RĂZBOIUL ACASĂ

SUCCESUL E PRIMEJDIOS

Ajuns în țară am fost numit profesor la catedra de artă decorativă la Academia de arte frumoase din Timișoara. Marina^[1], mai mult ca să fie departe de familie, a luat un post de profesoară la Liceul de fete din Alba Iulia, unde până una alta puteam să-i fac vizite. Căsătoria se amâna pentru cauze nedeclarate fățiș. Că familia nu era încântată să aibă un ginere sculptor, nu mă mira, însă Marina, nici ea nu părea grăbită. Zicea să așteptăm…

Erau amurguri frumoase în toamna aceea. Peisajul Timișoarei avea un îndemn la viață propriu orașelor de șes, străzi largi, cu parcuri mari, amurguri fastuoase, miros de trandafiri. În timpul acela se tipărea cartea pe care o scrisesem la Paris. O citise prietenul Emil Giurgiuca și tot el supraveghea tiparul. Nu știam cum o să fie, îmi făceam griji. Marina nu-mi răspundea la scrisori. La Academie mă simțeam cam pe deasupra. Eram apăsat de sentimentul tulbure că se aștepta de la mine ceva ce nu puteam da. Rector era sculptorul Romulus Ladea, fostul meu profesor. Îi făceam vizite acasă. Avea un atelier frumos și o vilă, făcută de socrul lui (un popă politician de pe lângă Brașov, din Zărnești, după cât știu). Beam vin împreună și discutam în contradictoriu. Soția lui, o pictoriță cu sprâncene negre, fostă elevă a maestrului meu, ne aducea în atelier tartine cu zacuscă, slănină și ceapă, dar nu stătea cu noi. Avea un copil, încă mic.

Ne despărțeam târziu și Ladea totdeauna îmi spunea – Nu mă „iubeșci…” Io te-am adus profesor să mă ajuți și tu îmi faci critică.

Ajungeam târziu acasă, mă culcam și dormeam agitat. Ne reîntâlneam în cancelarie, a doua zi, și Ladea mă privea încruntat. Nu zicea nimic. Îmi fusese doi ani maestru la sculptură. Îl admiram dar nu l-am iubit și el știa, totuși îmi dăduse mie singurul premiu de sculptură, al Academiei, cândva, iar de curând mă numise profesor la catedra de arte decorative.

…

*

Eram totuși tineri. Eu împlineam 30 de ani, Ladea avea 37, Catul^[2] 40. Anii sunt ca merele, priviți de departe seamănă. Acum mă apropiu de 80, văd mai bine departe decât aproape. Eram toți destul de tineri încă, vanitoși, susceptibili și neiertători. Ne gândeam prea mult la noi, nu ne dam seama că viitorul se apropie insidios, nu-l simțeam deși se vorbea numai și numai despre cum va fi războiul viitor? Unii credeau că va fi scurt, fulgerător, că se va termina chiar înainte de-a începe. Vor fi de ajuns declarații de supunere. Europa era – deja – considerată o provincie germană. La Restaurantul Vânătorilor, seară de seară, se adunau șvabii bogați și beau bere până la sațietate, cântând cântece nemțești (șvabii bogați, proprietari de magazine, hoteluri, mori, fabrici, beau și discutau aprins și hohoteau).

Masa noastră era la un colț. Beam și noi. Beam și mâncam grătare fabuloase. Era în mine o foame adusă de la Paris^[3], lugubră. În câteva luni mi-au venit culorile în obraji. Culori și o poftă de viață care mă speria. Primisem o nouă comandă, un iconostas și mobilierul pentru biserica din satul Dioști, lângă Caracal. Primeam și un salariu lunar, de două ori cât al unui profesor de liceu. Îmi făcusem două costume (unul prevăzut pentru nuntă) și un palton, cel mai frumos pe care l-am avut cândva. Mă simțeam în el ca săracul ajuns în Rai.

N-a trecut mult și cartea mea^[4] era în librării. Perpessicius, autorul unei antologii de poezie pe care o citisem când eram student (așa m-am apropiat de poezia modernă) scrisese alb pe negru „Am plecat din sat coboară din cerul surprizelor, cu hârzobul, iar autorul ei se impune dintr-o dată cu însușiri ce vădesc pe predestinatul meșteșugar al scrisului”. Opinie atât de elogioasă, încât n-o poți citi fără să-ți provoace un zâmbet orgolios.

