Încă de la primul volum de versuri, publicat în anul 2012 sub titlul Vreau altă realitate. Artă merg pe mâna ta, Constantin Iftime își situase scrisul sub semnul unei atitudini protestatare, al unei nemulțumiri de sine și de lume, afișate cu o anumită ostentație programatică. La prima vedere, s-ar zice că se viza un program al transfigurării „artistice” a datelor realității imediate, de factură cel puțin „neomodernistă”. Numai că acest abandon în voia „artei” se va dovedi că nu e deloc o estetizare a celor văzute și trăite, căci, tot cvasi-programatic, poetul își afirmă miza majoră pe surprinderea pe viu a concretelor, scriind, de pildă, – „pessoan”, într-un fel – că „rana pe care vreau s-o descriu arată ca o rană”. În același poem, se vorbește despre „o nemântuire grabnică”, despre o stare de urgență a spiritului ce se vrea cât mai repede împărtășită. Că merge totuși „pe mâna artei” se vede, totuși, din afișarea, la alte pagini, a unui amplu instrumentar poetic, desfășurat de la alexandrinii clasici, la variante de arte combinatorii oferite de lirica modernă, tehnici ale versificației, tipare formale ce-i sunt familiare, tratate, desigur, cu o mare libertate: este, însă, mai degrabă marcarea stării de libertate față de toate procedeele moștenite și asimilate în timp. Nici nu va recurge decât la puține dintre ele, însă conștiința existenței lor e limpede și sugerează disponibilități stilistice ce pot fi fructificate ori refuzate pentru definirea propriei poetici.
Se anunța, așadar, un fel de perspectivă maximalistă asupra scrisului, provocatoare, nonconformistă, orgolios revoltată, urmărind, s-ar zice, să probeze autenticitatea trăirii imediate, spontane, vie ca o rană deschisă: nu o „senzație scăldată-n vechi lămuriri”, ci „deplina oroare a unei arte în care să nu te recunoști tu însuți,/ Suferință sau viziune”. Angajare, deci, în zona experienței senzoriale, concrete, într-o realitate îmbrățișată la sânge (ce poate trimite spre fermitatea programului realist al unei poete ca Magda Cârneci), – notă a adevărurilor căutate; însă și „viziune” – putem deduce – în măsura în care numita suferință își depășește limitele spre stări maximale, de exacerbare, ce nu pot însemna, odată scrise, decât deformarea de factură expresionistă, cu linii îngroșate, grotești, cu rupturi în plan formal ale sintaxelor moștenite. Angoasa expresionistă e, de altfel, subliniată în același poem într-un vers ca acesta: „Vreau să simt cum revine oribila spaimă din nou”. Cuvântul fidelitate apare și el semnificativ în acest context, – un soi de sinonim al consecvenței, al acumulării de tensiune, căci ea nu semnifică instalarea comodă în repetiția convențională, ci „sfarmă limitele dulcei comodități”. Discursul poetic are un accent imperativ reiterat, – „Uite cum repet ca să scap de neliniștea aceea!/ Și excesul ei nu poate fi stins decât cu nebunia, auzi?/ Gata!/ Și am să repet încă/ Până mă obișnuiesc cu atâtea pierderi.” Ceva din încordarea sumbră a Angelei Marinescu, care recurgea și ea, la un fel de afișare insistentă, cu iz programatic, a frământărilor intime, pare să facă ecou și aici. Am putea înmulți citatele, ajungând, în fond, la aceeași concluzie, a unității de ton protestatar, a inconfortului grav al sensibilității permanent ultragiate, – o temă cu variațiuni dezvoltate amplu într-un discurs aluvionar, lacom de notații ale asperităților realului mereu „rugueux à étreindre”, cum ar spune Rimbaud. A doua carte, Elefantul din câmpie (2014), din care tocmai am citat, merge în direcția anunțată hotărât de la debut.
