Înalt, blond, cu ochii albaștri și cam crăcănat. Așa arăta Ilie Găină, unul dintre puținii muncitori rămași, după valuri succesive de disponibilizări, într-o întreprindere de piese auto ce funcționa la limita supraviețuirii. Provenea dintr-o familie numeroasă cu unsprezece copii, era căsătorit cu o croitoreasă și avea trei fete și un băiat. Îi plăcuse încă de mic să citească și adesea se lăuda în fața cunoscuților cu lecturile sale, exagerându-le numărul și importanța, măcar că acelora, simpli absolvenți de liceu și școli profesionale, prinși în lupta zilnică cu greutățile vieții, puțin le păsa de lecturile lui. Mai nou, Găină urma cursurile facultății de istorie-geografie și această lipsă de apreciere și, până la urmă, de respect pentru tot ce încerca să realizeze, îl îndepărtă treptat de acei oameni, socotiți acum, fără excepție, niște inculți cu care n-aveai nicio șansă să porți o discuție elevată, așa cum se străduia el să poarte cu profesorii săi, când reușea să ajungă la cursuri. Absolvi în același an în care întreprinderea își închise definitiv porțile mâncate de rugină.
Rămas șomer, Ilie muncea cu ziua pe unde se nimerea. Când nu prindea de lucru, obișnuia să meargă la Biblioteca Județeană. Uneori stătea cu orele la sala de lectură. Sociabil din fire, legă prietenii cu majoritatea bibliotecarilor, iar când află că urma să se scoată un post la concurs, se puse bine pe lângă directoarea adjunctă, apoi și pe lângă directorul cel mare, pe care-l ajuta adesea la muncile din gospodăria lui de la țară. În ultimul timp, de când partidul istoric, al cărui vajnic susținător fusese de la Revoluție încoace, se prăbușise în sondaje, simpatiza fățiș cu unul dintre partidele aflate la guvernare. Mai mult, se împrieteni cu liderii locali ai partidului respectiv, deci avea și oarece susținere politică. O lună mai târziu, susținerea politică și prietenia cu directorul, dar și faptul că, spre deosebire de contracandidații săi, care abia dacă citiseră Amintiri din copilărie și alte câteva cărți pentru copii, el devorase, pe bune, vreo trei sute de volume, unde mai pui că publica frecvent într-un ziar local și toți din bibliotecă știau că se documenta de zor pentru o carte, îl făcură să obțină postul fără mari emoții. Contracandidaților nu le rămânea decât să mai aibă puțintică răbdare, până să primească și ei un post la fel de cald și de bine remunerat într-o altă instituție a statului, sau poate chiar la bibliotecă, pe viitor. Fură asigurați de asta, prin urmare nu depuse niciunul contestație.
Astfel, ajunse Ilie Găină bibliotecar; unul despre care, trecând peste favorizarea lui de către conducerea bibliotecii și judecând după cât de pregătiți erau alți bibliotecari, de aici și de aiurea, nu puteai spune că era tocmai nepotrivit pentru postul lui, în cadrul secției „Colecții speciale”. Și apoi, era tânăr, nu împlinise încă patruzeci de ani, avea timp să învețe cum stă treaba și cu colecțiile speciale. Mai ales că împărțea biroul cu Despina Ionescu, o adevărată expertă în carte veche și bibliofilie.
Despina era singurul copil al lui Costel Ionescu, un dramaturg obscur, și al Marioarei, o profesoară de limba și literatura română, ea însăși predând, vreo câțiva ani, această disciplină, înainte să părăsească învățământul și să îmbrățișeze meseria de bibliotecar, mult mai potrivită firii sale ușor introvertite. Tatăl se stinse devreme din cauza băuturii, iar maică-sa nu se recăsători, preferând să-și petreacă restul zilelor alături de fiică-sa. Despina era înaltă, brunetă, cu ochii cenușii și nasul cârn, încă frumoasă la cei patruzeci și cinci de ani, câți avea când îl cunoscu pe Ilie Găină. Nu era căsătorită, nu fusese niciodată, parte din cauza alegerilor ei greșite, parte din cauza exigențelor mamei sale. Când doamnei Ionescu îi plăcea vreun pețitor, fiica nici nu voia să audă de el, iar când fiica se îndrăgostea nebunește, doamna Ionescu strâmba din nas. Despina iubise trei bărbați, dintre care unul era căsătorit, altul ținea încă la fosta prietenă, iar ultimul se dovedise un aventurier dornic de sex și bani, făcând-o pe maică-sa să exclame din nou, la final: „Vezi, ți-am spus eu că nu-i de tine, n-ai vrut să mă asculți!” Și, cum soarta nu se grăbea deloc să aducă în viața tinerei un bărbat prezentabil, cultivat și onest – care, pe deasupra, să fie atât pe placul ei, cât și pe placul mamei sale –, cele două femei continuau să trăiască împreună în apartamentul lor cu trei camere, completându-se și susținându-se reciproc, așa cum, de altfel, făcuseră întotdeauna.
La începutul căsniciei, Marioara își iubise nespus soțul, dar, odată cu trecerea anilor, sătulă de bețiile și infidelitățile lui, cu care se mai și lăuda în fața amicilor de pahar, ajunsese să nu mai simtă nimic pentru el – nici măcar ură, dacă ar fi să-i dăm crezare – și toată dragostea pe care o putea cuprinde inima ei se abătu asupra fetei sale. Abătu, exact acesta-i cuvântul, din moment ce orice iubire exagerată e o iubire mai mult sau mai puțin deformată. Pentru doamna Ionescu, Despina însemna tot ce e bun și frumos în lume, ea era marea sa realizare pe acest pământ și o sufoca tot timpul cu dragostea ei. Pentru Despina, lipsită de tată, de frați, de soț, de un iubit statornic, mama era singura persoană în care avea încredere deplină și pe care se putea bizui în orice împrejurare, așezând-o cu mult deasupra bunicilor și prietenelor ei. În anii din urmă, cele două femei păreau complet dependente una de cealaltă, asta făcând-o pe Despina să-i țină la distanță pe bărbații interesați de ea; fiindcă un bărbat, odată acceptat în viața ei, ar fi devenit un intrus ce le-ar fi tulburat tihna binefăcătoare. Nu aveau nici măcar un animal de companie, deși le plăceau amândurora, mamei – pisicile, iar Despinei – câinii. Își văzură de serviciu, apoi doamna Ionescu de traiul de pensionară, Despina se mai înscrise la o facultate – după Literele absolvite la douăzeci și trei de ani, acum alese să studieze Artele plastice –, participau la evenimentele culturale ale urbei, își vizitau rubedeniile, făceau excursii, uneori călătoreau în străinătate.