În Timpul, ziarul cel mai citit în vremea aceea, Ion Simionescu, președintele Academiei Române, foarte cunoscut și apreciat om de cultură, a scris un editorial cu titlu roșu, intitulat O CARTE.

Ion Simionescu era atunci și președintele Consiliului de administrație al Editurii Cartea Românească. Scria în recenzie că i-a dat cartea un vânzător din librăria editurii și, după ce scoate în relief conținutul cărții, încheie cu o frază care face mai mult decât o recenzie savantă – „Sunt recunoscător, mărturisesc cu toată sinceritatea autorului, pentru împrospătarea atmosferei în care îmi duc zilele”.

În fiecare săptămână apăreau alte recenzii. Nu-mi venea să cred, le citeam tot mai mirat. Primeam și scrisori de la necunoscuți. Primesc și acum, dar atunci mă emoționam. Nu răspundeam nici atunci, nici acum nu răspund fiindcă nu am timp sau poate este o altă cauză, nu știu. Nu știu ce să zic. Mă gândesc acum, caut o concluzie asupra scrisorilor și n-o găsesc dintr-odată. Am încercat, poate am și trimis una sau două, nu mai multe. O recenzie este o punte între critic și operă, gestul trebuie să păstreze puritatea spirituală din care pornește. O scrisoare de mulțumire schimbă această relație, o îngreunează. Una e să admiri o operă și alta e să ai relații cu autorul, care, văzut de aproape, poate fi plictisitor. Fapt este că în toate întâlnirile mele cu cititorii am simțit că nu pot fi la înălțimea speranțelor pe care și le făcuseră citindu-mi cărțile, apoi aș fi pierdut mult timp și dacă acum ar exista aceste scrisori (pe puțin 500) nu m-aș simți bine. Scrisorile sunt de multe feluri, dar cele „de recunoștință” sunt penibile. (Am scris una unui președinte de sfat popular mulțumindu-i că mi s-a repartizat un apartament.) Nu cer nimănui să-mi scrie. Numai scrisorile Marinei le-am citit și le-am recitit, iubind-o cu toți nervii mei, cu tot sufletul. Nu era în ele nici o dulcegărie, nici o stupidă declarație de dragoste. Puține, câte mi-a scris, erau neașteptate, discrete ca o respirație. O vedeam aevea, o auzeam, o simțeam lângă mine. Ei da! Marina simțea cât și cum ne pot schimba cuvintele. Când devenise mamă mi-a trimis o scrisoare undeva departe, pe unde rătăceam în timpul verii. În cuvinte simple, ea mă făcea să înțeleg ce minune e un copil. Poate că de atunci am început să invidiez femeile. Le invidiez pentru fericirea cu care-și trăiesc maternitatea. Sunt și altfel de scrisori, unice, cum sunt scrisorile lui Van Gogh către fratele său, scrisori cu disperarea celui care nu are pe nimeni și scriind se salvează. Uneori m-am gândit că s-ar putea întocmi o antologie de „scrisori la întâmplare”. Treizeci de scrisori scoase dintr-o cutie poștală, o dată sau de două ori pe lună, publicate într-o revistă ar înlocui cel mai bun eseu despre prezent. Nimeni nu s-a gândit sau nu știu eu?

Da, s-au scris atunci multe recenzii elogioase, afară de două semnate de ciracii lui Lovinescu, critic cunoscut care avea un cenaclu la București. Firește, erau semnate cu pseudonime. I-am cunoscut mai târziu pe semnatari și s-au mirat că nu eram supărat. Nu eram supărat, voiam doar să înțeleg de ce unii erau pro și unii contra? Multă, multă vreme n-am înțeles fiindcă nu trăiam între scriitori, eram departe de cauzele și fricțiunile lor. Totuși nu eram străin de literatură (cum puteau crede ciracii lui Lovinescu). Scosesem chiar o revistă de avangardă (Herald) la Cluj, citisem cărțile clasicilor (și români și străini) ca și pe ale scriitorilor contemporani. Adică de la Neculce și Nicolae Filimon până la Camil Petrescu și Geo Bogza. Îl citisem și pe Urmuz și pe Lautréamont (mi-l traducea Miron^[5]). Avangardismul nu era un secret pentru nimeni. Cei care știu puțină istorie literară cunosc polemica istorică între Titu Maiorescu și Dobrogeanu Gherea. Disputa era între artă pentru artă și artă cu tendință. Mă văd la Ogra^[6], citind la o lampă cu gaz. Terminasem școala de meserii la Târgu Mureș și nu-mi găsisem încă un loc de muncă. Aveam timp să citesc zece ore pe zi, chiar mai mult. I-am citit cu egal interes și pe Titu Maiorescu și pe Dobrogeanu Gherea.

