Era o seară mohorâtă în Londra. Parcă și becurile de pe stradă, cu lumina lor galbenă, erau reci. Noroc de vitrinele magazinelor puternic luminate care îți mai ridicau moralul.
În metroul Northern Line mirosea a praf încins, peste care plutea un parfum greu, dulceag, sufocant. Aerul închis din vagon vibra la huruitul perceptibil al roților pe șine. Noi, cei șase curioși, ne lăsam duși spre inima Londrei. Nic era conducătorul. El era cunoscătorul Londrei şi tot el a propus această plimbare.
Înghesuiți în vagonul prea plin, stăteam îngrămădiți în jurul Anei. Ea, în mijloc, iar noi ceilalți, Nic, Gabi, Alex, Vlad și eu, formam un cerc, parcă temându-ne să n-o pierdem printre străinii care ne împingeau din toate părțile. Ana era ușor îmbujorată și se străduia să nu arate bucuria că este curtată de atâția, rezistând la înghesuială. Eu știu… poate îi și plăcea.
Noi… ne priveam unul pe altul cu acel amestec de emoție și nerăbdare al celor veniți de departe, cu entuziasmul crud al românilor ajunși într-o altă lume. Aceasta era ziua noastră londoneză, înainte de întoarcerea în țară, după o săptămână petrecută la Sheffield.
„Următoarea stație: Tottenham Court Road”, anunță o voce metalică contorsionată, lipsită de orice urmă de înțelegere pentru un străin.
– Aici coborâm! decretă Nic, cu aerul competent al celui care știe tot. Fusese de multe ori la Londra, acum, pe lângă șef, era și ghidul nostru prin The Big Smoke (Londra).
– Aici este Soho? am întrebat eu.
– Nu chiar… aceasta este strada principală, Charing Cross Road, unde o să aruncăm o privire și apoi mai avem cam 300-400 de metri și… ajungem în zona dubioasă… intersecția cu Shaftesbury Avenue, care e intrarea tradițională în Soho! Este o nebunie, băieți, o să vedeți!
– Wow… dar nu este well dodgy (foarte periculos) acolo? scânci ușor teatral Ana, încercând și ea un argou auzit pe undeva.
– Stai cuminte, drăguță! o asigură Nic, bătându-se ușor cu pumnul în piept. The Old Bill (Poliția) e peste tot aici. Toți știu că e o zonă periculoasă, dar vezi tu, e plină de turiști dar și de tot soiul de oameni curioși. Și…
– OK! Am înțeles! spuse zâmbitoare Ana, deși glasul ei părea ușor iritat.
– We’ll see the real London, on a shoestring. Proper austerity, like the locals do. (O să vedem Londra adevărată, cu un buget de austeritate, cum fac localnicii.)
– Ce-a zis? întrebă în șoaptă Gabi, n-am fost atent.
– Nu prea am înțeles, ceva că o să vedem Londra…. explică Alex.
– Asta am înțeles… dar la final, ce a zis?
– A… cred că este o expresie: „ca localnicii”, știi, englezii sunt zgârciți.
– A…
– Wow! De ce? am întrebat eu. Trebuie să ne distrăm Nic. Hai să vedem ce mai este pe aici… Tu te pui pentru câteva lire… tocmai tu?
– Măi… eu știu că tu ești un mare cheltuitor. Dar aici… aici te poți păcăli la fiecare pas. Toate tentațiile sunt… cum să zic… goale pe dinăuntru. Adică nu fac doi bani. Este zona unde banii dispar uite așa! Și Nic pocni din degete.
Ceilalți nu ziceau nimic. Priveau vitrinele și abia îndrăzneau să spună ceva. Oricum, nu erau dispuși să cheltuiască nimic. Acasă, banii rămași în buzunar reprezentau ceva.
– Hai să intrăm aici! am arătat eu cu degetul un restaurant chinezesc. Wow… uite ce rață lăcuită au în vitrină! Mi-e o foame de lup. Mergem?
− Nu! Eu seara nu mănânc.
− Da… știu… tu nu mănânci și nu bei… dar atunci ce naiba faci?
– Righty-o, let’s have a chin wag about that… (Bine, o să stăm de vorbă despre asta…) Nu intrăm aici! That’s a load of tosh! (Astea sunt prostii!) Seara nu se mănâncă. Mai bine vedem un gentleman’s club (club de noapte). Mâncare avem și acasă.
– Gentleman’s club?
