în Piața Mare,
unde bătăile tălpilor în asfalt pronunță sentințe:
eu, împotriva cearcănelor;
tu, împotriva prânzului consumat în picioare.
Iubirea e un fișier ocupând prea mult spațiu
din memorie.
Iubirea e un spectacol de stradă
cu păpuși mecanice.
Cât oxigen se consumă într-un suspin?
Cât pericol există dacă ne apropiem prea mult?
De fiecare dată când mă încearcă durerile,
mi-e teamă că n-am să mai apuc să te strâng în brațe;
de fiecare dată când durerile mă uită,
mi-e teamă că n-am să mai apuc să te strâng în brațe.
Nu am schimbat nici acum locul fotoliilor.
Față în față – singurii martori
ai lumii noastre perfect funcționale,
în care nimic nu mai e viu, ca să poată muri.
SEMN PE INELAR
Unu plus unu egal unu,
în timp ce ne călcăm în picioare,
grăbiți să ajungem fiecare
la petrecerea lui.
Nu ți-am arătat:
am un semn pe inelar
dintr-o amintire cu trafic de carne vie,
în care m-am ținut strâns de grilaj.
Vortex de nord/sud,
gene false cu lipici,
zboruri de vară,
suplimente premium.
Atâtea reclame luminoase,
și înserarea noastră semănând perfect
cu un tort în flăcări.
Mai știi noaptea aceea din Bergen?
Era invazie de întuneric,
încât nu ne-am dat seama
că un șarpe se încolăcise între noi;
pentru că nimeni nu-l vede,
oricâte becuri ar fi aprinse și
oricât alb ar fi pe negru.
La mulți ani!
Fereastra dublă ascunde lucruri fragile.
La mulți ani!
Avem nevoie să ne agățăm de celălalt.
Unu plus unu egal unu –
resturi de fraze neterminate plutind
în gol.
Miroase a ceva dulce și greu:
poate că șarpele negru doarme.
TERAPIE COMPORTAMENTALĂ
Am realizat un sondaj despre câți își doresc o viață mai bună
și toți își căutau prin buzunare medicamentele psihotrope,
pentru că toți se duceau la terapie comportamentală,
unde se învață supraviețuirea.
Cei singuri au spațiu, independență emoțională
și limite precise.
Cei singuri citesc ecranele din intersecții,
unde fericirea e un indice bursier.
Ieri m-am antrenat pentru proba de 100 m garduri,
să aflu cum se măsoară tăcerea dintre două apeluri ratate
și viteza cu care trecem pe lângă ceilalți – și chiar trecem.
Ne grăbim să prindem liftul spre magazinele de lux,
ca să admirăm lumea minunată din vitrine,
care ne separă de propriul gol.
Ești în joc sau ești pe marginea aia,
unde mulțimea votează culoarea frânghiei salvatoare,
dar nu și pofta de a trăi.
Îmi vine să rup aceste răspunsuri;
știu pe dinafară bifa gri
din căsuța de mijloc.
Ar trebui să nu mai închid nici obloanele.
Cercetătorii spun că drumul spre steaua Alpha din Centaur
s-ar putea scurta cu 20 de ani,
dacă ne ține lumina.
Peste 70% dintre oameni visează la o viață mai bună,
de parcă vreodată ar fi.