Esențial mi s-a părut (și atunci și acum) să mă pot apropia de ceea ce în mod obișnuit se numește formă, expresie, însă toate astea le găseam în natură ca și în viață. Aveam să descopăr mai întâi copacii care vorbeau o limbă mai simplă, apoi treptat am descoperit formele vii, animalele. Dacă natura s-a întrecut pe sine, făcând arbori și flori, când a început să facă oameni și-a pierdut capul. Omul este o oglindă multiplicată la infinit, este chiar expresia infinitului cu care ne jucăm fără să ne dăm seama că ne jucăm cu Dumnezeu, de care ne apropiem, ne confundăm cu el într-un joc al cărui centru zicem că este sufletul, despre care îndrăznim (și poate nu ne înșelăm) să credem că este nemuritor. Am încercat să mă văd din afară, lucrând, dar nu se poate. Dacă insiști și lași să cadă asupra ta ochiul rece al conștiinței, lăuntrica deschidere se închide. Arta e o taină și pentru cel care o face, nu numai pentru privitori. Înconjurați, cum sunt oamenii, de sumedenie de obiecte, simțurile lor s-au uniformizat, rari și puțini se apropie de o operă de artă prin care pot vedea dincolo de aparențe. Țăranii, nu toți, unii, cărora li se întâmplă să stea în fața unei sculpturi, se simt pătrunși de misterul ei. Ei simt că într-un corp sculptat nu este numai un om ci un șir întreg de oameni, miraculos întruchipați în formă. Îi încearcă o frică, vorbesc încet, întreabă aproape șoptind, cine-i? Vrea să știe dacă e sfânt?

Oricum am vrea să înțelegem polemica dintre Titu Maiorescu și Dobrogeanu Gherea, așezată între „văzut” și „nevăzut”, arta ca și literatura condensează de fapt un conținut spiritual de forme și ritmuri care spațializează o viață, altfel de nepătruns, în care creatorul artist e doar un receptor, un seismograf al unor mesaje totdeauna neliniștitoare pentru privitori și emoționante.

Încărcătura extraestetică, morală sau de orice altă natură, îngreunează efectul estetic, uneori îl întunecă de tot, chiar așa stând lucrurile pozițiile excentrice înspre „artă pentru artă”, sau înspre „artă cu tendință” sunt firești, legitimate ca orice funcție vitală desfășurată în vacarmul socio-cultural al vieții (pe care nimeni nu l-a putut constrânge vreodată să se supună vreunei legislaturi). Sarcina întreagă revine talentului selectiv, organizator al relațiilor omenești cu frumosul.

Ultimul țăran are și el un cod al frumosului și al urâtului. De ce atunci atâta zarvă? N-am înțeles nici atunci, nici acum nu înțeleg. Vreau adică să uit că sunt unii care pescuiesc în apă tulbure, unii care vor să facă negru din alb și invers. Erau mulți de acest fel, se înmulțiseră între timp și polemica luase proporții prăpăstioase.

N-aveam timp să urmăresc meandrele momentului literar, prin reviste, observațiile ciracilor lui Lovinescu mi s-au părut puerile, în orice caz nu umbreau succesul cărții. Într-o dimineață când ne-am întâlnit în biroul Academiei, Ladea mi-a spus „Ai prea mare succes, domnule, te invidiez!” Când Academia Română mi-a acordat premiul pentru literatură pe anul 1939, nu știam dacă trebuia sau nu să trimit o scrisoare de mulțumire și n-am trimis. Ce-aș fi putut să scriu? „Vă mulțumesc pentru premiu, știu că nu-l merit, în fine vă mulțumesc pentru generozitate, am o stimă deosebită pentru toți membrii Academiei (și pentru cei care nu m-au votat), tuturor vă doresc sănătate și multă voie bună. Altă carte nu știu dacă voi mai scrie fiindcă sunt foarte ocupat cu sculptura…”

Succesul e primejdios, aura vanității pe nesimțite îți înconjoară fruntea și te pomenești din senin că începi să construiești castele în Spania.