– Da… ce, nu ai auzit? Blimey! (Fir-ar!) Nu știi? Am fost în unul din astea la Las Vegas cu Costel din Grecia… a fost proper (cum trebuie). Poate și aici e la fel. Sau… poate e mai mișto! Da… da… sigur că aici e mai fain… doar suntem la Londra. Nu cred! interveni Gabi.
– Trebuie să fie scump… doar e Londra! zise gânditoare Ana.
– Hai să vedem. No harm in having a butcher’s. (Nu strică să arunci o privire.) Ce ziceți?
– Adică?
– Nu strică să te uiți… spuse Ana în șoaptă, întorcându-se la Gabi. Intrăm, vedem și dacă nu ne place plecăm.
În jur erau o mulțime de baruri cu picturi cu femei care dansau dezbrăcate. Mie personal nu-mi inspirau încredere. Păreau niște panarame de bâlci din România. Nici nu erau prea luminate. Pe podium, în față, era o fată care dădea din mâini și făcea reclamă. Un felinar indica intrarea, care era acoperită cu o perdea din catifea. Era un așa zis roșu englez. La unele perdeaua era jerpelită, iar la altele roșul era decolorat spre un maro murdar.
La o dugheană erau mai mulți cască gură. O fată blondă drăguță, puțin grăsuță, se mișca vioi de colo colo strigând: „Come on, gorgeous! We’ve got the most cracking birds inside, it’ll be a night you won’t forget! Don’t be shy, luv!” („Hai, frumosule! Avem cele mai tari fete înăuntru, o să fie o seară de neuitat! Nu fi timid, drăguţă!”) La un moment dat, fata l-a văzut pe Nic. Probabil părea cel mai breaz din mulțimea adunată și-l strigă:
– Oi, boss! Get your lot over, ere! Gonna be a right blinding night! (Hei, șefule! Adu-ți gașca aici! O să fie o seară de neuitat!)
Nic, încântat că este luat în seamă, a și urcat în fugă cele trei trepte:
– What’s the damage? (Cât ne costă?) întrebă el.
– Ha… ha… won’t break your budget!(nu-ţi va distruge bugetul)! Nah, mate, you’ll be lovin’ it tonight. Wait till you see the girls’ tits. Special offer, just for you! (Nu, frate, o să iubești asta diseară. Așteaptă să vezi sânii fetelor. Este o ofertă specială, doar pentru tine!)
– Ce…
– Ne face o ofertă bună… spuse printre dinți Ana, fără să se întoarcă.
– A… da! Îmi place, făcu Gabi. Ha… ha… fete cu ţâţe…
Nic, ca de obicei, a început să explice fetei cât de cunoscător este, cu ce se ocupă… dar ea plictisită întrebă:
– How many of you? Six… and a lady. (Câți sunteți? Șase… și o doamnă.)
Fata schimonosi un zâmbet:
– Oh, nice… even a lady comin’ in for a look, yeah? (A… frumos… chiar și o doamnă vine în vizită, da?)
− Yes… (Da…)
– Thirty quid. And we’re sorted. (Treizeci de lire. Și am rezolvat-o.)
– Thirty quid? (Treizeci de lire?) întrebă Nic, cu sprâncenele ridicate. Each? (Pentru fiecare?) No chance! (Nici vorbă!)
– Nah, mate! (Nu, frate!) răspunse fata, râzând, ca și cum ar fi auzit o glumă bună. It’s thirty for the lot of ya. That’s yer ticket in. (Sunt treizeci pentru toată gașca. Ăsta e biletul vostru de intrare.)
– Blimey! For real? (Fir-ar! Pe bune?) făcu el uimit, mulțumit că negociase o afacere așa de bună.
– Yeah… but‚ ear me out. (Da… dar ascultă-mă bine.) Fata se aplecă ușor spre urechea lui Nic, adoptând un ton confidențial, de afaceri. This‚ ere e just for the show (Asta este numai pentru spectacol). I’ve done ya a solid, innit? (Ți-am făcut o favoare, fii atent?) You tell‚ em that downstairs. (Spune-le asta celor de jos.) Got it? (Ai înțeles?)
– Yeah… (Da…)
– Downstairs (Jos), continuă ea, îndreptându-se din nou și făcând un semn cu capul spre interior, you’re on yer own quid for drinks an’ scran. (sunteți pe banii voștri pentru băuturi și mâncare.) Clear? (Clar?) Show only! (Numai spectacolul este plătit!)
– Right you are! (Așa să fie!) făcu Nic, cu ochii mari de bucurie, dând din cap în semn de înțelegere perfectă. Triumfător se uită la noi şi cu un zâmbet larg zise: You‚ eard the lady! The show’s on‚ er! (Ați auzit-o pe doamnă! Spectacolul e din partea ei!) We’re ‚avin’ the full Monty on the‚ ouse! (Avem tot tacâmul pe gratis!)
– Well… sort of. (Ei bine… cam așa.) murmură fata, dând ochii peste cap și ridicând plictisită din umeri.
Nic victorios o ignora deja:
– See? Told ya I’d sort us a proper deal! (Vedeți? V-am spus că o să fac o afacere ca lumea!) ne spuse, cu o voce plină de importanță. Thirty sheets for the lot, that’s a steal! (Treizeci de bancnote pentru toți, asta e chilipir!) We’re in for a proper Soho night, lads! (O să avem o seară autentică în Soho, băieți!). Haideți! Pe cai băieți!
Gabi și Alex se uitau uimiți, încercând să înțeleagă dacă era vorba de o glumă sau de o afacere adevărată. Ana își încrucișă brațele, privind sceptică spre perdeaua roșie decolorată.
– Alright then, Romeo, (Bine atunci, Romeo,) îl întrerupse fata, râzând, și trase perdeaua. In you go. And don’t forget! Drinks are on you lot downstairs. (Intrați. Și nu uitați! Băuturile sunt pe seama voastră jos.)
− OK!
În fața noastră se deschise o galerie întortocheată slab luminată din piatră vopsită în alb. Era plină de șicane și scări. Nic intră primul, urmat de Ana, iar noi ceilalți în urmă. După câteva minute de mers lumea a intrat în panică.
− Ce mult e de mers?, scânci Ana. Mi-e cam frică prin catacombele astea. Nu pățim cumva ceva? Londra e o zonă periculoasă. Știți… Jack Spintecătorul, frații Kray… cine știe ce mai bântuie pe aici?
− Stai liniștită acestea sunt niște beciuri vechi de peste 300 de ani. Acum au găsit o nouă întrebuințare. Așa au scăpat de șobolani! se umflă în pene Nic.
− Cum adică… chiar crezi că au scăpat de șobolani? am întrebat eu.
− Not a whisker left (Niciun fir n-a rămas)! răspunse Nic cu un ton de cunoscător.
− Șobolani… îngână Ana.
− Gata… am ajuns… se aude o muzică! Sigur am ajuns! strigă Gabi.
− Ce muzică? Nu aud nimic… poate este în capul tău… făcu Nic cu urechile ciulite.
− Se aude ceva… ascultați…
− Da… da, ai dreptate… se pare că am ajuns! Uite și ringul de…
− O, ce mare e! făcu Ana și izbucni în hohote de râs. Aici va fi marele spectacol? Maxim două dansatoare care se vor bate cur în cur și ţâţe în… pardon.
Într-adevăr se vedea o încăpere mai mare, din care ieșeau mai multe hrube laterale, specifice beciurilor de păstrat alimente. În mijloc era un covor colorat cândva, acum era cam uzat, delimitat de o canapea și două fotolii. În față, ușor spre dreapta era barul cu monitoare, semn că totul era sub control.
Imediat în stânga într-un mic intrând era un individ roșu la față care gesticula. Lângă el era o fată gravidă doar în chiloți. Tipul era furios și ceva nu-i convenea. Din când în când se ridica, iar fata îl liniștea și-l așeza la loc.
– Ce-i asta? făcu Nic. La Las Vegas erau niște spații imense, cu puzderie de lumini, cu bare pentru dansatoare, jocuri… Aici? Ce-i asta… nici măcar bară nu au! Wow…
− Au niște englezoaice adevărate! spuse Gabi șugubăț. Fete una și una…
Jos, în capătul scării ne-a întâmpinat o fată drăguță. Avea inele peste tot: în nas, urechi, buze, nici sfârcurile sânilor nu i-au scăpat, ea fiind numai în niște chiloți de culoarea pielii.
– What’s up, fam? (Bine ați venit) și un zâmbet larg se așternu pe fața ei.
Nic s-a blocat, n-a scos un cuvânt; a dat doar din cap, iar fata ne numără dintr-o privire:
– Right, lads, that booth’s yours. (Băieți, camera aia e a voastră) indicând cu arătătorul o firidă mai mare în care era o masă, separată de restul spațiilor cu șnururi și biluțe din lemn.
Brusc Nic și-a revenit:
– Cheers, luv! Proper welcome, innit? (Mersi, draga mea! Asta da primire, nu-i așa?)
Fata ridică o sprânceană, amuzată de accentul lui.