Este de recunoscut, prin urmare, energia angajării poetului, de natură deopotrivă politică, civică și estetică, alimentând un discurs ramificat, cu o miză majoră care-l leagă de o parte poeziei anilor ʼ80, foarte atașată voinței de „a privi realitatea în față”. Constantin Iftime deschide și el larg ferestrele spre ea, uzând de un limbaj predominant tranzitiv, direct, cu apel majoritar la construcții de natură metonimică, așa-numitele „corelative obiective”. Patima acestor angajări și starea de urgență permanentizată îl face, totuși, pe autor să privilegieze adeseori propozițiile conceptuale, ideile explicite ale programului său, ca și cum ar fi nerăbdător să-și vadă ascultat mesajul, fapt ce dăunează, ca să zic așa, sănătății… simbolice, fie și minimale, a unor poeme. Jurnalistul cu experiență, care era deja Constatin Iftime înainte de a debuta ca poet (publicase, de pildă, un volum de interviuri cu Nicolae Breban, intitulat Confesiuni violente), își spune cuvântul, ca observator ce reține rapid universul de idei în care se mișcă, raportat la concretul trăit. Senzația este în aceste cazuri, cam des „scăldată în lămuriri”, ca să-i reluăm propria sintagmă, de data această cu referințe de ultimă oră. Temperament reactiv, incomod în relațiile cu lumea dată, poetul nostru își înmulțește replicile acide până la diatribă, într-un discurs impacient să-și exprime nemulțumirile, revoltele, dezamăgirile, într-un mozaic de notații-imagini-idei ce suportă cu o anume dificultate disciplina structurantă, lăsând deschise granițele pentru noi, reluate expansiuni verbale, greu de controlat.
În cartea următoare, apărută în același an, 2014, Zlătunoaia pentru toți, numele satului natal patronează cam același tip de discurs, cu teme apropiate celor de până acum. „Marea viziune” despre care mai vorbise poetul e plasată, semnificativ, tot între „grație și greață”. Titluri lungi de poezii par a se ivi dintr-un dicteu suprarealist, – „Deodată un vultur țâșnește din umărul unui bătrân”, de exemplu, – altele anunță „ideea principală”, ca să ne exprimăm didactic, în enumerări bogate, chemate să întărească mesajul. Un poem din volumul precedent, care evocă acest spațiu, alătura contrastant, într-o nouă variantă, „lupul monstruos” al neliniștii lăuntrice cu un ideal visat de frumusețe și echilibru, nu fără a scoate în față ideile generale afișate și în celelalte cărți, precum: „Printre ei, imagini ale unor prieteni săraci și bătrâni./ Mă simt nemuritor cu a lor singurătate,/ Scopurile nobile mă liniștesc./ Te rog, înflorește cu ei,/ Patria mea toată!/ Voi fi patriot până la capăt,/ Să știi.” Altminteri, în versurile mai noi rămâne acută neliniștea, – „un adăpost pentru spaime” – cu mici oaze de calm în peisajul rustic. Momente rare, mai degrabă căutări nesigure: „De fiecare dată mă întreb/ Unde se ascunde sentimentul naturii,/ Curat, solemn, imens?” Răspunsul nu vine, zisul sentiment solemn nu mai pare justificat de asperitățile sau de împotmolirile în mâlul concretelor, al unui spațiu cu exces de decor rezidual și o umanitate degradată – „Săteni fără muncă, dedați la beție, mișunând prin ierburi”, „gunoaie, scofâlcite pungi, / roiuri de coji”… Un poem stă sub titlul îndeajuns de grăitor, Prometeul Buveur al românilor…
Pentru că poezia se întoarce către un univers rural, reputat odinioară pentru statornicia tradiționalistă (nu se născuse, oare, veșnicia la sat?), e de spus că Zlătunoaia lui Constantin Iftime nu mai are nimic din nostalgiile caracteristice, iar de solemnitate nici nu poate fi vorba. Degradat e aproape totul, chiar și prin invazia semnelor modernizării, iar „sentimentul naturii” nu poate scăpa nici el de avarii. Ca în tot ce a scris până acum, se sugerează și în acest mediu tematic mai degrabă un soi de inerție elementară (sănătoasă?) a supraviețuirii, o „irosire”, de fapt, a unei vieți presupus fericite, mai curând inerțiale și resemnate; ambiguitatea aceasta e permanentă.