Îmi făcusem și un costum de culoarea nisipului, „sable”, o cămașă albă și o cravată cu dungi negre și roșii. Eram bronzat și aveam un început de chelie, semn de maturitate. Comanda primită de curând, credeam că îmi va aduce un câștig substanțial și aș fi putut să mă întorc la Paris de unde plecasem fără să-mi iau bagajul. Aveam câteva stampe japoneze, o mască africană cioplită în lemn de abanos, foarte expresivă, mape cu desene, fotografia mamei (unicat) albume, cataloage și manuscrise, unul foarte important pentru mine, în care erau adunate notele făcute la muzeul Louvre și prin alte expoziții.

Întoarcerea la Paris mi se părea o treabă simplă. În orice caz trebuia să predau mai înainte lucrarea pentru biserica din Dioști. Trebuia să mă înțeleg și cu Marina. Credeam că îi va face plăcere să fim iarăși în Cartierul Latin, dezlegați de orice obligații sociale. Nu numai prezentul, dar și viitorul îmi surâdea… Atunci, însă, într-o zi luminoasă, când nu te puteai aștepta la nimic rău, România a decretat mobilizarea generală.

MOBILIZARE GENERALĂ. RĂZBOI

Eram încă la Paris când s-a produs așa numitul Anschluss. N-am crezut nici eu, nici alții că Hitler se va mulțumi cu atât, dar nici că ne aflam și noi, românii, atât de aproape de război. Erau în mine în adânc, răni mari încă nevindecate de pe urma întâiului război mondial. Orfănia mea, despărțirea bruscă de satul în care crescusem, golul pe care-l simte copilul rămas orfan. M-am îmbolnăvit, da! eram bolnav sufletește, bolnav de frica războiului, înspăimântat pentru totdeauna.

O seară, mai înainte, scrisesem primul capitol dintr-o carte cu care aveam să continui primul volum. Nu despre țărani voiam să scriu, adică și despre ei, dar nu în prim plan, nu ca program. Voiam să mă înțeleg pe mine, în lume, să știu unde mă aflu, încotro mă duceau pașii. Scrisul mă ajuta să mă orientez. Simțeam că pun mâna pe viața mea (și a celor din jurul meu) ca pe ceva concret. Mi se dezvăluia viața altfel decât în sculptură, cu alte părți ale ei, fuga ei, ceea ce trece, întâmplările care dau timpului măsură. La Paris scrisesem și un jurnal^[7]. Abia acum după multă, multă vreme, înțeleg ce-a însemnat scrisul pentru mine. Mi se părea că a sculpta, a picta, era cam același lucru, diferit doar ca tehnică. În jurnal prezentul ocupă primul plan. Concentrat și reflexiv, exercițiul jurnalului îți formează gândirea. Așa cred eu acum, atunci le făceam pe toate încă nediferențiat. Scriam și cronici plastice și poezii. Scriind critică îmi dam seama cât de greu e să înțelegi arta. A înțelege e altceva decât a intui. Poate că arta nici nu trebuie înțeleasă, dar conștiința vrea, e neliniștită, nu se mulțumește cu adevărul intuit, vrea să se apropie de cauze. Vrea să claseze, să ordoneze valorile, să ridice viața în plan istoric. Conștiința mea nu era înfeudată nici unui sistem estetic sau filosofic, era liberă și deschisă în fața lumii. Parisul mă ajutase să înlătur orice idolatrie. Nu-mi făcusem nici un plan, totuși, când s-a decretat mobilizarea, mi-am dat seama că aveam planuri foarte mari, imperioase! Trebuia să mă însor. Dragostea mea cu Marina nu mai putea avea altă dezlegare. Pentru ea venisem în țară, pentru ea devenisem slujbaș. Slujba, ziceam eu (și credeam) e pe deasupra, de azi pe mâine. După căsătorie puteam să-mi reiau drumul întrerupt. Expoziția de pictură pe care o făcusem la Paris îmi deschisese unele perspective și tocmai când aș fi putut să dezvolt legătura mea cu lumea (Parisul mi se părea o lume făcută anume pentru artiști) m-am întors acasă. O rugasem în genunchi pe Marina să rămână cu mine, la Paris, dar se temea fiindcă viața mea n-avea nici o bază practică decât încrederea în valorile spiritului, în talent, în frumusețe. Ea vedea lucrurile cu alți ochi, mai ales părinții ei, de al căror trecut și experiență nu era străină și nici indiferentă. Chiar acum când eram profesor, adică om așezat ca orice burghez (mic burghez, sculptor cu comenzi și scriitor de succes), căsătoria cu mine îi părea o aventură. Acum o înțeleg bine și-i dau dreptate, atunci o iubeam prea mult ca s-o judec. O urmam cu ochii închiși, fericit că era în lume o femeie care să spună adevărul fără cochetărie, cu farmec feminin firesc, niciodată fals smerită, fără ipocrizii meschine. Viața împreună cu ea părea că-și va deschide toate luminile. Acum se decretase mobilizarea. Trebuia să plec la război.