Nu-i de mirare, așadar, că în ziua în care Marioara Ionescu muri fulgerător, în urma unui infarct, tot universul Despinei se prăbuși instantaneu, făcând-o chiar să se gândească la sinucidere. Ce rost mai avea să trăiască? Simți pentru prima dată gustul amar al singurătății – se mai gândise la asta și-n trecut, dar atunci, cu mama alături, nu întrezărise amploarea durerii –, și nu o dată, în nopțile de insomnie, regretă că nu-și întemeiase și ea o familie. Da, să fi avut, asemeni altora de vârsta ei, copii mari, care să locuiască cu ea sau care să se fi așezat deja la casele lor, să fi avut nepoți sau să aștepte venirea lor pe lume. Se simțea dintr-odată fragilă, vulnerabilă și total nepregătită pentru obligațiile de orice fel ale existenței, majoritatea îndeplinite, până mai ieri, de biata maică-sa. La naiba, nu știa nici măcar să gătească, ce familie voia?! Îi era frică până și să iasă din casă.
*
Când Ilie Găină începu să frecventeze biblioteca, Despina, sau mai bine zis umbra femeii tonice care fusese odinioară, încă se zbătea, ajutată de un psiholog și susținută de apropiați, să iasă din negurile depresiei ce-i cotropise sufletul. Așa că ochii săi cenușii și mai mereu plânși văzură în bărbatul înalt, blond și flecar o simplă persoană, ba încă una sâcâitoare prin insistența cu care căuta să se facă plăcut de cei din jur. Nu-l repezi, dar nici nu-i adresă prea multe cuvinte, și, din tot ce-i spusese în acele zile, reținu doar condoleanțele pe care el, sincer impresionat de suferința ei, avusese grijă să i le transmită. Iar acum, același bărbat ocupa scaunul fostei sale colege, Ileana, pensionată de curând. Era confuză, nu știa dacă avea să-i fie mai bine împreună cu el în birou sau, dimpotrivă, dacă i-ar fi fost mai bine de una singură, măcar pentru o vreme. Însă, după numai câteva zile de conviețuire, își dădu seama că aerul lui optimist, ce părea să nu-l părăsească niciodată, chiar îi făcea bine și, pentru prima dată în ultimele săptămâni, izbuti să râdă. Un râs potolit, discret, ce-i însenină chipul, subit. Găină se declară de-a dreptul impresionat de erudiția și talentul ei artistic, făcând-o să tresară de bucurie, iar Despina, la rândul său, îi mărturisi că-i aprecia acribia cu care se documenta pentru carte…
‒ De fapt, despre ce e vorba în carte? zâmbi ea, puțin stânjenită. Poate mi-ai spus, dar am uitat, îmi cer scuze…
‒ Despre personalități și evenimente din trecutul municipiului nostru, zise el cu gravitate. Majoritatea textelor au apărut deja în câteva ziare. Poate arunci o privire când ai timp.
Timpul nu era o problemă pentru ei. Trecuseră vremurile când bibliotecile publice erau pline și utilizatorii așteptau să se elibereze un loc în sălile de lectură. Lumea nu mai era interesată de cărți, cu atât mai puțin de cele vechi, de sute de ani. Erau zile în care nu trecea nimeni pragul „Colecțiilor speciale”, în afară de cei doi bibliotecari și femeia de serviciu, ce venea dis-de-dimineață să facă curat. Uneori, din proprie inițiativă, alteori, la sugestia conducerii, ca să nu se spună că nu exista deloc activitate în secție, Ilie și Despina invitau câte un prieten profesor să-i viziteze cu vreo clasă de liceu, prezentându-le apoi unor elevi sincer interesați sau doar prefăcându-se că sunt, așteptând să se care cât mai repede de-acolo, mereu aceleași incunabule și manuscrise rare, aflate în fondul bibliotecii; și făcând o mulțime de poze, ce apăreau ulterior pe Facebook, însoțite de texte dintre cele mai măgulitoare la adresa puberilor vizitatori și a dascălului însoțitor.
Așa că aruncă chiar atunci o privire peste manuscrisul colegului, pus la dispoziție în format electronic. Și îi plăcu din prima, descoperi o mulțime de lucruri noi despre orașul ei natal. În acest timp, Ilie parcurgea articolele ei, apărute tot în cotidiene locale.
‒ Excelent! exclamă Despina la un moment dat. Îmi plac atât temele abordate, cât și felul cum le-ai pus în pagină. Va fi o carte captivantă, te asigur. Felicitări!
‒ Avem cam același stil de scris, observă el, după ce-i mulțumi pentru aprecieri. Ar trebui să-ți aduni și tu articolele într-o carte. Ziarele se citesc și se aruncă, pe când o carte… Înțelegi ce vreau să spun. Ar fi păcat să se risipească atâta muncă.
‒ O să mă gândesc, spuse femeia, cu simplitate. Și reveni, preocupată: Am văzut pe ici, pe colo câteva greșeli. Aș putea să-ți fac corectura textelor, dacă vrei.
Acesta a fost începutul prieteniei și colaborării dintre Ilie și Despina. Feriți de ochii curioșilor, înconjurați de rafturi cu cărți, având depozitul cu colecțiile de ziare alături și Arhivele Statului la doi pași, cei doi bibliotecari făceau aproape zilnic muncă de cercetare, laolaltă, desigur, cu obligațiile de serviciu ce le reveneau. Stilul de care pomenise el, specific într-adevăr amândurora, era mai degrabă o redactare convențională și austeră, iar textele lor nu erau altceva decât niște compilații de date culese din arhive și publicații din trecut, care necesitau totuși o muncă susținută. O jumătate de an mai târziu, cartea lui Ilie văzu lumina tiparului la o editură locală, proaspăt înființată. Pe copertă semna Ilie Georgescu.