În mai multe rânduri, poetul îl cheamă ca martor al discursului său pe cititor, adresându-i-se colocvial, foarte sensibil, așadar, la ecoul comunicării cu ceilalți și accentuând voința de instalare în realitatea imediată, înfruntată ferm și neconcesiv, provocând-o la trezire, cu scopul de a împrospăta materiile declinante și prinse în inerții mecanice. Angajarea politică antitotalitară este de asemenea frapantă și proclamată frecvent. „Omul nou-nouț” al comunismului, statuarul stalinist apăsător, cu cizmele de ciment strivitoare, chiar și „mutra pătrată a unui frigider rusesc” din bucătărie e evocată ca simbol al înghețului de sub regimul de curând prăbușit. Altundeva se salută „schimbarea de canon în arta românească” începută încă sub comunism, fără a se acorda, pe de altă parte, mare credit experiențelor formale postmoderne, căci – e de repetat – poezia sa mizează pe întâlnirile mai degrabă contondente cu datele imediatului trăit și cu un sine mereu nemulțumit, însă fidel în efortul său de atingere a adevărului existențial privit cu luciditate tăioasă, fără destinderi ludice. Starea de spirit dominantă e subliniat lucidă, adesea insomniacă, dar și bântuită de coșmare, obsedată de „rusul” ca simbol al oprimării, deși în alte versuri poetul se declară iubitor de marea literatură din Răsărit, alături, desigur, de nume reputate al scrisului poetic universal. Iată un citat semnificativ: „O doamnă nobilă, înaltă,/ Insomnia,/ Mă pune jos tot mai des./ Caut un gest ca să mă salvez,/ Cu un stilet străin,/ Cu un cuțit grosolan, cu o lovitură de satâr,/ Aud clar glasul casei care spune adevărul -/ Ai un călău,/ N-o mai scoți la cale cu ideea marii frumuseți a lumii tale”.
Lumea din jur e însă imundă – un titlu sună scatologic, Colind mări întinse de căcat zilnic –, poezia mai nou „crește puternică din gunoiul postcomunist”, greața provocată de ceea ce vede, exprimată în termeni brutali, rămâne concurată, totuși, de „paranoia frumuseții” în care poetul mai vrea să creadă. Poate e de observat aici că numita „paranoie a frumuseții”, concurată dramatic de urâtul realului dat, nu e desprinsă cu totul de imaginile imediatului, căci apar totuși și printre reverberațiile acestei lumi deteriorate mărunte sclipiri ale modestelor obiecte și întâmplări de fiecare zi, ce evocă decoruri și momente de viață simplă, trăite neconvențional, integrate într-un soi de ordine firească a lucrurilor. (Contrastul dintre ideal și real rămâne însă mereu prezent – „lupta asta căcăcioasă de a supraviețui printre gândurile mari”, printre „dinții rânjiți” și „aceste capete pătrate/ care muncesc, mănâncă, se reproduc”, „tumultul spaimei de unde vin/ locul acesta în care încep să urlu”, – și s-ar mai putea cita foarte multe asemenea referințe, – iar, pe de altă parte, „patria mea nesfârșită din creier”, „clipa de negrăită frumusețe”, o căutare de o „altă realitate”, „magnificul totem roz” printre „blesteme, lozinci strigături”, chemarea cvasiliturgică „Sus inima!” urmând după propoziții programatice ca: „Vreau golul sterp./ Mi-l umple apoi credința, poezia. Aspir mai mult”…; ori exclamația încântată, care spune mai totul despre astfel de năzuințe: „Doamne, începe viziunea!” Sau: „Nebuni iar vrem să fim în fiecare zi,/ Insomniaci,/ Contradictorii pînă când se naște binefăcătoarea frumusețe,/ Împăcarea.”
Într-un poem, autorul nostru se adresează direct lui „Allen” (Ginsberg), și pe drept cuvânt, fiindcă familiaritatea cu universul tensionat dintr-o carte ca Howl (Urlet, 1956), ce inaugura generația revoltată a beatnicilor americani din anii ʼ50 ai secolului trecut, se simte peste tot în ceea ce scrie Constantin Iftime. Un poem al americanului poate fi dat ca mostră ilustrativă pentru această raportare: „Aceşti psalmi sunt opera minţii bântuite de viziuni şi nu a raţiunii ce nu se schimbă niciodată./ Eu sunt carne şi sânge, dar mintea mea e focarul multor iluminări./ Mă schimb odată cu vremea, cu starea finanţelor mele, cu munca pe care o fac, cu prietenii mei./ Dar într-adevăr niciuna din acestea nu e răspunzătoare pentru măreţele defecte ale minţii ce mi-au lăsat creierul deschis halucinaţiilor/. Toată opera a fost o imitaţie a trăncănelii literare din capul meu./ Această bârfă este un document excentric spre a fi pierdut într-o bibliotecă şi redescoperit când Porumbelul coboară”. (E de observat, în treacăt, că un Andrei Codrescu a stat și el sub tutela ginsbergiană, iar relativ recent mai tânărul Dan Sociu, care a și tradus Howl, îi merge pe urme. Ca modelul său aproximativ transatlantic, Zlătunoaia pentru toți invită la o viziune realistă acută asupra lumii contemporane, cu spațiul său rural deloc idilic, dar unde regăsește, dincolo de decoruri reziduale degradate, „înspăimântătoare și bune”, în care caută amintitele sclipiri, reverberații modeste al trăirilor autentice: „Asta-i țara mea, de altfel,/ A sărăciei în care toate luminează,/ Cântă.” Desigur, ambiguitatea nu lipsește din asemenea versuri, căci urâtul și repugnantul prezente apar cumva îmblânzite de firescul, fie și alterat, al acestui univers de contraste. Peisajul este, evident, diferit de cel de peste Ocean, cu note locale accentuate și de trimiterile la contexte ale istoriei recente, cu prelungiri într-o realitate imediată ce nu se poate desprinde cu totul de trecutul opresant, totalitar.
