metale ușoare
Când îți schimbi vârsta
dispari câte puțin cu fiecare
lumânare din peisajul tău
ca să apari tot mai mult în cel
al altora.
Ca și cum ai mânui un cub Rubik pe care
pierzi din vedere mai mereu culorile
și până la urmă și răbdarea-ți
de tot.
Cu fiecare răspuns găsit dai de o altă
întrebare la care nu te-ai gândit încă.
Frânturi de conștiință, particule de suflet.
Copil fiind, îmbinai brățări din mici suporturi de șurub.
Arătau destul de fain, nichelate, lucioase.
Pe a ta ai pierdut-o ruptă de clanța ușii masive
pe care intrai la primul tău loc de muncă.
Meserie, brățară, te caut.
Ai recuperat-o doar în gând,
stă în siguranță acum la încheietura
tinereții pierdute.
Nu ai cum să crezi că ți se rupe.
dă-i și tu ce poți
„viața e plină de labe triste”
(Alexandru Mușina)
trăim în discuții neterminate
și în întâlniri ratate
clipește telefonul în colțul ochiului
în ungherul inimii răsună o manea
nu vrem să terminăm nicio frază
nu căutăm cuvinte pentru că știm deja
totul dar ne e lehamite să-l și formulăm
trecem zi de zi peste munți de like-uri văi de share-uri
înotăm în lacuri de idei secate și parcă fără de fund
ne agățăm sentimentele leoarcă în subsoluri de comentarii
să se usuce sau să fie furate măcar
jucăm meciuri fără pauză și fără arbitraj
cu publicul ajuns pe gazon și cu noi în tribune
suntem regi și regine în castele de plastic
mari cât egoul și la fel de deprimante
dar hei cel puțin le reciclăm noi și luăm altele noi
ca să ne simțim în largul nostru și în cel al altora
pescarul bătrân de la poalele podului de piatră
mut ca un pește rostește totuși atât:
când viața îți dă lămâie
dă-i și tu ce poți
între pământ și cer și pământ
tu transpui totul în rugăciune
eu aș vrea să aud un strigăt rebel
tu vezi tabieturi și te liniștesc
eu lucruri care se repetă la infinit
ne mișcăm între ele roboți cu piele
pe brațe și picioare care dor uneori
este plauzibil să îmbătrânim și noi
chit că nu credeam să învățăm vreodată
ne eufemizăm cu îndemnul că doar acumulăm
din ce în ce mai multă experiență de viață
dar se termină totul până am trage
– ca pe un fermoar ruginit de pe suflet –
vreo concluzie mai de doamne-ajută
piesă de trai
era poate prin ’79, în vremea inocenței încă
foto alb-negru șase pe nouă cu margini zimțate
un omuleț în ea poate fi oricine eu sunt
privesc foarte atent un obiect imposibil de distins
o jucărie de lemn poate concretă și tangibilă
sigur însemna mult pe atunci
parcă aș desface-o sau aș asambla-o parcă cea mai importantă sarcină a vieții mele
ar fi fost aceasta în clipa respectivă parcă nimeni altcineva n-ar fi putut-o îndeplini
în afară de mine parcă…
în spatele meu construcții care aduc a case
în jurul meu lumini aproape ireale
pete și cercuri spațiu real și lăuntric
proiector de timp o blândă roată fără de oprire
în ea da-ul e încă da nu-ul e nu și ceea ce este există încă totul e
întreg dar deja se văd și părțile
mici piese dezordonate
presimt atunci deja că nu va rămâne totul așa
dar scufundarea aceea adâncă în moment senzația că nu există
nimic altceva cuprinde și ascunde totul
fotografia mi-a apărut de multe ori în față de atunci
nu m-am uitat așa la ea niciodată
nu am văzut ce văd acum
ce scriu acum despre ea e evident tardiv
recunoașterea dulce-amară a timpului care macină
ceea ce căutam
viața
am desfăcut-o și am reasamblat-o de n ori până acum
îmi dau seama acum că nu mai am toate piesele care-mi trebuie
poate n-au fost niciodată
obiectul acela din mâna mea e doar amintire
și concentrarea pură a copilului nu se va întoarce
doar senzația ei ascuțită împunge inelele de creștere oarbe
din celulele condamnate la uzură
despre asta pot vorbi
am învățat că nu pot spune tot ce ar trebui
niciodată despre nimic
și țesătura amintirilor se destramă undeva mereu
minunata lume-n două
lângă gardul de sârmă
un porumbel este devorat de un câine
la fereastra centralei termice
un cuplu palid face gimnastică
cerșetorul de la colț își toarnă
în cap vopsea verde de ulei
puștiul său vede în candelabrul
de la poliție un carusel
se dă în el cu cea mai senină bucurie
blocurile își apropie frunțile brumate
dau din cap ușor iar mașinile
se ciocnesc unele de altele
vedem intenția vedem credința
vedem dragostea vedem și gândul
dar sentimentul este de un rebus încâlcit
bravul zorro în zăpezile de altădată
sapă un șanț sub cotețul de porci
să ne oprim în subsolul cuvântului
și să ne îndepărtăm lent palmele
împreunate până acum
din căușul lor vibrant se prelinge
o amintire despre ziua de mâine:
ce viață ciudată avem de trăit!
life run
nu-ți plăcea nici să faci plimbări mai lungi
și acum te duci uneori să alergi
te încălzești pui piciorul unul după altul
fără să te gândești
de unde acest raid intens al sângelui prin vene
de unde răgazul sacadat al minții în care
te poți gândi la toate chiar fără să vrei
de unde această respirație apăsătoare
ca memoria și ușoară ca o pană de suflet
de unde entuziasmul mușchilor și vinelor
și până unde te ajută să ajungi
toată distanța o parcurgi mereu și în tine
cunoști toate bordurile de la capăt de drum
te întorci ești la jumătate speri să răzbești
și nu mai vii înapoi la fel cum ai plecat
NOTĂ. La întrebarea redacției despre aceste poeme, am primit următorul răspuns din partea autorului, poet maghiar din România: „toate poeziile pe care vi le-am trimis au fost scrise în română, nu sunt traduceri, cu excepția a două dintre ele (piesă de trai, respectiv minunata lume-n două), pe care însă tot eu le-am tradus-adaptat-rescris din maghiară în română.”