În opinia lui Ilie, Găină nu era un nume potrivit pentru un scriitor. El, de fapt, își urâse numele încă din copilărie, când ceilalți copii strigau la el și la frații săi: „Cotcodac, cotcodac!”, făcându-i să sară la bătaie. Nici mai apoi nu scăpase de miștocăreală, colegii din întreprindere râdeau adesea pe seama lui și a altor doi, pe nume Cocoș și Coteț. Degeaba încercă Despina să-l convingă că numele lui era în regulă, că n-avea nimic rușinos, vorbindu-i despre celebrul caricaturist Nicolae Petrescu-Găină sau despre cunoscutul artist fotograf Dorel Găină, că Ilie rămase neclintit în hotărârea luată. Și, cum numele de fată al neveste-sii era Ceapă și preluarea lui, nu doar ca să-l treacă pe o copertă de carte, ca pseudonim, ci și în buletin, însemna să sară din lac în puț, el se orientă spre un nume domnesc, cu escu la sfârșit, și o săptămână întreagă oscilă între Petrescu, Popescu, Panaitescu și Georgescu, încât, până la urmă, enervat și epuizat, îl alese pe ultimul. Paulina, soția lui, nu-l suporta, dar tot Găină era cocoș în casă, așa că merseră să-și schimbe numele în acte.
Ziua în care editorul îi aduse cutiile cu cele o sută de exemplare ale cărții de debut fu pentru Ilie una dintre cele mai fericite din viața sa. Îi dădu omului restul de bani, cu cincizeci de lei în plus, pentru că le cărase până la el în birou, apoi, rămas doar cu Despina, luară fiecare câte un exemplar și începură să-l cerceteze pe îndelete. Ilie mângâie coperta lucioasă a cărții, o deschise și-i adulmecă paginile mirosind a tipăritură proaspătă, citi câteva rânduri într-un loc, mai citi câteva în alt loc, descoperi o virgulă în plus și niște ghilimele puse aiurea, dar nu-i păsă. Îi venea să chiuie și să sară într-un picior de bucurie, și chiar se ridică de pe scaun și sărută cartea pe ambele coperte, apoi obrajii colegei sale, în semn de mulțumire și recunoștință pentru ajutorul dat. Cuprins de euforie, o îmbrățișă strâns, ca și cum n-ar mai fi vrut să-i dea drumul, și, deodată, se pomeni că o sărută pe buze, pe gura cu colțurile puțin lăsate, la care se gândise atâta în ultimele luni, la serviciu, privind-o pe furiș, și acasă, în singurătatea biroului său, și chiar în timp ce făcea dragoste cu Paulina, de câteva ori. Despina nu protestă deloc, nici n-ar fi putut, căci rămăsese fără grai, cu cenușiul ochilor ca o apă tulburată, dându-i voie astfel, ba, chiar îndemnându-l să o sărute din nou. Fiindcă și ea se gândise la el în acest răstimp, și nu doar ca la un coleg, și de câteva ori își plânsese de milă pentru că nu-l cunoscuse mai devreme, înainte să se însoare, și atât de prezent era în mintea ei, încât ajunsese să-l viseze. Iar unui bărbat, altminteri destul de prezentabil și cultivat, care începuse de o vreme încoace să o curteze, îi spusese într-o zi să-i dea pace, că era încă în doliu. Pentru acela și pentru toți bărbații din lume, cu excepția lui Ilie, ea era încă în doliu. Inima îi bătea nebunește și parcă plutea, dar, în același timp, ceva îi spunea că era cazul să vorbească, să-i atragă atenția colegului său că făcuseră o greșeală, să treacă, deci, peste acest moment delicat, să-l uite, dacă e posibil, și să fie cuminți; uita că avea nevastă și copii?… Și cu toate astea, se trezi șoptindu-i, ca în transă:
‒ Te iubesc.
‒ Și eu, murmură el. Și, privind sever spre ușă, să nu-i vadă careva, adăugă: Într-o zi o vei cunoaște pe Paulina.
Asta găsi de cuviință să spună în acele clipe bărbatul care nu-și înșelase niciodată soția, care se simțea brusc vinovat, sau poate nu vinovat, dar cu siguranță deranjat, pentru ceea ce făcuse, deși știa că se îndrăgostise iar prostește, ca-n adolescență. Îi apăru în minte chipul Paulinei și se desfăcu din îmbrățișare, o îmbrățișare între doi oameni și două cărți, căci amândoi țineau încă volumul în mâini.
‒ Abia aștept, rosti Despina, amabilă, și își reluă locul în fața calculatorului.
‒ Și pe copii, mai spuse Ilie.
‒ Îmi plac copiii, zâmbi femeia, și măcar de astă dată era sinceră.
Ilie era pe deplin fericit. Pe lângă soție și copii, acum avea și amantă, iar primul lui născut literar, cum îi plăcea să tot repete, aștepta să fie prezentat lumii. Ce-și putea dori mai mult de atât? Nerăbdător, stabili lansarea peste două săptămâni. Atunci aveau să se cunoască și cele două femei.
*
Paulina Georgescu, fostă Găină, fostă Ceapă, fusese o mândrețe de fată, dar cele patru sarcini, venite imediat după căsătorie, una după alta, o secătuiră de puteri și o ofiliseră înainte de vreme. Noroc că-l născuse pe Iliuță, altfel, bărbatu-său era în stare s-o bage-n mormânt, tot lăsând-o grea, ca să aibă un moștenitor, de parcă ar fi fost cine știe ce domnitor disperat din vechime. Era de aceeași vârstă cu Ilie, dar, cu chipul ei ascuțit și supt și ochii afundați în orbite, arăta cu zece ani mai bătrână decât el. Terminase o școală profesională, muncise într-o fabrică de confecții, iar după ce aceasta se închise, devenise o mică croitoreasă de cartier, apreciată de toți clienții ei, deloc puțini. Nu se omorâse niciodată cu lectura și, abia după ce se măritase, citise și ea, la insistențele soțului, câteva romane și cărți de istorie, nu mai multe de cincisprezece. Plus, desigur, cartea lui Ilie, din proprie inițiativă, fără să-i placă în mod deosebit, dovadă că, la finalul ei, nu-și mai amintea mare lucru din tot ce se străduise să citească. Deși știa că, în materie de cărți, părerea ei nu conta defel pentru Ilie, îi spuse totuși că e o carte grozavă, reprezentativă nu doar pentru municipiul lor, ci și pentru întreaga istoriografie națională, apoi trecu în bucătărie, să gătească o oală mare de ciorbă. Nu vru să vorbească la lansare, când directorul Bibliotecii Județene zise: „Poate dorește să spună două vorbe și soția autorului”, ea se făcu purpurie și chiar două vorbe rosti: „Felicitări autorului”. Însă șnițelele, chiftelele și, mai ales, plăcintele ei cu brânză fură pe placul tuturor invitaților și primi la fel de multe laude precum soțul ei. Ilie îi pomenise în treacăt despre Despina, și acum, aflându-se față în față, îi vorbi cu simplitate despre copiii ei – de care, de altfel, era înconjurată – și despre ultimele sale modele de rochii.