Caracteristicile discursului poetic compus până acum rămân, în linii mari, constante. Calificativul de „aluvionar” notat de Bogdan Crețu într-un text de întâmpinare poate fi, în linii mari, valabil pentru toate cele trei volume. E un discurs plin de meandre, de salturi asociative ce susțin dinamica frazării, într-un stil parțial reportericesc, nerăbdător să noteze date ale concretului existențial, înmulțite pe parcursul articulării altminteri destul de laxe a textelor. O anumită senzație de densitate expresivă a asigurată în felul acesta, angajată într-o competiție, din fericire încetinită în ultima carte comentată, cu propozițiile despuiat-tranzitive, chemate să adauge notației sugestive un conținut conceptual, exterior-analitic și care accentuează, desigur, tonul de manifest cu funcție persuasivă, parcă îndoindu-se de suficiența imaginilor ce conturează plastic ambianțe sugestive ori mediază stări de spirit. Pasiunea implicării în confruntarea cu realul mereu invocat definește temperamentul ambivalent, între coleric și sangvin, al poetului nostru, ferm până la răceala rațională în reflecțiile sale, dar și predispus comunicării mai destinse cu ceilalți, de un discret lirism, contrastant cu apostrofările la adresa realităților surprinse în toate dimensiunile lor. Se poate observa, mai ales în Zlătunoaia pentru toți, și o mai atentă structurare a discursului, mai unitar și mai concentrat decât în intempestivele, energicele înfruntări/ confruntări cu lumea din primele poeme.
Acest proces de concentrare expresivă este și mai evident, în cartea cea mai recentă, Inoxidabil (2024). Titlul, de data asta foarte concis, pare a accentua caracterul intransigent, inflexibil, al rostirii poetice, în continuarea versurilor anterioare. Lectura confirmă și nota de subiectivitate mult accentuată în raport cu ceea ce citisem până acum. Cel ce vorbește de data asta este un eu ce se distanțează oarecum de decorul general, uman și social-istoric, ce putea fi tratat „reportericește” de o voce, să-i zicem exponențială, adresându-se acum ca de la om la om și concentrându-se asupra unor situații și personaje conturate în linii ascuțite, cum e și tonul ironic, intensificat adesea până la sarcasm, al rostirii.
