supliciu
când s-a prăbușit
l-au silit să se târască
l-au ridicat ca să cadă-n genunchi
l-au pus cu fruntea-n țărână
l-au obligat să privească-n pământ
când el se-ncăpățâna
să vadă tot mai departe
l-au forțat
să-și șteargă toate amintirile
tot trecutul unei vieți
abia atunci a învățat să moară
în izbăvitoarele chinuri
ale uitării
un erou
își înveșmântează augustul trup
își fixează aura
și iese în lume
împarte porunci sfaturi sentințe
universul tot
i s-a întins la picioare
nimic nu mai mișcă
în afara voinței lui
totul ia forma
pe care el o dorește
îi place mulțimea
alcătuirea ei nesfârșită
pe care calcă
precum Isus peste ape
cu-n singur semn
o împarte în două
o așază-n genunchi
cu-n simplu gest
o vântură ca pe o pleavă
când cuvântă prind viață
și obositele steaguri
flutură ca la marile bătălii
când tace
încremenesc toate vietățile
când se satură de ovații
se retrage în sine
se-mbăiază-n lumină
își numără victoriile
precum un copil
frunzele de trifoi
în căutarea norocului
poemul total
a vrut să scrie și el
poemul total
precum Odiseea lui Homer
un poem despre locurile
în care nu va ajunge niciodată
despre ținuturile doar bănuite
pe hărțile lumii
despre deșerturile care umilesc
toate orizonturile toate punctele cardinale
despre viclenele jungle
care te-nghit cu fiecare pas
despre mârâitul marilor metropole
legate cu lanțurile bulevardelor
despre locurile în care destrămarea
împlinește planuri mărețe
perspective întinse peste milenii
un poem al marilor revelații
trăite-n subteranele orașelor
locul unde străzile-și pompează
toată oboseala și scârba
dar tocmai când își făurise
cea mai anonimă călătorie
primi confirmarea biletului
și-a locului rezervat
într-un hotel de pe livrescul
mal al Senei
el știe
el știe că doar în vis
te poți mișca liber
fără jugul veșnicelor întrebări
fără urmele pe care să-ți potrivești
mereu obosiții tăi pași
afară e pușcăria realului
cu zăbrele din raze de soare
și sclipiri de ierburi viclene
gardienii zorilor îți numără pașii
paznicii nopții te leagă la ochi
doar în vis poți pluti
peste amărăciunile zilei
te poți ridica
până la ultimul etaj al speranței
nicăieri nu-i mai liniște ca-n vis
doar aici îți poți auzi gândurile
cum bat în toaca de lemn a inimii
chemarea aia mereu vie
care ne-ndeamnă ne adună
și apoi cu tandrețe ne-mpinge
spre altarul marelui nimic
într-o ramă
tot mai des
îmi coboară din ramele fotografiilor
blândele personaje ale casei
trec dintr-o cameră în alta
scotocesc prin locurile
numai de ei știute
fac ordine-n lucruri
duc la bun sfârșit
ceea ce rămăsese pe altă dată
totul arată de parcă ar fi mâna
unui bun gospodar
pe mine mă ignoră
ca și când nici n-aș exista
mă gândesc că poate m-au uitat
sau poate-mi deretică și mie locul
într-o ramă
(Din volumul, în pregătire, roata norocului)