‒ Sunt curioasă ce rochii faci, zise Despina, și pentru Paulina vorbele ei sunară de parcă ar fi zis: „Mira-m-aș să fie ceva de capul lor!”
‒ Te așteptăm oricând la noi, spuse ea, dându-și silința să fie cât mai prietenoasă.
N-o impresionară cunoștințele Despinei, când ea vorbi despre cartea lui Ilie; nu-i păsa că era artistă și expertă în carte veche. Dimpotrivă, cu inima strânsă, văzu în această femeie frumoasă și singură o amenințare pentru tihna căminului ei.
‒ O, dar nu sunt singură, minți Despina, când cealaltă spuse, printre altele, că povara singurătății e grea, mai ales pentru o femeie. Am pe cineva.
‒ Atunci, să vii cu el, zise Paulina. Să luăm masa împreună.
Dar prima dată când veni la ei – într-o duminică, la prânz –, apăru singură. Iubitul nu voise s-o însoțească, explică ea. Tot singură apăru și-n duminica următoare. De această dată, iubitul nici nu mai exista: se despărțiseră. Paulina zâmbi, cu subînțeles, asigurându-se că Despina îi observă zâmbetul.
‒ Mă gândesc să nu mai merg la voi, îi spuse bibliotecara, a doua zi, ibovnicului ei. Paulina se uită la mine într-un fel anume. Cred că bănuiește ceva. Nici nu mă mir, la cât de încorsetată mă simt în preajma ei. Am mai fost cândva iubita unui bărbat însurat, dar am avut grijă să nu știe nevastă-sa de noi. Or, acum intrăm direct în gura lupului!
‒ Ar trebui totuși să mai vii, zise el. Tocmai ca să nu creadă că e ceva între noi. Și să fim precauți.
Se străduiau să fie precauți și, într-adevăr, nimeni nu-i văzuse vreodată în ipostaze nepotrivite. Dar era suficient să fie căutați la birou și pe ușa încuiată să fie pus un bilet prin care anunțau că sunt în depozit, sau să plece, doar ei doi, la diverse simpozioane și conferințe prin țară, de la care postau o droaie de fotografii pe Facebook, sau să participe la expoziții de artă și lansări de carte, organizate în orașul lor natal, ca unii să intre la bănuieli și să șușotească pe seama lor.
‒ Ei, și? făcu Ilie, când Despina îi spuse ce zvonuri ajunseseră la urechile ei. Ce să facem noi acum, să nu mai mergem la nicio conferință și la nicio lansare de carte, ca să nu ne mai bârfească tâmpiții?
‒ Nici vorbă! îi ținu ea isonul.
Paulina o întâlnea pe Despina o dată, de două ori pe lună, când venea la ei, dar o vedea des pe Facebook și în filmările realizate cu ocazia unor evenimente. Era mereu cu Ilie, mereu lângă Ilie, mâncându-l din priviri și sorbindu-i fiecare cuvânt de pe buze, când el lua cuvântul, la prezidiu sau în vreun studio TV. În timp ce ea, acasă, nu-și vedea capul de griji. Căci de nu era la mașina de cusut, era lângă aragaz, gătea; dacă nu făcea curat, își ajuta copiii la teme, sau spăla, sau călca, noroc c-o mai ajutau și fetele… Avea grijă ca hainele bărbatului ei să fie mereu curate și călcate când mergea la serviciu, la fel cum se îngrijea să nu-i lipsească nimic când pleca prin țară. Zâmbea îngăduitoare când unii clienți îi spuneau: „Știți, l-am văzut pe domnul Ilie la televizor, era iarăși împreună cu colega dânsului”, dar, în ziua în care o prietenă, mai repezită din fire, îi zise pe șleau: „Tu, Paulino, bagă de seamă că omul tău își face de cap cu muierea aia”, ea simți că sosise momentul să aibă o discuție cu soțul ei.
‒ Am tot amânat, îi zise, nu eram foarte sigură, dar lucrurile pe care le observ eu, le observă, mai nou, și alții.
‒ Ce anume? întrebă Ilie.
‒ Despina e îndrăgostită de tine.
‒ Să fie sănătoasă! chicoti el. Cu atâta rămâne!
‒ Deci, îmi dai dreptate, se posomorî ea.
‒ Nu știu, Paulino, încercă Ilie să-și păstreze calmul. Eu n-am văzut-o să fie îndrăgostită de mine, n-am vreme de așa ceva, la cât de prins sunt cu lucrul. Oricum, nu trebuie să-ți faci griji. Crezi oare că v-aș părăsi, pe tine și pe copii, pentru altcineva? Niciodată!
‒ Poate că nu m-ai părăsi, admise ea. Dar nici bine nu mi-ar pica să știu că vii la mine după ce, mai devreme, ți-ai făcut de cap cu ea. Să funcționezi, adică, pe principiul: „Nevasta se înșală și se păstrează!”
‒ E din Preda, ai ținut minte…
‒ Ce mă prinde țin minte, îl înțepă ea din nou.
Și, cu asta, încheiară discuția; Paulina nu voia să întindă, din prima, coarda prea tare. Când Ilie îi relată ce vorbiseră, Despina începu să plângă și să izbească, ușor, cu pumnul ei mic în tăblia mesei.
‒ Sunt momente când pur și simplu nu mai suport și-mi vine să mă duc la ea și să-i spun: „Da, Paulino, nu te înșeli deloc în privința mea și-a lui Ilie. Dar pot eu oare să-i poruncesc inimii să nu mai bată pentru el? Ce să mă fac dacă am ajuns să-l iubesc mai mult decât mă iubesc pe mine însămi?” Știu însă că așa ceva nu se face. Nici n-aș fi în stare să… Doamne, ce chin!