Motto-ul volumului anunță deja ipostaza de luptător a unui subiect liric care, chiar rănit ca un soi de boxeur lovit brutal în ring, rămâne dispus să înfrunte noi contondențe: „Respiră adânc, profund,/ Cu dinții rupți,/ Fii gata să-ți primești partea.” O și primește, – ceea ce vede îi agresează mereu ființa –, dar reacționează, în replică, într-un limbaj mai acidulat ironic, mai incisiv ca niciodată. Începe, în poemul liminar, cu „elementele adorabile de construcție” a noii lumi, notate succint, apăsat, în regim evident antifrastic: „Neoanele, cărămizile și nisipul/ Au rămas în grămezi pe prundiș./ O,/ Sunt elementele adorabile de construcție./ Strălucitoare./ În toate direcțiile zboară,/ De la conservatori, neoliberali, la socialiști./ Idei noi./ E un aer cristalin,/ Aur topit pe năsuc, sudoare subraț./ E unul,/ Ca o capodoperă, cu o mulțime de poeți mucaliți în jur,/ Burtoși./ Au de mâncare./ Sunt niște copii,/ Care merg cu burta înainte, gata-gata să cadă./ Cineva îmi spunea că e Allen Ginsberg, uriaș,/ Cu rafinamentul lui queer,/ Cu pumnii strânși ca Lord Byron./ Femei aristocrate, feministe,/ Sătule și grase./ Fantome lacome, printre bătrânei, maturi,/ politicieni,/ Bufnițe vopsite./ Suntem prezenți toți./ La locul crimelor de azi”. Și inventarul caricatural continuă, aproape fără uz de metafore, dar pregnant prin evidențierea câtorva trăsături definitorii, ca într-o gravură în acvaforte, cu sprijin sumar, dar foarte sugestiv, de referințe culturale. Poetul autodefinit drept „contradictoriu” își etalează, ca de obicei, cu un fel de furie generată de decepțiile suferite, dar le învecinează din nou, ambiguu, cu note de fragilă speranță camuflată sub imagistica deceptivă. Așa procedează, de pildă, în poezia Oare e timpul să vâslesc mai ușor?, unde decorul impur, degradat, rezidual – „apă neagră, confuză, de pielițe și tendoane”, noroi, „dinți rânjiți legați cu sârmă ca un borcan de zacuscă”, desenați așadar grotesc, apare și „Foamea tinerilor poeți, cu formule directe și sincere./ Care au făcut istorie,/ Care vor o altă existență” ; numai că această existență visată, calificată drept „simplă” este una „cu mulți bani, puternică,/ Cu o coadă numai puf și carne, șoriceii după ea./ Fără urmele oribile”, sugerând mai curând un mod… burghez de a trăi. Evocarea fiului, tânăr poet și el, apare de fapt ca un fel de avertisment, tocmai în fața acestei primejdii de alterare prin atingerea unui grad de confort comod, opus, în fond, prospețimii și autenticității poeziei mai noi: „Mă gândesc la tine, fiul meu,/ Dincolo de negrul lumii, ros de cei care mănâncă tot./ Armate de oameni, în stare de urgență. Praf se alege de lucrurile/ Pe care le iubesc mult. Tăcute, încete, mici./ Ciudată este trecerea asta de la tine la ei./ Dar îmi place.” Dacă am citit bine aceste versuri, lectura ar insinua tocmai tensiunea conservată până și în miezul sentimentului de încredere într-o ameliorare a stării de lucruri înregistrate cu o subliniată nemulțumire și amărăciune. Chiar în poezia următoare, „îngerul acela gras”, „bine crescut și hrănit”, în aparentă comuniune franciscană cu făpturile mici ale lumii, e, ca să zicem așa, demascat ca mincinos – „omite adevărul fără să clipească”, se lasă tentat de opulența suprafețelor lumii prospere, este, de fapt, un conformist. Tot așa, pe pagina următoare, într-o expresie mai tranzitiv-jurnalistică, sunt compătimite fetele visătoare, deposedate de idealuri, căzute pe mâna unor bărbați detestabili – „N-am să mai vorbesc niciodată despre aceste capete pătrate,/ Care muncesc, mănâncă și se reproduc./ Ei ne-au produs atâtea suferințe,/ Nouă, care ne revoltăm,/ Și femeilor visătoare.” Am dat doar câteva exemple la îndemână, ilustrative pentru mesajul vizat în mod constant de poet, mereu polemic, în relații dintre cele mai incomode cu lumea din jur. Ipostaza sa definitorie este, iarăși și iarăși, cea a martorului inflexibil – „Stau în fața barei de fier,/ Inoxidabil./ Aștept lupta. E o minte fragedă/ înăuntru./ Nimeni nu mai e în jur. ” Mai demult, se lăsa „pe mâna artei”, acum mărturisește cam aceeași tendință, vorbind despre controlul prin formă al stărilor sufletești prea exaltate – „Am nevoie de tehnică,/ Nu de suflet,/ Ca să nu mă facă praf/ Psihologia asta a învingătorului.” Se repetă și apelul, explicit, la luciditate – „Am văzut lucrurile cele mai simple,/ Am văzut ordinea spre care mergem/ Dacă suntem atenți”. Este o „ordine înceată”, evocată de marii poeți moderni, de la Pound, la e.e. cummings ori Auden, cu accent pe inflexibilitatea caracterului acestuia din urmă și cu adaos de nume ale altor revoltați, dispăruți acum, ca Rimbaud și Dylan Thomas, „poeți înnăscuți”, iar nu făcuți, ca posesorii artei combinatorii amintiți mai devreme. Ca în aceste poezii de la începutul cărții, referințele livrești sunt importante și semnificative: Constantin Iftime pare a trăi și el „anxietatea influenție”, Harold Bloom, este atent la intertextualități – „Am în memorie toate numele, de-acum sunt pregătit să scriu”, – spune un vers –, iar modelele amintite ca apropiate ar fi Charles Bukowski și, din nou, Ginsberg. Poeți ai revoltei, care spun lucrurilor pe nume, fără rețineri și pudori artificiale, în contrast cu o Elveție, evocată aici simbolic, ca spațiu al comodității și cumintelui confort burghez. Ca acești predecesori, poetul nostru vrea – ne spune direct – să „sperie” lumea bucureșteană, departe de echilibrul unor minți cugetătoare exemplare. După toate acestea, afirmă răspicat că „Va urma ceva important între mine și restul lumii”. Un rest care solicită starea de veghe într-o republică unde „se produce intens o cremă jegoasă”, unde „Agenți sub acoperire pun bazele subculturii”, în „întunericul plin de primejdii, crime, afaceri sinistre, necurate”, dar și „atâta dorință de frumos”. Senzația de îmbătrânire, imaginea ruinelor, a distrugerii istoriei, rămâne foarte vie, cu consecințe în literatură – „Suntem vitele aruncate ale unei mari literaturi”, „Cel care face artă pentru artă e un călău”, „Trăirile mari ne-au distrus pielea”… Din nou explicit, se constată că „Spiritul autohton se rătăcește de-ndată ce merge într-o direcție cunoscută”, „o relativă coerență a sistemelor economice”, „inerțiile Orientului”, „o derivă dintr-o teribilă vină de-a supraviețui dincolo de bine și de rău”, într-o lume în care este viciată și cugetarea filosofică: „Vin pădurile de scârnă, de gunoi/ Ale marilor filosofi”… Poeții tineri îi apar „paralizați de realitate”, predați imediatului trăit, – de unde avertismentul rostit iarăși foarte apăsat: „Ascultați ce vă spun:/ Adevărul, necunoscut de nimeni, dinăuntru, nesigur,/ Plăcut,/ Se întoarce”. În acest context, e invocată „poezia socială”, „Poezia celor care put./ Îmi plac./ Rămân un pic cu ei și apoi plec./ Atunci/ Sar în apărarea celorlalți. /Sunt pretutindeni poeți. Și e bine./ Păsări albe, păsări strâmbe, convingătoare, ale iubirii,/ Încet-încet își fac un culcuș în inimă.” „Nu mai există niciun sentiment nociv, politic, patriotic, excesiv./ Doar limba asta, a celui trist, îmi ajunge,/ Ca să tac.” Rezumând, Constantin Iftime optează, în fond, pentru o poezie permeabilă tuturor aspectelor vieții, ca subiect angajat în provocarea relelor lumii, neascunzând nici precaritatea și mizeriile care sunt și ale propriei sensibilități solicitate de aceste foarte diverse și contradictorii aspecte al vieții imediate. Servește unui crez etic ce poate fi calificat în termeni convenționali „de stânga”, se alătură celor umili și năpăstuiți, cu un sentiment de solidaritate amară, comprehensivă, menținându-și starea de agitație și neliniște interioară și luciditatea unei conștiințe interogative.
În contextul poeziei românești actuale, scrisul său se individualizează pregnant tocmai prin acest patos al revoltei, ce poate aminti de nonconformisme ale avangardei istorice pornite, de pildă cu Geo Bogza, în afirmarea „planului primar” al trăirii, fără ingrediente estetizante, sub semnul unei lucidități „corosive”. O poezie-manifest, radical-tranzitivă, ce pune în competiție imaginarul concretelor cu abstractul conceptual-programatic, cu riscuri inevitabile de a dezechilibra uneori ponderile dintre senzorial și ideatic, dar impunându-se prin fermitatea tonului și energia angajamentului existențial.
Constantin Iftime, Vreau altă realitate. Artă, merg pe mâna ta, 2012,
Elefantul de câmpie, 2014; Zlătunoaia pentru toți, 2014; Inoxidabil, 2014