– No stress, darling. Grab a seat, I’ll send one of the girls over. You lot look proper foreign, just landed in London, yeah? (Fără griji, dragă. Luați loc, trimit una din fete la voi. Păreți străini de tot, ca și cum abia ați aterizat acum în Londra, nu?)
Gabi se aplecă spre mine:
– Ce-a zis… ce-a zis?
– Că să stăm liniștiți… i-am șoptit. Trebuie să ne așezăm la masă.
Tonul fetei nu îmi inspira deloc liniște. Parcă ceva îmi spunea că am greșit. Nu era pentru noi.
– Where you lot from, then? (De unde sunteți, așadar?)
– Costa Rica! Costa Rica! sublinie Nic, plin de sine.
– Oi, no way… proper Americans, yeah? (Wow… americani adevărați, da?) se strâmbă amuzată.
Ușor demoralizați, am intrat. Era un spațiu auster, deloc primitor. Uluiți ne-am scos hainele și cum nu am văzut cuier, am folosit un scaun. Cuminți în câteva clipe eram deja așezați în jurul mesei, așteptând parcă să apară cineva important.
Da… nu trecu mult timp și o altă fată în chiloți își făcu apariția. A adus niște cartonașe mai mult lungi decât late îmbrăcare în folie de plastic. Era meniul pentru băuturi: bere, vinul casei și șampanie.
− Ain’t brought you the food menu yet, yeah? Bit too early for that. Kitchen don’t fire up for another couple hours. Just before the show kicks off. OK! (Nu v-am adus meniul cu mâncare, da? E prea devreme pentru asta. Bucătăria nu se deschide decât peste vreo două ore. Chiar înainte să înceapă spectacolul.) apoi întoarse spatele și plecă.
− Ce facem? am întrebat eu uitându-mă la Nic.
− Eu zic să stăm… am dat deja 30 de lire… poate…
− Nici un poate! Plecăm! Am nimerit într-o văgăună… Din toată Londra asta ați găsit? Un beci cu șobolani! Îmi este frică. Trebuie să ieșim… Mă sufoc aici! făcu isteric Ana.
− Eu nu plec! spuse ca pentru el Gabi.
− Hai să plecăm… ne lăsăm păgubași de 5 lire! Mare scofală… spuse liniștit Alex. Hai! Gata!
Derutați ne-am ridicat în picioare și am luat hainele. Aveam un gust amar că nu am văzut spectacolul pentru care am plătit.
− Stați cuminți! Liniștiți-vă că îi cer banii înapoi. Cum ajungem afară mă iau de gagica aia… ce-i asta? gesticulă făcând pe grozavul Nic.
− Da… banii înapoi! completă Gabi. Vrem banii…
Deodată s-au auzit țipete și agitație, iar noi în picioare cu hainele în mână eram galbeni la faţă cu ochii cât cepele. Nic făcu pe viteazul și ne liniști:
− O fi ceva cu fata gravidă? Cred că individul este iubitul ei… Sigur nu se înțeleg de la ceva. Nu vă faceți griji. Cum vine chelnerița… gata! Îi spunem că nu mai stăm nici o clipă. Plecăm! Da… gata! Ne lăsăm păgubași.
Timpul trecea și toți eram din ce în ce mai nerăbdători să plecăm. Unii deja și-au pus hainele pe ei gata de plecare, când își făcu apariția fata cu o tavă plină. Erau șase pahare cu bere și niște covrigei sărați. Paharele erau din plastic de unică folosință.
− That’s from us. (Asta-i din partea casei). După care uitându-se la cei îmbrăcați continuă: What’s the matter with you lot? You’re not going anywhere. (Ce-i cu voi? Nu plecați nicăieri.). Ain’t nobody going nowhere! (Nu pleacă nimeni nicăieri!).
− Cum? sări Ana. Eu plec! Nu mai stau un minut aici… Asta-i gaură de șobolani! Am zis…
− What? Say that again, babe… ain’t catchin’ a word you’re sayin’. (Ce? Mai zi o dată, dragă… nu înțeleg nici un cuvânt din ce spui.)
− Ei… stai! interveni Nic cu pieptul înainte. Oi, mate… bit of a mix-up, yeah? We’ll sort the beers and leg it. Can’t hang about for the show, got loads more of Soho to crack on with. (Hei, prietene… e o mică neînțelegere, da? Plătim berile și o ștergem. Nu putem să stăm până la spectacol, mai avem o groază de locuri de văzut prin Soho.)