Eram artilerist. Regimentul meu era la Cluj. Vedeam în gând remiza cu tunurile de câmp, chesoanele și caii. Din 1931 când fusesem soldat în stagiu n-am mai trecut pe la regiment. Acum trebuia să mă prezint în cel mai scurt timp. Întârziind peste nouă zile, eram declarat dezertor, supus legilor în vigoare.

Aveam cele două busturi, Eminescu și Goga, aproape terminate, nu le puteam lăsa așa. Am mai lucrat vreo două-trei zile și le-am turnat. Aș mai fi lucrat la ele, dar acum nu mai vedeam înainte. Erau bine și așa. Le-am pus în două lăzi și le-am trimis la Sighișoara. Pentru tâmplă aveam trei meșteri colaboratori. Am angajat încă vreo cinci. Le-am spus că lucrarea nu se întrerupe. Le-am dat toți banii pe care-i aveam, le-am dat planul, desenele pentru mobilier, inclusiv pentru un candelabru de lemn cu diametrul de doi metri, după un model țărănesc (unic într-o biserică modernă), un tron episcopal, vreo cincizeci de strane, sfeșnice pentru lumânări, pupitre pentru cărți… Se putea lucra în continuare și fără mine.

Într-o zi m-am dus la gară să văd trenurile… Abia acolo puteai să-ți dai seama că între ieri și azi se deschisese o prăpastie. Oamenii se călcau în picioare nu alta. Răcneau, înjurau, blestemau, se strigau. Peronul era învăluit în geamăt și plâns. Când trenurile se puneau în mișcare, locomotiva fluiera straniu, a cobe. Un tren ca ăsta mă aștepta și pe mine. Trebuia să renunț la orice bagaj. Ce bagaj îi mai trebuie unui soldat? Am adunat câteva cărți și manuscrisele, dar dintr-odată mi s-au părut, toate astea, neimportante…

Între timp Hitler făcuse o armată cumplită și amenința spre toate punctele cardinale. Germania invadează Cehoslovacia. Din acest moment evenimentele politice se precipită. În țară se fac manifestații, partidul comunist se pune în mișcare. Regele își pierde capul și face prostii. Se discută mult, toți au păreri, toți se tem de război și se întreabă ce se va alege de România?

Mulți cred că Hitler va ataca sovietele. Nici nu se înșală, însă când și cum, nimeni nu bănuiește. Germanii au semnat un pact de neagresiune cu sovieticii. Consternare generală. Burghezia noastră își face iluzii. Întărește frontiera și în est și în vest. Așa! fiindcă aveam un rege care rupsese demult legătura cu poporul, cu realitățile. Legionarii umblă în grupuri prin oraș. Cântă „Sfântă tinerețe legionară”. Ei cred în Hitler, mărșăluiesc cu pași avântați spre putere. Sfidează arestările. Regele vrea să dea probe prietenilor din vest de loialitate democrată, lichidând mișcările de dreapta. După demiterea guvernului Goga, regele făcuse un „front al renașterii naționale”. Cu cine? Cu câțiva proprietari ai minelor și ai băncilor, cu mitropolitul țării șef de guvern!? Vremea lui Nastratin Hogea! Dumnezeule! nimeni nu mai înțelege nimic…

Zilele, una după alta, aduc știri fierbinți, totuși viața își urmează cursul. Primăvara e în toi, înfloresc trandafirii, nopțile Timișoarei sunt scăldate în parfumuri, restaurantele, cafenelele, crâșmele gem. Se bea mult, se vorbește mult, se cântă. Toți cântă. S-ar zice că se simt în pragul unei mari fericiri. Hitler le-a deschis tuturor gustul puterii. Alerg de la Academie la atelierul școalei de meserii, unde lucrează meșterii, aș vrea să termin repede, simplific ornamentarea, însă lucrarea e abia la început. Se croiește scheletul de stejar. Am primit un aconto, nu pot să întrerup lucrarea până trece războiul și trebuie să mă prezint la regiment…

„NU-S PROȘTI NEMȚII!”

La Cluj am găsit-o pe Marina. Se temea să nu plec fără să ne vedem. Îmi cumpărase o ploscă și niște conserve. Zicea să am pentru drum… Care drum? Păi, spre front!? Care front? În vest, pe unde ne pot ataca naziștii, Hitler și ungurii, sau în est, unde ne așteaptă rușii? Nu degeaba a sunat mobilizarea. Mă întreba de ce-am întârziat? I-am spus că n-am găsit nici un loc liber în tren. Și eu și ea ne ascundeam îngrijorarea. Glumeam.

N-a lipsit mult să cred că mobilizarea asta venea numai și numai ca să ne strice planul de căsătorie. Oare cum era mai bine? Să ne căsătorim, apoi EU să plec și să mor, iar EA să rămână văduvă cu un copil (cum rămăsese mama) sau era mai bine să nu plec, pur și simplu! Așteptam o inițiativă, mă încerca o revoltă și nu știam împotriva cui?

• Nu-mi trebuie ploscă! nici conserve! nu te mai osteni! Nu vreau să fiu erou! Nu sunt pregătit pentru decorații!

Ea mă privea cu un surâs și nu spuse nimic. Mobilizarea asta mă depășea. N-o înțelegeam.

Marina tăcea mereu. Avea un frate de vârsta mea, ofițer de cavalerie. El se prezentase încă de a doua zi. Își cumpărase și un cal. Formidabil! Se crea o balanță cu totul nefavorabilă pentru mine. Eu refuzam și bietele atenții cu care Marina mă așteptase. Am propus să vedem un film și ea m-a însoțit ținându-se de brațul meu ca un copil gata să răspundă da! Aș fi vrut să-mi spună – nu te prezenta, o să vedem ce facem… Nu! ea se purta ca mama lui Ștefan cel Mare…

Ce simplu și clar sună cântecul – „Du-te la oștire, pentru țară mori / și-ți va fi mormântul încoronat cu flori…” La toate, numai la asta nu te-ai gândit! „Cum dracu’ o să luptăm noi românii cu nemții? Cu tunurile de 75 cu care făceam exerciții pe lângă Someș și nu puteam atinge nici o țintă fiindcă aparatele de ochire erau dereglate… Eram telefonist, mă vedeam alergând pe câmp trăgând după mine un fir, luat la țintă de un neamț cu mitraliera. Nu, nu! Nu mi se potrivea nicicum această mobilizare.

La cinematograf nu era aproape nimeni. Sala mi s-a părut prea rece. Am condus-o acasă pe Marina și pe urmă eu am intrat la un restaurant cu speranța de a întâlni vreun prieten. Erau acolo tinerii intelectuali comuniști din Cluj, cu Mihai Beniuc în frunte. Bătea în masa de stejar cu pumnul lui mic.

• V-am spus eu că Hitler e un vulpoi. Acum i se văd ghearele. Beniuc era mobilizat la Corpul armatei (cu sediul la Cluj) la cenzura militară. Până una alta el nu era trimis pe front. Cum s-a aranjat nu l-am întrebat, însă peste ani (după Eliberare) a avut neplăceri pe care cred că le-a povestit în cartea lui Pe muche de cuțit. Voi scrie altădată despre urmările acelui ceas sinistru prin care ne era dat să trecem. Viitorul îi pregătea lui Beniuc surprize mai mari decât și le dorea. Un urcuș vertiginos și o cădere ca în basmele cu feți frumoși, cu zâni, cu zâne… Erau de față Alexandru Roșca, Valer Novac, