MAREA: sorginți (sau obârșii)
Și iată, odată cu seara
Apare pe zări, transferată
Din Invizibil chiar barca
Zeiței Astarte… ascunsă
Îndărătul cortinei de stele
Marea și ea luminează ca ele
Marea, destinul său cosmic…
Nimerită din întâmplare aici
La intersecția Căii Lactee
Cu altele numeroase
Căi luminoase (și numinoase) –
Ea probează în cosmos
Avânt și grandoare
… De veche obârșie Marea…
Povestea ei e mai lungă
Decât toate acele saga
Legende și mituri cu Ultima Thule Thalassa…
(Dacă cumva s-ar nărui într-o zi
Ce-ar mai rămâne pe Terra decât
O realitate
Tristă, săracă?)
Iar pe-atunci timpul Mării prielnic
Era… , când olimpienii
Începând să cam fie înghesuială în cer
(Se călcau pe bombeu…) se lăsară
Într-o seară ușor
Pe pământ cu hârzobul
Era chiar pe vremea când au fost trase
Pe fața apei fermoarele
În adâncuri zăvoarele când Iehova
Pusese hotarul
Închizând Marea cu porți și zăplazuri
Obezi și lăcate ziduri ca de cetate
Fondând-o ca pe cel mai întins
Dintre iazuri
Rotindu-și de Sus privirile peste Mare
Iehova se plimbă și azi peste pavimentul
De dale verzi și tremurătoare
Iar dintre valuri și-acum
Încă ies la iveală sirene ondine
Monștri marini printre porți
Și zăvoare obezi și lăcate
Desferecate – vechi minunate
Obârșiile…
MAREA: mareea din stele
La poarta Mării așteaptă
Mii și mii de corăbii: de-aici
Ea se continuă-n spații
Eoni – constelații, până spre Empireu!
Dar și coboară treaptă cu treaptă
Spre străvechile praguri
Ca de atunci să tălăzuiască
Să urle și să mugească, să aiureze mereu
Bâiguind printre constelații
Sub imperiul acelor vibrații
Pe care Marea le tot captează – le dă
Mai departe prin carena vaselor sale
Apar în valuri zeii cei mari
(Alături cu… paparazzi) – încearcă din greu
Să-i intre Marii Matroane în grații!
Din când în când mai apar
Din adâncuri întunecate, să joace
Seara pe valuri străvechi
Caii Mării, cei cu trup de balaur
Și brațe de caracatiță
Leviathani de mulți ani – că Marea
Dintru-nceput fusese-ncărcată
Cu atribuții și ranguri
Peste milioane de fiare!
Prin toate înfiorările sale
Ea afirmă Prezența-și-Excelența:
Într-o lume plină de zei
Zeul Necunoscut din agora
E stăpân peste ei!
… Așa percepe ea Măreția: prin raportare
La propria sa grandoare
Cum ar căuta cineva locul de trecere
Spre lumea de dincolo
Într-o baltă adâncă din subsoluri de bloc
(ca în Eliade) – baltă sub care
Se-aud vuind de departe
Valuri de mare…
II
Cât despre zei, avem destule vestigii
„dovezi”, în legende și mituri, sau epopei
Însă Marea
E prima din univers care a înțeles Măreția
Ca pe ceva cumplit și încântător (se închină
În fața Măririi și ea
Ca un biet muritor!)
Zarva Mării pe-atunci
Acoperea prin vuietul de talazuri
Vocea altor mări și oceane, a altor
Din alte sfere talazuri
(Și zarva zeilor mai mărunți)
Însăși ideea de ZEU se cristalizase
În clipa când omul dintâi
În dimineața de ametist a lumii
Singur pe țărm rămas, se-nchinase
Pe țărm de Mare
Abia apoi rămânând
Să urce pe munți
Să zidească altare
Cum Marea se supune Măririi (ea
Ce ascunde-n adâncuri
De gropi abisale epave calcifiate)
Tot așa omul trudnic se-nalță, copac-copăcel
Înspre El!
Izbită de toți pereții azurului
Sfidând mereu neîncrederea aștrilor,
De milenii zăcătorind pe trepte
În marele lumii amfiteatru
Marea atinge lasciv trupul uscatului
Cu sfintele ei cogitații vibrații
Acoperișul vagant al clădirilor sale
O făcea să apară pe zare
Ca o ușă mișcată din balamale (neîncleiată)
Bălăngănindu-se între astre…
Zidire veche neîncheiată
Dar ea executa o gimnastică selenară,
Își mai trata astfel din depresii, străvechile
Și adâncile-i rane, topind
Într-însa la mituri basme și epopei
Care-o fac să pară în floarea vârstei
Tânără și frumoasă mereu!