În martie 2002, deja fusesem lăsată-n voia sorții de zece ani.
Grădinița se închisese în ´92 din lipsă de fonduri, și, în absența copiilor, clădirea s-a melancolizat rău și repede. I-au crăpat geamurile de la etaj, și, prin´95, i-a căzut hornul mare. Consuela Noastră a adus niște meșteri din sat, care au bătut geamurile în placaj și au pus o bucată de tablă în locul hornului.
Apoi, i-a luat valul pe meșteri, au uitat că n-au voie să pună mâna pe mine, imobil de patrimoniu și, vrednici cu inițiativă, au zis că repară broasca de la ușa mare, care nu se mai încuia de când o distruseseră valurile de hoți, așa că era acum blocată dinăuntru de un drug pe care Consuela îl găsise prin grajd. Cât ei se străduiau cu butucul stricat, Consuela a dat drumul la centrala termică și a pornit caloriferele, sobele cele mari și robinetele de apă caldă. Când, în sfârșit, îmi trosneau conductele încălzite, meșterii au blocat iremediabil broasca austriacă, montată la 1890, și ușa cea mare de la intrarea din față i-a încuiat doi în hol, doi afară.
Așa i-a înjurat Consuela Noastră!
Meșterii au luat avânt și, până seara, au adus patru folii groase de tablă și patru placaje, cuie, șuruburi, bormașini – când au terminat, ușa de la intrare și vitraliile ei albastre erau pregătite de bombardament.
Am rămas legată la ochi, ca un prizonier în Guantanamo, și tot ca un prizonier, am căutat alte drumuri spre lume sau am făcut o lume spre care aveam drum, dar asta e o poveste prea complicată, am să o spun mai încolo sau vă dumiriți voi, unele lucruri poate că e mai bine să rămână nespuse.
Consuela Noastră i-a explicat lui Adi toată afacerea cu frica, placajele și tabla de pe ușa mare. Adi Grasu s-a uitat în sfârșit atent la placa de la intrare, și-a deschis fermoarul și s-a pișat tacticos pe IMOBIL ÎN LITIGIU. INTRAREA INTERZISĂ.
„Intrăm pe la bucătăria de vară,” i-a zis ea.
Consuela fusese acolo când Adi Grasu se născuse, trăia deja de trei ani cu Palazii, a ajutat la nașterea lui Adi, niciun doctor, nicio moașă, doar Claudia, preoteasa, țața Noastră și Consuela – sărind în sus și-n jos pe scări cu picioroangele ei subțiri și interminabile de copil de opt ani – prosoape, ligheane, zbierete, un deznodământ catastrofic plutea peste toată isteria, Ștefan era doar o umbră de când se întorsese din pușcărie, dacă nevasta și copilul ar fi murit la naștere, Luca ar fi fost întors pe dos de general, istoria Palazilor s-ar fi răsucit, și eu aș fi ajuns câmp de flori.
Dar Adi a venit pe lume într-un vortex de maximă energie, cum i-au tăiat buricul, cum răcnetul lui a raliat fiecare cameră uitată, fiecare coridor întunecat, într-o frecvență de rezonanță care m-a trezit din letargia supraviețuirii, venirea lui Adi m-a salvat, întotdeauna am știut asta, Adi este dopamina mea, ai auzit, Zia? Planurile se pot schimba, planurile nu fac doi bani în fața unui tsunami de dopamină.
Copil curios, Consuela văzuse la nașterea lui Adi doar un limbric de puță. Evoluția dramatică a limbricului de ieri în unealta de sfidat autoritățile anonime i se părea dezgustătoare estetic, dar încurajatoare strategic – cu un așa instrument totemic, Adi sigur avea să mă salveze de la ruină, s-a gândit Consuela cu mintea ei de femeie, probabil o minte de bărbat ar fi gândit la fel, ba chiar ar fi spus-o, era un gând arhaic, o amuletă – așa îmi plac mie gândurile arhaice, onorată instanță – nu e vina ei, e vina arhetipului, din care nu rămâne decât speranța, doar speranța rămâne și oamenii mei care au intrat prin spate, pe la bucătăria de vară.
Când domnul arhitect Romeo Mergeani și soția lui (de care uită toată lumea, dar fără ea n-aș fi fost), ei bine, când Mergeanii m-au gândit prima dată, bucătăria de vară avea doi pereți din glasvand – câini, copii și servitori, albine, gândaci și polen intrând și ieșind din mai până-n septembrie – singurul spațiu în care simțeam că există un armistițiu cu poiana în care Justică poftise să mă ridice, poiană altfel înghesuită, scurmată, pietruită și asfaltată.