Nevasta, în schimb, știa că lucrul început trebuie terminat. Era ea puțin citită și fără talent artistic, dar proastă nu era! În plus, părea să aibă și susținerea fetelor.
Cea mare, Ioana, împlinise de curând cincisprezece ani, fusese îndrăgostită și cunoscuse deja eșecul în dragoste. Avea și ea ochi să vadă, ba și prinsese puțin din discuția dintre maică-sa și prietena ei repezită, și pricepea lucrurile prin prisma propriilor experiențe amoroase. Adică, totu-i apărea confuz și foarte crud. „E adevărat că tata umblă cu tanti Despina?”, o întrebase pe maică-sa. „Vezi-ți mai bine de treaba ta”, venise răspunsul mamei, tăios. „Și ține-ți gura!” Evident, nu putuse să și-o țină, însă vorbise doar cu surorile ei, cerându-le, la rândul ei, să nu bată toba. Lui Iliuță, fetele nu-i spuseră nimic; el era, oricum, prea mic ca să priceapă și prea puțin interesat de iubiri și trădări. Pe mama lor o compătimeau, pe tatăl lor nu se puteau supăra prea tare, că era bun cu ele, așa că toată pizma lor se îndrepta către bibliotecară, pe care o întâmpinau, mai nou, cu o politețe glacială.
Și Paulina lovi pe neașteptate. Profită de faptul că rămăsese, pentru câteva minute, singură în bucătărie cu Despina, îi spuse cu blândețe, dar țintuind-o cu privirea ei neagră:
‒ Ascultă, Despino. Eu nu știu dacă ai o relație amoroasă cu bărbatu-meu, n-am dovezi ca să-l acuz de adulter. Știu doar că Ilie nu și-ar părăsi familia pentru nimic în lume. Altfel spus, el va continua să fie mereu soțul meu și tatăl copiilor noștri, iar, din toată povestea asta, tu ieși cel mai prost, fiindcă rămâi ce ai fost de la bun început: o simplă amantă, fără familie, ce îmbătrânește și moare de una singură.
Bibliotecara se gândise de multe ori la acest moment, avea, în apărarea ei, replicile pregătite din timp. Însă, atât de tare o izbiră vorbele celeilalte, puținele ei vorbe, încât nu izbuti să rostească niciun cuvânt, nu putu nici măcar să salute când părăsi, chiar atunci, apartamentul.
‒ De ce-a plecat tanti Despina plângând? se miră Iliuță.
‒ Ce, ți s-a făcut milă de ea? aruncă Ioana, cu venin. Așa merită!
Când tatăl ei o plesni peste obraz, pentru prima dată în viață, fata fu atât de șocată, încât nici măcar nu simți durerea. Rămase năucă, veni pe urmă maică-sa la ea, să-i șteargă sângele ce prinsese să-i curgă din buza crăpată. Celelalte fete începură să plângă, mezinul o tuli afară.
‒ Acum ești mulțumită? își întrebă Ilie nevasta, pe un ton plin de reproș.
‒ Dar tu ești? îl înfruntă ea.
‒ Hai s-o lăsăm baltă! renunță el și-și mai turnă vin în pahar.
Paulina obținuse dovada adulterului, dar viața ei rămase, în mare, aceeași. Cei care-i cunoșteau situația se așteptau să-și ia copiii și să-și părăsească soțul. Dar unde să se ducă? Și, de fapt, de ce să plece ea, și nu vinovatul? Nu-i ceru lui Ilie să dispară din viața lor și, cum el nu plecă nicăieri, rămaseră să-și crească împreună copiii, să le ofere toată dragostea și educația de care ei aveau nevoie. Dormeau în același pat, dar Paulina arareori ceda insistențelor lui de-a face dragoste.
‒ Tu o ai pe Despina, zicea, iar mie îmi este bine și așa.
‒ Te pomenești că ți-ai găsit amant! se încruntă el: așa infidel cum era, nu suporta gândul că femeia lui ar putea avea o aventură cu alt bărbat!
‒ Lumea nu-i chiar atât de stricată cum cred unii, doar ca să-și justifice faptele urâte, zicându-și: „Ei, dacă lumea asta e așa cum e, eu de ce mi-aș face griji pentru felul cum mă port?”
‒ Mai bine nici eu n-o puteam spune! zise bărbatul, spășit.
Își ceruse iertare în fața copiilor pentru felul cum se purtase și-i minți că se despărțise de Despina, ca ei să-l placă din nou ca-n vremurile bune. Ioana era circumspectă, dar nu mai îndrăznise să tulbure apele, surorile ei își crezură întru totul părintele, iar Iliuță își văzu mai departe de prostiile lui. În familia lor era iarăși pace.
De cealaltă parte, bibliotecara decise să nu mai pășească niciodată în apartamentul familiei Georgescu și răsuflă ușurată, scăpând astfel de ostilitatea cu care fusese întâmpinată în ultimul timp. În următorii ani, se întâlni cu Paulina și cu copiii săi la lansările de carte ale lui Ilie și, accidental, prin oraș, fără să schimbe multe vorbe între ei. Nu-i era prea rău: avea lângă ea un bărbat care-o iubea, era sănătoasă tun și lucra mai mult ca oricând.