În mijlocul ringului se vedea un negru uriaș care vocifera și dădea amenințător din mâini. Toți eram în picioare. Fata s-a întors și a spus calm:
– Look, lads, I get ya, yeah? But thing is… Ali just lost a punter down the back stairs. Tiny lad from the East. Don’t worry, the crew’s on him. We’re all linked up here. (Uitați, băieți, vă înțeleg, da? Dar treaba e că… lui Ali i-a scăpat un client pe scara din spate. Un băiat micuț din Orient. Nu vă faceți griji, ceilalți sunt pe urmele lui. Suntem conectați între noi.)
– And what did the boy do? Did he nick something? (Și ce a făcut băiatul? A furat ceva?), întrebă Ana curioasă.
– Nah, love… nothin’ like that. He came in, same as you lot, had a peek, then tried to leg it without the ‘proper exit’. So he bolted! (Nu, draga mea… nimic de genul. A intrat ca voi, s-a uitat puțin, apoi a încercat s-o șteargă fără a lua „ieșirea corectă”. A rupt-o la fugă!)
– Same as us?! (Ca și noi?!), am întrebat aproape toți în cor.
– Oi! Told ya already, you ain’t leavin’, yeah? You finish your pints, order somethin’ else, then the show kicks off. That’s the rule ’round here! (Hei! V-am zis deja, nu plecați, da? Vă terminați berea, mai comandați ceva și apoi începe spectacolul. Asta-i regula pe aici!)
– What, are we bein’ held here or what?! (Cum adică, suntem sechestrați sau ce?!), se ridică Nic, iritat.
– Nah, nah, not like that… but you can’t leg it till after the show. That’s how it goes, babes.
(Nu, nu, nu chiar așa… dar nu puteți să o ștergeți decât după spectacol. Așa funcționează treaba, dragilor.)
Fata se întoarse și plecă, aruncând un zâmbet ironic peste umăr:
– Enjoy, yeah? (Bucurați-vă, da?)
Negrul încă făcea pe grozavul în ringul de dans. Iar noi am căzut în scaune uitându-ne unul la altul. Prima care a deschis gura a fost Ana:
− Eu chem poliția… A scos telefonul. Wow… Nu avem rețea aici! Dacă ne omoară! Nu știe nimeni de noi… Tu ai vrut femei goale… Gabi! Auzi?! Din cauza ta am ajuns aici! Nu se poate! Eu plec…
− Ei! Liniștește-te! spuse Nic. Eu am fost cu ideea, nu Gabi. Stați jos și bem berea… calm. Trebuie să chibzuim… Am mai pățit ceva asemănător la…
− Las-o baltă! l-am oprit eu. Uite că vine din nou fata…
− You lot payin’ cash, yeah? ’Cause this Danish bloke here’s only got a card… ha… ha! That’s why I sent little Tummy over to give him a rub. Maybe he’ll dig out some proper cash after all. (Plătiți cash, da? Tipul ăsta danez n-are decât cardul… ha… ha! De-aia i-am trimis-o pe „Burticică” să-l frece puțin. Poate s-o scotoci după niște verzișori, până la urmă).
− Cash, yeah… we got some, luv! (Cash… da, avem, dragă!) se repezi să răspundă Nic.
− Eu nu am! interveni Gabi.
− Ha… ha… Atunci am rezolvat! Tu rămâi aici cu fata cu burtică! Te lăsăm amanet și plecam! începu sa râdă mânzește Ana. Ha… ha…
− Eu? Nu se…
Nic ridică glasul:
− I got cash, yeah! So pipe down!” (Am eu bani cash! Așa că gura!)
− OK! și fata dispăru.
− Deci ce facem? întrebă Gabi.
− Bem berea… privim vreo două ore ţâţele fetelor… dacă mai vin pe aici… vine spectacolul… Ce, vrei să ne punem cu ăla? am spus eu.
Între timp, negrul de pe ring gesticula vorbind la telefon nervos. Se pare că individul care a fugit nu a fost prins. Nu trecu mult și fata își făcu din nou apariția.
− Right then, d’you want to order somethin’? (Pot să iau comanda?)
− Ce comandă? Nu mai vrem nimic! sări Gabi, iar ceilalți erau cu ochii spre Nic. El trebuia să rezolve problema.
Ridicându-se Nic luă o mimică serioasă și întrebă:
− How much do we need to pay in order to leave? (Cât trebuie să plătim ca să plecăm?)