La încartiruirea trupelor sovietice din ´45, generalul Șalamov a dat ordin să se zidească pereții de sticlă, cine-i prostul să stea cu curul dezvelit, așa a zis, nu m-a durut, dar m-a indispus, bucătăria de vară cu glasvandurile ei echilibra sera din celălalt colț, acum, în loc de doi pantofi cu toc, aveam într-un picior o cizmă de cauciuc. Plină de noroi și mirosind a ciorapi nespălați. Adio armistițiu, eram toată o tranșee.
După placajele și tabla de pe ușa mare, Consuela a discutat cu Adi Grasu despre Șalamov și despre pereți și despre bariera pe care tot sovieticii o născociseră, barieră adevărată, de punct de frontieră nu alta, pusă la colțul din sud, chiar sub salonul vitrat, pe aleea care mă ocolea din față până la peronul acoperit de la intrarea din spate, acolo unde trăseseră atâtea calești, acolo unde cucoanele uitau de nervii călătoriei de la București și, invariabil, când coborau din trăsură/mașină, se opreau, se sprijineau de una din cele trei coloane corintice care susțineau acoperișul peronului, fântâna arteziană se întrecea în curcubee, grădina Yvonnei tempera sălbăticia crângului și amenințarea muntelui, toate cucoanele oftau, cine n-ar fi vrut o așa declarație de iubire, o casă-palat în aerul Făgărașului, departe de mahalaua Bucureștilor.
Nu avea nicio logică să pui o barieră acolo, în afară de logica paranoiei. Armata Roșie a plecat după nici trei ani, Arefu era prea peste mână. Bariera a rămas, copiii o foloseau poartă la fotbal, femeile mai puneau cearșafuri la uscat pe ea, până când, după Revoluție, o gașcă de hoți, care n-a bunghit lacătul la bucătărie, a hotărât să nu plece cu mâna goală, și au luat marchiza de la intrarea mare și bariera sovietică. Au săpat să scoată și piciorul cimentat al barierei, dar s-au plictisit, au încărcat marchiza ruginită și bariera putrezită în camionul cu care veniseră visând la comoara lui Aladin, și au lăsat la schimb o groapă adâncă în alee, de asta Luca a fost obligat să hurducăie geamantanul prin pietriș, buruieni și gropi.
Adi știa toate poveștile astea, de ce credea oare Consuela Noastră că uitase? N-a luat-o la întrebări, nici nu i-a tăiat-o Știu, ca orice șef care se respectă. La cât devenise de șef la București, ar fi trebuit să fi descălecat dintr-o motorcadă prezidențială cu o duzină de secretare și trepăduși, pe când el venise singur, într-un Volkswagen de mediocru mulțumit, o urmase pe Consuela în tăcere, se pișase tacticos, apoi intrase după ea, trecuse fără să clipească prin coridoarele cu parchetul explodat, cu pereții goi și cu firele smulse ieșind ici-colo unde fuseseră înainte aplicele argintate aduse de Justică de la Paris, Am încuiat tot ce-a scăpat la subsol, oglinzi, tablouri, lămpi, aplice, covoare, porțelanuri, ce mobilă am putut să car cu vecinii, bucățile mici vreau să spun, era un praf gros amestecat cu tencuială căzută și zdrobită mărunt de pașii hoților, meșterilor, sătenilor aduși de Consuela să ajute, copiilor care se strecurau iarna prin vreun geam spart și jucau fotbal în salonul mare, până ajungea vorba la Consuela și altă fereastră îmi era bătută în placaj, eram călcată în picioare, iarăși și iarăși, zece ani, doar zece ani trecuseră de la patrimoniu la pandemoniu.
„Ți-am zis că a venit și gunoiul criminal?˝
Gunoiul era generalul Palade și, da, îi spusese de vreo trei ori când vorbiseră la telefon, Adi Grasu o suna în fiecare săptămână, acum îi luase telefon mobil, n-avea nimeni în sat Nokia ca al ei.
„Mi-ai spus.˝
Și ce dacă, îi mai spune, după calculele mele îi mai trebuiau vreo trei runde Consuelei până să-i iasă povestea asta prin pori și să-i dea pace:
„A venit cu milițianu´ ăla bătrân, Dombrovschi, și l-au luat vrând-nevrând pe nea Andreescu, să taie lacătele, noroc că alde Andreescu îmi știe de frică, a trimis vorbă să-i dau cheile, el mi-a spus tot, cum s-a plimbat gunoiul criminal prin salonul mare, cum a urcat pe scara centrală și a vrut să deschidă plafonul de sticlă din salonul mic, a înjurat de cristelnița mă-sii că nu s-a deschis, asta e, dar auzi, a întrebat unde sunt cărțile lui taică-su, voia să știe, de ce, vezi doamne, erau goale rafturile în bibliotecă, ce să zic, de parcă doar cărțile lui taică-su fuseseră acolo, a avut minte nea Andreescu și a zis că le-am donat eu pe toate la Curtea de Argeș și la Pitești și la Academie, a băgat tromboane la greu, gunoiul a zis că mobila e prea veche să mai fie bună de ceva, și-a mai zis Cât o costa gazul iarna? O avere! Asta-l mânca pe el, gazul.”
Ajunseseră în camera căutată de Adi Grasu, în atelierul bunicului Victor, unde biroul de desen tehnic dispăruse, iar masa de machete zăcea răsturnată lângă perete. Era una din puținele camere unde Romeo Mergeani pusese sobe în loc de calorifere, camera era pe colț, și geamurile înalte nu țineau de cald.
Avea și generalul dreptate, de la naționalizare nu mai fusesem încălzită ca lumea decât într-o iarnă prin ´86, când a venit tovarășul cu un șef străin la vânătoare de urși, ce m-au frecat atunci, au dat cu var nou peste varul vechi care acoperea tapetul de mătase, au chituit geamlâcul din biroul lui Justică de la etaj și au lipit o scârboșenie de cheder la ferestrele din dormitorul matrimonial să nu-l tragă curentul pe tovarășul, care tovarăș a plecat cum a venit, n-a lăsat nici o urmă, l-am șters din poveste, nu există răzbunare mai bună.
Soba atelierului era încă în picioare, cu cahlele originale din teracotă albă, în afara unui brâu pictat cu căluți albaștri de mare. Lipsea o singură cahlă pictată, restul rezistaseră. Căluții de mare apăreau și în vitraliile montate în ochiurile din arcul ferestrelor, acolo însă nu mai scăpase decât un singur ochi de vitraliu, celelalte fuseseră sparte sau demontate, luate ca amintire, duse toate prea departe, le-am pierdut urma prin târguri de vechituri.
Știam de ce lui Adi Grasu îi plăcuse întotdeauna atelierul bunicului Victor. N-a avut tragere spre arhitectură, spre desen tehnic, spre pictură, nimic. Venea și se așeza iarna cu spatele lipit de sobă, sau ieșea vara pe balconul strâmt de fier forjat și răsfoia albumele alea de călătorie, când nu își pierdea vremea cu albumele de familie.
De unele poze își amintea – maică-sa Claudia cu Luca, după înmormântarea lui Ștefan-partizanul, despre altele știa povești – Yvonne în rochie albă la serbarea de Sânziene, auzise că asta era specialitatea casei, o petrecere monstruoasă în miezul verii, și Adi stătea acolo amintindu-și ce putea, imaginându-și restul – cucoanele de București țopăind asudate în noaptea de Sânziene visându-se iele capabile să-i înnebunească pe bărbații altfel plictisiți de cuconetul guraliv, poate una dintre drăgaice se strecurase spion între închipuitele alea și chiar îl pocnise cu privirea pe vreun bancher burtos, care nu s-a mai vindecat apoi de lingoare, cu toate băile sulfuroase de la Baden-Baden, așa făcea Adi, unde nu-și amintea își imagina, de la Yvonne nu mai avusesem un Palade care să mă scurtcircuiteze.
Cum adică?
Adică atelierul lui Victor Palade a fost și a rămas sonda mea de memorii, nu, greșit, este întâi cuptorul în care amintirile se întăresc, și apoi sonda care forează după ele. Este un proces mult mai complicat decât prisma de gânduri, prismă care necesită doar criterii de calificare liniară, după care, gândurile se așează ca oile la adăpat, pe categorii, că doar pentru gânduri au fost inventate categoriile, nu-i așa?
Amintirile sunt complicate – cele mai vechi sunt întărite ca tăblițele sumeriene, nimic nu le distruge, mâna Claudiei transpirată la înmormântarea lui Ștefan-partizanul, fratele Luca învârtindu-l pe Adi ca pe-un titirez Mai tare, mai tare, striga Adi – dar apoi vin amintiri mai maleabile, din celuloza uscată a papirusului sau din pergament de piele, amintiri în care imaginea și emoția rămâneau, dar circumstanțele și poveștile din jurul imaginii se schimbau după cum era învârtit pergamentul din dreapta la stânga sau de la stânga la dreapta, „gunoi criminal” sau „salvatorul familiei”, generalul Palade trăia vieți paralele în labirintul memoriei.
Și Victor Palade, unicul copil al Yvonnei, tatăl lui Ștefan-partizanul, Victor Palade –arhitect bolnav de Bauhaus și de Alzheimer – cu cât îmbătrânea, cu atât amintirile lui se scriau pe hârtie din ce în ce mai subțire, gata să ia foc de la soare nu alta, până când, cele mai proaspete amintiri, cele de acum o oră sau de ieri, erau abur pe aer sau scrise pe un ecran, scrise de pe o tastatură tot mai hârșâită, care mânca litere și cuvinte, le potrivea din auzite, iar, a doua zi, delete, altele în locul lor, și altele, până la urmă, până la ctrl-alt-del.
Spectacolul cel mai formidabil era al amintirilor rescrise de creion pe hârtie – mai ales iarna, când se încălzeau căluții de mare – atunci era carnaval, îmi mergeau sondele în plin și, când Victor sau fratele lui vitreg, Dorel Palade, poposeau în atelier, mă delectam cu amintirile iubirilor lor secrete, cum se scriau și rescriau, cum peste amintirea tahicardică a canțonetei amoroase de anul trecut se lipea o pagină nouă cu amanta arțăgoasă de azi care se ștergea și se înlocuia cu nostalgia clandestinității virile, vai ce vremuri!
Amintirile astea rar rămâneau în atelierul de desen. Pe cele mai multe le depozitam prin alte camere, și – în nopțile pustii din anii 90, închisă și abandonată – îmi făcusem de lucru cu ele, să nu mor de plictiseală.
Dar Adi Grasu, el, a mirosit ceva. A mirosit că atunci când eu sondez, el poate să sondeze, și știa că în atelier găsea tot ce nu era de uitat. Cum știa, nu știu, și eu știu tot.
Adi venea fără plan – deci, nu era gând, venea fără anticipare – deci, nu era dorință, venea fără palpitație – deci, nu era emoție. Venea și găsea toate amintirile. Îl atrăgeau mai ales cele uitate – ultimii ani trăiți ascetic de Justică, prietenia din liceu între Ștefan și „gunoiul” Gherasim – adică amintirile unor sfârșituri fără izbăvire sau ale unor începuturi deturnate ireversibil. Surpriza lor ne încălzea pe amândoi.
Pur și simplu, mă scurtcircuita. Toate sinapsele îmi tresăreau de fericire.
Și, dacă nu găsea nimic, atunci își imagina ceva, într-o meștereală care ar fi păcălit altă casă mai proastă, altă casă ar fi căzut de fraieră și ar fi crezut că Ștefan a scăpat în munți și a trăit fericit până la adânci bătrâneți – Robert Jordan fără dubii și frământări, că frumoasa anului îl sărutase franțuzește pe Adi la Revelion, când nici nu-l văzuse printre alți zece supiranți, că Luca avea să revină a doua zi, mereu a doua zi. Altă casă ar fi căzut de fraieră, însă eu știam că Adi îmi întorcea efortul și respectam travaliul, admiram procesul, contemplam rezultatul.
De fapt, memoria și imaginația folosesc același creion, aceeași hârtie, unii rămâneau blocați acolo, du-te-vino între memorie și imaginație – nu-i mai scotea nimeni la lumină. Adi avea însă atât codul de inițiere al sondării, cât și pe cel de ieșire, nu murea de solipsism, era perfect adaptat atelierului meu. Venea, sonda, pleca – fusese singurul care, în afara Yvonnei, s-a folosit de mine ca de-un catalizator pentru ce zăcea în mintea lui, s-a folosit de mine cum mă foloseam eu de ei, îl iubesc pe vecie.
Acum, Adi avea altă treabă, s-a dus direct la sobă, numără căluții de mare începând din dreapta unu doi trei patru, la al cincilea se opri, două cahle în sus și împinse ușor. Una din ascunzători. Goală, nu se aștepta la asta. Consuela, în schimb, nu a fost surprinsă:
„Dacă mă întrebai pe mine, ți-aș fi spus că nu mai e nimic aici.˝
Adi Grasu își scormonea febril în amintiri, A treia copie după testament e în ascunzătoarea din cabinetul lui bunicul Victor. Cinci de la dreapta la stânga, apoi două cahle în sus. Nimic despre cât și ce știa Consuela.
„Știi unde e? Mai e?˝
„Mai e. L-am mutat după Revoluție, după ce au început să fure plăcile de teracotă de la sobe, mi-a fost frică.˝
„Unde? Unde?? Și de ce nu mi-ai spus? Nu crezi că era important? Nu??˝
Măcar exploda ca un șef, repede și fără rost, cu bășici la gură și globule roșii învolburate în jurul nasului. Urletele astea îi făceau bine Consuelei la nervi. În supărarea ei cronică despre viața care trecea pe lângă ea, era flatată de vocalizele arțăgoase de parcă un înger i-ar fi făcut o dedicație muzicală.
„În cazemată,” răspunse ea zâmbitoare.
(Fragment din romanul Doar acasă, în curs de editare)