Trebuise să vină ambițiosul și harnicul Ilie, ca activitatea ei profesională să ia avânt și să capete în sfârșit consistență. Impulsionată de colegul său, își adună multele articole în două volume, ce apărură unul după altul, apoi colaboră cu Ilie și cu alți autori la scrierea câtorva monografii de comune, toate apărute la aceeași editură nou înființată. Erau amândoi cunoscuți și apreciați în județul lor și-n județele vecine, erau invitați pe la televiziunile locale, vorbeau la evenimente, își dădeau cu părerea și-n domenii la care nu se pricepeau, luau premii, multe și mărunte… Dar Ilie își dorea mai mult de-atât: voia să devină doctor în istorie. Să fii istoric era una, să fii doctor în istorie era cu totul altceva! Iar Despina, cum era de așteptat, i se alătură numaidecât. Ani la rând munciră pe brânci ca să-și atingă nobilul țel, însă, când putură, în sfârșit, să se laude și ei că-s doctori, instituția doctoratului în România era deja grav compromisă din cauza deselor scandaluri de plagiat, în care erau implicați politicieni cu funcții înalte; iar respectul de altădată al societății pentru acești doctori se convertise într-o neîncredere amestecată cu dispreț, pe măsura oricărei imposturi. Prestigiul după care tânjeau dr. Ilie Georgescu și dr. Despina Ionescu continua, astfel, să rămână un obiectiv îndepărtat, greu de atins, într-o țară măcinată de sărăcie, analfabetism funcțional, amatorism și invidie, chiar de către scriitorii versați, darmite de doi autori care lucrau încă la temelia propriei opere. Chiar dacă erau interesați, în cărțile lor, de preoți și dascăli din secolele XIX-XX, din satele județului, mai ales, care, de bună seamă, fuseseră deasupra norodului din rândurile căruia se ridicaseră, dar cu mult sub nivelul marilor personalități ale vremii, unde tindeau cei doi să-i așeze, prin felul elogios în care-i prezentau. Fiindcă ei înșiși, scriind despre acei oameni, asupra cărora nu se aplecase nimeni până atunci, căutau neîncetat să se cațăre pe un piedestal, de unde lumea să-i vadă mai bine, în toată splendoarea. Nu prea le reuși. Câțiva îi citeau și-i admirau sincer, alții nu-i citeau deloc și se prefăceau că-i admiră, iar alții nu pridideau să-i ia peste picior, din invidie și frustrare. Dar măcar se aleseră cu mai mulți bani la salariu.
În acest răstimp, prinși în caruselul propriilor ambiții și zbateri, ei uitară, sau poate obosiseră și se săturaseră să fie mai precauți, așa că le cam dădeau apă la moară bârfitorilor. De fapt, cu puțină atenție, Ilie era ușor de citit: le atrăgea altora atenția asupra unor lucruri care, în primul rând, îl frământau pe el. Bunăoară, dacă îi zicea vreunuia: „Te-ai îngrășat, ai burtă”, o făcea pentru că el însuși, ajungând supraponderal – și, din cauza asta, mai crăcănat decât înainte – ducea o luptă zadarnică cu propriile-i kilograme. Sau, dacă-i spunea unui scriitor: „Mă bucur că ai mai scos o carte, acum rămâne de văzut câți cititori vei avea”, o făcea pentru că el însuși era dezamăgit de numărul infim al celor care-l citeau. De o vreme încoace, când vreunul i se plângea de clevetirile și fariseismul semenilor, îi plăcea să repete o vorbă din popor, cu gândul la bârfele care circulau pe seama lui și-a Despinei: „Gura lumii n-o astupă nici pământul!”
‒ Nu pune la suflet, îi zicea omului, n-are rost. Gura lumii n-o astupă nici pământul!
Nu era cea mai drăguță persoană din lume și, totuși, era bine să fi rămas măcar așa. Însă, treptat, el deveni gelos: nu-i suporta pe bărbații care intrau în vorbă cu Despina. Îi suspecta, din start, că voiau să intre în grațiile ei. Deci, deveneau automat potențialii săi adversari și trebuiau tratați ca atare.
‒ Nu mi-a venit să cred! povestea în stânga și-n dreapta un ins, prieten până mai ieri al celor doi bibliotecari. Fusesem la sala de lectură și am trecut pe la ei, să-i salut. Am discutat, am râs, i-am zis Despinei c-o prinde de minune noua coafură; și atunci, numai ce-l văd pe Ilie că se rățoiește la mine: „Vezi-ți, mă, de nevastă”, zice. „Ori du-te la alea de pe centură!” Am crezut că glumește, dar el era tot încruntat, gata să sară la bătaie. Despinei îi pierise toată buna dispoziție, amuțise, cu ochii în ecranul calculatorului, așa că am șters-o de-acolo. Eu, unul, am terminat cu ei!
În același timp, Despina, complet subjugată de personalitatea lui Ilie, căuta, într-un mod destul de infantil, să aibă acordul lui înainte de a întreprinde ceva, orice. Nu se consulta cu el, cum făcuse cu maică-sa, cât trăise, ci îi cerea permisiunea, ca să nu cumva să-l supere, în special când era vorba de interacțiuni cu diverși bărbați, altminteri dintre cele mai nevinovate.
‒ Era în 8 martie, povestea alt ins, treceam pe lângă bibliotecă și mi-am amintit de Despina. Aveam la mine un mărțișor, îl cumpărasem pentru mama și am urcat la ei. M-am apropiat să-i dau mărțișorul și s-o pup, cum se obișnuiește. „Of, și tu acum!” face ea, brusc deranjată, și se uită spre Ilie. „Uite ce vrea să-mi facă ăsta!”, păreau să spună privirile ei neajutorate. Mare lucru voiam, ce să zic! El n-a scos un cuvânt, era, chipurile, concentrat la calculator. I-am dat mărțișorul, dar n-am mai sărutat-o, îmi pierise cheful să mai stau la ei. Auzisem și eu niște zvonuri, dar nu le-am dat importanță. Însă, cu faza asta, am înțeles perfect cum stau treburile: prost! Păi, cum unii să aibă două, și alții niciuna?…
Dar cel mai tare îi deranjară când un scriitoraș de-al locului publică o povestire despre un bibliotecar și colega lui, îndrăgostiți lulea unul de celălalt. Ilie era atât de mânios, încât își întrerupse și își reluă lectura de mai multe ori, înjurând crâncen, cum Despinei nu-i mai fusese dat să-l audă.
‒ Dumnezeii și închinarea cui l-a făcut, de porc împuțit! tuna bărbatul, scos din minți. Pun eu mâna pe el și uite așa-i rup gâtul! Crede, scriitorul p…lii, că poate să scrie despre oricine și despre orice? Am auzit că umblă mereu beat, nu-i de mirare că scrie toate porcăriile!
‒ Dracuʼ să-l ia, zise femeia, mai degrabă speriată decât supărată, parcă nu putea să scrie despre altceva! Uite cum tremur toată.
‒ Doar atât ai de spus? strigă Ilie. Tâmpitul ăsta ne compromite în ochii lumii și tu… Te pomenești că-i vreun fost iubit de-al tău!
‒ Doamne ferește! sări ea. Mi-a trimis, ce-i drept, câteva sms-uri, în urmă cu mulți ani…
‒ Atunci, e clar!
‒ Erau mesaje inofensive. Nu s-a întâmplat nimic între noi.