Fata se înroși și făcu niște gesturi nervoase din mâini dând să plece. Brusc liniștită s-a întors spre noi și a zis:
− Right, you lot, park yourselves, yeah? (Bine, așezați-vă fundurile, da?) This is a proper bar, yeah? You gotta order. We give you a receipt an’ all. You ain’t leavin’ till you buy somethin’. Got champagne too, if you fancy. (Aici este un bar serios. Trebuie să consumați. Vă dăm chitanță. Nu plecați până nu cumpărați ceva. Avem și șampanie dacă vreți.)
Nic ușor iritat, era încă în picioare. Punând ușor mâna pe umărul chelneriței, care nu schiță nici un gest, o întrebă:
− OK… and how much do we have to order? (OK… de cât trebuie să comandăm?)
Zâmbind fata se așeză pe unul din scaune și îi făcu semn lui Nic să stea jos. Strângându-ne deasupra mesei spuse în șoaptă:
− Look, far as I’m concerned, you lot could leave, yeah? But I ain’t the boss here. See that big bloke in the ring? You’ve got no chance gettin’ past him. Best thing! Order somethin’, and I’ll have a word with the boss, see what we can sort out. OK? (Uite, din punctul meu de vedere puteți pleca, da? Dar eu nu sunt șefa aici. Îl vedeți pe negrul ăla mare din ring? Nu aveți nicio șansă să treceți de el. Cel mai bine! Comandați ceva, și vorbesc eu cu șeful, vedem ce putem rezolva. OK?)
− You’re a sweet girl, yeah… but go on, tell us how much the order’s gonna set us back. (Ești o fată simpatică… dar hai, spune-ne cât ne costă comanda.) spuse Nic .
− At least fifty quid each. It’s nothin’, really. (Măcar 50 de lire de om. E o nimica toată, cu adevărat.) spuse ea cu același zâmbet pe buze fără să clipească.
− Cât?! se auziră mai multe glasuri în cor. Nu se poate!
− Cât?! sări și Gabi. Cincizeci de lire? Păi eu am în total patruzeci… și trebuie să iau și un cadou nevestei-mele.
− Nu se poate… Nici eu! făcu Vlad roșu la față. Nu am atâția bani… și începu să se scotocească prin buzunare.
− Cu banii ăștia, de la chinez, cumpăram câte o rață la fiecare! am scăpat eu.
− Taci! se răsti Nic.
− Bine… bine. Gata! am dres-o eu. O să plătim noi: eu și Nic. Doar voi ați venit după noi. Vinovații suntem noi doi, nu voi. Plătim fifty–fifty. Gata!
Nic aprobă, puțin nemulțumit:
− Yeah… fine. It’s just a few quid. We’ll sort it out. Now order whatever you want. (Da… bine. Sunt doar câteva lire. Rezolvăm noi doi. Acum cereți ce vreți.)
− Alright then! Right then… sorted, yeah? (Bun… ne-am înțeles, da?) I’ll be back in five, yeah? Have your order ready. And cash only. (Vin peste cinci minute, să iau comanda. Și numai cash.)
− Alright! We’ll do as you say, and then we’ll leave. (OK! Vom respecta ce spui și pe urmă plecăm.)
Fata, năucită, își puse mâna în cap, se întoarse brusc și bolborosi furioasă:
− What? You ain’t got a clue, have ya… (Ce? Nu ați înțeles nimic…) Wow!
Ne uitam unul la altul. Nu ne venea a crede că, în inima lumii civilizate, putem fi escrocați în halul ăsta. Noi, care am crezut că englezii sunt cei mai cinstiți și drepți.
− Măi băieți… trebuie să știți că nu toată Anglia este așa. Știți…
− Ce să mai știm, măi Nic? Am vrut distracție? Plătim! Dar era bine să ne spună de la intrare. Știi, ăsta este un mod murdar de a te purta cu turiștii. Sunt numai la furat. Ai văzut cât este vinul casei? Nu? Uite: treizeci de lire litrul, iar șampania 100 de lire sticla, iar…
− Cum? mă întrerupse Gabi.
− Puțin, te rog… Să-mi termin ideea. Noi suntem vinovați că am intrat fără să ne interesăm. În industria asta „cu țâțe goale”, aici este banditism! Uite… nu se dau în lături să te sechestreze legal. Adică nu pleci până nu cumperi de cât vor mușchii mei! Asta e! Pe bon… da! Pe bon, dom’le! Cinstit. Ce, eu ți-am cerut bani să intri? Nu! Tu ai venit să vezi spectacolul. Te-am obligat eu? După ce bei și mănânci, îți dau și spectacolul… gata! Ce mai vrei? Poți pleca. Valea! A, da… Sigur că da… poți vorbi cu ce polițist vrei mata. Îți va spune că nu s-a încălcat nicio lege… totul este perfect legal! Ha… ha… Bandiți, nu glumă!
− Bine… bine. Gata! Hai… ce comandăm? M-am plictisit! Nic devenise iar șef.
− Păi trebuie să luam de 300 de lire. Eu zic să luăm 10 sticle de vin și ne facem praf… stăm și la spectacol… dăm de băut și la fete. Pe urmă… mai luăm un rând și… Ana râdea mânzește.
− Ei… taci! Eu zic să luam șampanie. Cu trei sticle facem suma. Terminăm și gata! Nu mai comandăm nimic.
− Ok… dar eu nu am…
− Gura! Nic deveni nervos. Am zis că noi doi plătim! Gata! Voi doar beți… și vă distrați. Zâmbetul i-a apărut din nou pe buze. Ați vrut topless, aveţi topless!
− Nu… nu noi am vrut! am sărit eu. Tu ai vrut! Tu ai venit cu propunerea. Eu am vrut rață chinezească!
− Eu? A… da. Eu… recunosc. OK! Uite vine…
− Right then, what you lot orderin’? All sorted, yeah? (Bun, ce comandați? Ați terminat discuțiile, da?) intră zâmbind fata.
− Three bottles of champagne, yeah, (Trei sticle de șampanie, da.) spuse Nic, ridicând trei degete.
− Blimey! You lot are loaded tonight! What’s the big occasion then? (Vai de mine! Sunteți plini de bani în seara asta! Ce sărbătoriți?)
− Scăparea din închisoare, spuse Alex zâmbind cu gura până la urechi.
− What? Ain’t gettin’ it, love. Someone’s birthday or what? And you’re celebratin’ here? Proper brilliant! (Ce? Nu înțeleg, dragă. E ziua cuiva sau ce? Și sărbătoriți aici? Minunat!)
În câteva minute, fata s-a întors, însoțită de o alta, dezbrăcată la fel, numai în chiloți. Au adus o tavă cu pahare de șampanie. Evident erau de unică folosință și câteva șervețele roșii. Au trecut pe la fiecare dintre noi, așezând paharele cu un gest studiat, aproape teatral. Fata se apleca ușor de fiecare dată, atingându-ne subtil cu trupul, într-un ritual al seducției menit să-i întărească sfârcurile și să ne pună pe jar. Imediat au sosit și sticlele de șampanie, pe care fata le-a desfăcut cu o dexteritate surprinzătoare, turnând în pahare fără să piardă un strop.
Când totul a fost gata, s-a ridicat în fața noastră. Sfârcurile îi erau întinse la maximum, iar zâmbetul acela profesional îi înghețase pe buze. A scos o chitanță mototolită din chiloți și a lăsat-o pe tăvița de pe masă, spunând:
– Right, the cash! You lot are bein’ treated like proper lords tonight. (Cash ! Sunteți serviți ca niște lorzi în seara asta.)
– Ca la cu….
– What?
– Here’s the money! (Uite banii!) sări Nic şi-i întinse 300 de lire.
Fata ridică o sprânceană, privindu-l fix, apoi, cu un zâmbet înțepător, a rostit rar, apăsat. Era o avertizare mascată:
– Stick it on the tray, yeah? And make sure every last bit’s there. (Pune-i pe tăviță, da? Și ai grijă să fie tot, până la ultimul bănuț.)
Ușor speriați ne uitam cum Nic punea banii pe tăviță. Fata aștepta, măsurându-ne cu privirea. Nu s-a atins de bani. Cred că a trecut aproape un minut, când, brusc, a întrebat:
– You wanna walk out of here nice and easy, yeah? I can sort a lil’ show just for you lot. Quick one, so you don’t waste your night. Only if you fancy it… (Vreți să plecați liniștiți de aici? M-am gândit să aranjez și un spectacol numai pentru voi. Unul scurt, ca să nu pierdeți vremea. Asta doar dacă vreți…)
– Yeah… sure! Cheers! (Da… desigur! Mulțumim!) spuse Nic, care a înțeles imediat, și a adăugat încă 30 de lire în tăviță.
Fata dădu din cap, privind lung la bani fără să-i atingă:
– Right then. In fifteen minutes, you lot grab seats round the stage, yeah? Sofa, armchairs, the whole lot. Since it’s just you, you’ll have a proper view. Sound good? (Bun atunci. Peste un sfert de oră vă luați locurile în jurul ringului, pe canapea și fotolii. Fiind singuri, veți avea o priveliște minunată. Este bine așa?)
Fără să mai aștept, am pus și eu 10 lire în tăviță, iar fața fetei s-a luminat.
Cuminți, cu paharele în mână, ne-am așezat în jurul covorașului. Nic, Ana și Alex au ocupat canapeaua. Eu m-am așezat în fotoliul din stânga, Gabi pe cel din dreapta, iar Vlad și-a tras un scaun în spatele canapelei. Nu comentam nimic. Priveam din când în când spre tipul cu fata gravidă, care era chiar în fața noastră. Acolo discuția continua să fie aprinsă, fața tipului parcă era mai roșie.
După câteva minute, o muzică lascivă a început să umple văgăuna. Lumina deveni roșiatică, transformând încăperea într-o grotă bântuită de umbre mișcătoare. Pe covor a apărut o fată cu forme provocatoare. A pășit încet, în perfect acord cu vibrația joasă a muzicii, legănându-și lasciv șoldurile spre mijlocul covorului.
Cu mișcări lente și circulare, aproape feline, corpul ei emana unui dans ritualic. Părea era un preludiu al unei ceremonii. Trupul se arcuia în ritmul sunetelor, iar părul lung, prins în coadă, se mișca ca un șarpe. Din când în când se apropia de noi. Ne lua la rând, apoi se retrăgea, jucându-se cu privirile noastre ca un prădător care își testează vânatul. Pe măsură ce ritmul creștea, mișcările ei deveneau mai sigure, mai precise și mai provocatoare.
În final, cu un gest calculat, aproape teatral, și-a scos ultimul element vestimentar. Erau chiloții, pe care i-a lăsat să cadă la marginea covorului, ca și cum ar fi renunțat la ultima ei pudoare. Dansul nu era doar senzual, ci și agresiv, ca o demonstrație de autocontrol asupra propriei sale vulnerabilități.
Brusc, din mijlocul ringului, s-a lăsat ușor pe vine și a început să-și fluture genunchii în lateral, dezvăluindu-și fără rezerve intimitatea.
Uimiți, ochii celor de pe canapea au devenit sticloși, ca și cum ar fi sorbit fiecare unduire a trupului ei, în timp ce eu și Gabi ne întindeam gâturile, încercând să prindem și noi o fărâmă din această „binecuvântare” oferită de intimitatea fetei.
La fel de brusc, muzica s-a oprit, iar fata a reapărut cu chiloții la locul lor și cu un pahar mare de plastic, de unică folosință, în mână. Fiind primul „atacat”, nu am înțeles imediat ce voia, așa că am refuzat instinctiv. Ceilalți, mai rapizi decât mine, au scos câteva lire și le-au strecurat în pahar. Pentru a justifica gestul, am spus: „să plătească cei ce au profitat de binecuvântare”. Fata nu a înțeles nimic. Așa că s-a întors spre mine cu paharul întins și a trebuit să dau 10 lire.
Câteva minute toți am rămas nemișcați, aproape năuci. Nu știu dacă dansul de „binecuvântare” a fetei ne-a împietrit. Revenindu-ne din starea de șoc ne-am ridicat toți o dată, ca niște oameni care tocmai fuseseră grațiați.
Am golit paharele până la ultima picătură de șampanie și ne-am îmbrăcat în grabă, fiecare cu stângăciile lui. Unii au râs pe seama cercelului din labia dansatoarei, pe care eu și Gabi nu reușisem să-l vedem dar am plătit.
Fata care ne servise a făcut un semn scurt, aproape complice, și ne-a condus spre o scară secundară, îngustă și întunecată, ca un culoar de evadare. Urcușul a fost scurt, dar mie mi s-a părut o veșnicie. La capătul treptelor era o ușă metalică care s-a deschis și noi eram afară, liberi.
Da… eram, în sfârșit, în libertate cu senzația că tocmai plătisem tribut unui ritual pe care nimeni dintre noi nu l-a înțeles. Pentru câteva secunde, am rămas acolo, pe trotuarul ud, parcă respirând libertatea cu poftă pe care cred că numai un om lipsit mult timp de libertate o poate simți cu adevărat.
Lumina nopții din Soho a devenit brusc mai frumoasă, mai caldă și poate mai liberă. Ne-am privit unul pe altul cu un soi de recunoștință neexplicată, ca niște camarazi scăpați dintr-o închisoare în care n-am fost niciodată obligați să stăm, dar în care ne-am simțit captivi.
Râzând de isprava făcută am pornit, cu pași nesiguri dar triumfători, ca și cum ni se iertaseră toate păcatele.