‒ Păi, tocmai din cauză că nu s-a întâmplat nimic, a ținut acum să se răzbune pe tine! Iar, prin tine, a lovit și-n mine. Nenorocitul! Nu, nu, îl bat! hotărî el. Îl umplu de sânge!
‒ Nu! strigă ea, îngrozită. N-ai face decât să confirmi zvonurile despre noi, nu-ți dai seama?
‒ Îl dau în judecată! nu se lăsă el.
‒ Crezi că ai vreo șansă să câștigi? În primul rând, în textul lui avem alte nume și alte înfățișări. Tu nu ești mic, gras și chel, la fel cum eu nu-s slabă, blondă și cu ochi albaștri. În al doilea rând, nu se menționează despre ce bibliotecă este vorba și unde, în ce localitate, se petrec faptele.
‒ Să fim serioși! Există și lucruri adevărate.
‒ Exact, e un amestec de chestii adevărate și minciuni gogonate, o plăsmuire a unui biet scriitor. Lumea ar face bine să înțeleagă că-i vorba, pur și simplu, de niște personaje literare.
‒ Ce le tot sucești, Despino? izbucni Ilie. Lumea nu-i proastă. Bag mâna-n foc că toți se gândesc la noi, când citesc mizeria asta…
‒ Care toți? strigă femeia, exasperată. Ne cunoaște cumva tot orașul, toată țara? Toată planeta?!
‒ Ne cunosc destui! Chiar și dacă autorul menționa că „Despre cărți și alte patimi este o operă de ficțiune, iar orice asemănare cu personaje reale este relativ întâmplătoare”, tot se găseau unii care să se gândească la noi.
‒ Idioții pot fi adesea foarte stăruitori, zise Despina. Ascultă-mă, se mai liniști ea. Nici mie nu-mi place ce se întâmplă. Dar, luându-l la rost pe autor, ar însemna să recunoaștem că nu ne pricepem la literatură. N-aș vrea să se creadă că nu ne pricepem.
‒ Extraordinar! pufni el. Și acum ce facem, ne purtăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic?
‒ Păi, nu asta încercăm să facem de câțiva ani încoace? Hai, mai bine să trecem peste povestea asta cretină și să ne vedem de-ale noastre. Trăim, oricum, timpuri grele, oamenii au o mulțime de probleme, o să treacă și ei peste…
Scriitorul nu le era prieten, cont pe Facebook nu părea să aibă, ca să fie muștruluit ca la carte, nu participa la evenimente; așa că îi dădură pace. Când vreun cunoscut avea tupeul să-i întrebe: „Ați citit povestirea aia?”, ei răspundeau invariabil, simulând indiferența: „Eh, ficțiune!” Totuși, Ilie nu se putu abține să nu-i spună câteva scriitorului, un an mai târziu, când, mergând spre casă, îl zări sărutându-și iubita pe o bancă, într-un parc.
‒ Bine m-ai încondeiat, bă, în proza aia de c…cat, îi strigă el din goana bicicletei, băga-te-aș în p…zda mă-tii să te bag!
‒ Cine-i ăla? tresări iubita scriitorului, speriată.
‒ Un personaj literar, spuse el, privind, cu ochii mijiți, în urma biciclistului. Îi vin eu de hac, nu-ți face griji!
*
În ultimii ani, Despina Ionescu îl întâlni de câteva ori pe Iliuță, însă doar pe stradă, nicidecum la vreo lansare de carte a tatălui său. „Nu l-am citit pe Sadoveanu; să-l citesc pe Ilie Georgescu?”, chicoti el, la un moment dat, când ea îi spuse că orice copil s-ar mândri cu un astfel de părinte. „În general, nu prea mă interesează ce face tata.” Pe când era în clasa a X-a, bibliotecara îl surprinse fumând, și el o rugă să nu-l pârască „bătrânului”. În anul următor, Despina îl văzu ținându-se de mână cu o fată înaltă și slabă, ca el. Trăgeau amândoi dintr-o țigară, iar Iliuță ținu să precizeze că ai lui știau deja că fumează. Peste o jumătate de an, când îl întâlni din nou, adolescentul îi spuse că „îi dăduse papucii ăleia și că, deocamdată, era liber de contract.”
‒ Nu-i place învățătura, îi zise Ilie Despinei și, dintre toate materiile, cel mai prost stă la română. Avem mii de cărți în apartament, ne-a văzut, pe mine și pe surorile lui, citind de atâtea ori. Cu toate astea, pentru el lectura nu-i o plăcere, ci un chin. Seamănă cu mamă-sa. Mă tem să nu pice bacul și să ne facă de rușine.
‒ Aș putea să-l meditez, să vedem dacă reușim să îndreptăm lucrurile măcar acum, în ceasul al doisprezecelea. Numai dacă dorești…
Bineînțeles că dorea. Stabiliră ca Iliuță să meargă la ea peste o săptămână. Însă elevul nu apăru, nici nu răspunse la telefon, când îl sună taică-său.
‒ Ai merita niște palme zdravene! îi strigă Ilie, când ajunse acasă. Ți-am găsit o profesoară bună, să te pregătească pe gratis și tu umbli brambura, lăsând-o să te aștepte cu orele!
Încă la palme nu se ajunsese, dar nici departe nu păreau a fi, la câte divergențe aveau de ceva vreme încoace, din cauza învățăturii, cel mai adesea. Altfel, Iliuță era un băiat destul de bun, nu fugea de la ore, nu umbla prin cluburi, nu se droga… Ce dacă nu-i plăceau cărțile? Parcă prietenilor lui le plăceau?!
‒ Să mă duc? își întrebă el mama.
‒ Am spus eu să nu te duci? făcu Paulina, cu țâfnă. Acolo unde n-a reușit profesoara ta, poate reușește Despina.
Iliuță se duse, fără prea mare chef, doar ca să n-o supere pe maică-sa. Și, într-adevăr, după câteva săptămâni de meditații, situația lui școlară se îmbunătăți într-o oarecare măsură. Învăța mai bine, își făcea lecțiile și, pentru prima dată de când era la liceu, reuși să ia un opt la română. Bibliotecara îi explica cu vorba bună, cu o infinită răbdare, iar el se străduia să n-o dezamăgească. Învăța mai întâi de dragul ei și abia pe urmă, pentru el și familia lui, ca să n-o facă de rușine. Nu știa exact dacă era îndrăgostit de această femeie trecută bine de cincizeci de ani, încă frumoasă, iar, dacă totuși era îndrăgostit de ea, atunci cu siguranță era vorba de o dragoste nouă, complet diferită de ceea ce simțise pentru fata cu care ieșise. Ochii, respirația, parfumul ei, până și bolboroselile burții sale, auzite o dată, spre amuzamentul lor, îl tulburau teribil, se și mira cum de putea învăța ceva în condițiile astea. Avea vise cu Despina, majoritatea erotice și se masturba frecvent cu gândul la ea, de regulă în camera lui, dar și în baia lor, și chiar în baia ei. Ce-i drept, se întâmplase o singură dată, când zărise un fir de păr pubian, unul cărunt, pe colacul closetului.
Într-o zi, Despina se ridică de la masă, să-și mai pună cafea în ceașcă și Iliuță îi văzu pantalonii de trening, intrați, pentru câteva clipe, între fese. Excitat cum era, întinse mâna după ea și o ciupi de fund. Nu mai judeca limpede, puțin îi păsa de eventualele repercusiuni.
‒ Iliuță, ce faci? tresări femeia, ofensată.
‒ Nu m-am putut abține, spuse el, simplu, fără cea mai mică intenție de a-și cere iertare. Se ridică de pe scaun, fără s-o scape din ochi. Eu… nu știu… vezi…, bâigui și, deodată, o îmbrățișă strâns.
‒ Iliuță! strigă ea, speriată. Stai cuminte. Te spun!
‒ Spune-mă… crezi că-mi pasă? zise el, cu răsuflarea întretăiată și, împotriva voinței ei, căută să o sărute pe gură. Haide… nu fi rea… dă-mi și mie…
‒ Termină odată! țipă femeia, și-l împinse la o parte cu putere.
Adolescentul se opri, dar continuă s-o fixeze crâncen, cu ochi de jar.
‒ E adevărat că ești amanta lui tata? spuse el și rânji, semn că știa răspunsul.
Despinei nu-i veni să-și creadă urechilor. Păli.
‒ Cum? murmură ea, aiurită.
‒ Ce, te faci că nu pricepi? reveni Iliuță, neîndurător. Te f…ți cu el?
‒ Ieși afară! se dezmetici femeia și alergă spre ușă. O deschise cu furie, izbind-o de perete. Dacă nu pleci, țip, zise ea de pe hol. Țip, să ne audă vecinii și să cheme poliția.
Iliuță se potoli. Își luă lucrurile în liniște, cu o expresie malițioasă pe chip.
‒ Păcat, zise el trecând pe lângă ea. Te-aș fi f…tut mai bine ca tata.
Abia când încuie ușa în urma lui și se știu în siguranță, Despina începu să tremure ca scuturată de friguri și să plângă în hohote, ca și cum chiar ar fi fost victima unui viol. Își căută telefonul (era pe masă, dar, în primele minute, nu-l văzu), să-i spună lui Ilie despre isprava fiului său cel psihopat, și dement, și… Dar renunță. Mai bine să uite. Să nu iasă scandal. Să n-aibă nimeni de suferit. La urma urmei, nu se întâmplase nimic. Apoi, când se mai liniști, îl sună, totuși.
‒ Să nu-l mai trimiți pe fiu-tău la mine, spuse. Ne pierdem amândoi timpul de pomană. Dă-l, dacă vrei, în altă parte, dar eu, una, nu-l mai meditez.
Îl auzi iar înjurând ca la ușa cortului și închise. Era prima dată când nu-i păsa dacă el se supăra pe ea.
Iliuță zăbovi în oraș până spre seară. Bău o bere într-un local, se ridică și se plimbă un timp, tot cu gândul la Despina – Despina împreună cu el, Despina împreună cu taică-său, ba își imagină și un ménage à trois –, apoi se opri la alt local, să mai bea o bere, și tot așa. Era în centru, nu în cartierul său, să se întâlnească cu vreun vecin sau cu vreun prieten. N-avea chef de prieteni acum. Când ajunse în fața blocului, era cam abțiguit. Se așeză pe trepte, i se făcu rău și vomită între straturile cu flori de alături. Un trecător îl văzu și îl ajută să urce în apartament.
‒ Dumneata?! se strâmbă Ilie când deschise. Mai ai tupeul să vii aici?
‒ Mă scuzați, am greșit cumva adresa? se hlizi adolescentul.
‒ Era jos, în fața scării, spuse scriitorul, i se făcuse rău. M-am gândit să…
‒ Să ce? se răsti Ilie. Să-l ajuți și pe urmă să-l pui într-o povestire de c…cat? Hai în casă, mă derbedeule, i se adresă fiului.
‒ Vă mulțumim că l-ați adus, apucă să spună Paulina, înainte ca soțul ei să trântească ușa. De ce-ai băut, Iliuță, mamă? Să te aducă acasă străinii… Cine era omul ăla?
‒ De unde să știu eu? ridică Iliuță din umeri și din sprâncene, în același timp.
‒ De ce nu vrei, mă, să-ți bagi mințile în cap? îl luă în primire tatăl. Surorile tale învață la facultate, departe de casă… Ioana s-a așezat la casa ei… Doar tu nu vrei să faci nimic cu viața ta! De ce ne faci, mă, de rușine? adăugă el, și-l izbi cu palma peste față, de-l răsuci cu totul spre ușa bucătăriei.
Iliuță se sprijini cu ambele mâini de rama ușii.
‒ Ce, ți-a spus amanta că am vrut s-o f…t? mârâi el, fără să se întoarcă.
‒ Ce? se cutremură Paulina.
‒ Ce-ai auzit! zise adolescentul și ochii i se opriră pe masă, unde, lângă o sticlă cu vin, zări vechiul lor tirbușon.
‒ Ce-ai spus, mă? strigă tatăl și ridică mâna, să-l lovească din nou.
Iliuță se desprinse de ușă și se repezi înainte, spre masă. Rămasă în hol, Paulina nu vedea ce are fiul ei în mână și, când acesta începu să-și lovească părintele cu sete, de mai multe ori, strigă la ei, implorându-i să înceteze, să termine odată, crezând că el îl lovea doar cu pumnul. Abia când Ilie se prăbuși, horcăind, cu tricoul înroșit de sânge, femeia își ridică mâinile spre cer, răcnind înfiorător. Și țâșni afară, să ceară ajutorul vecinilor.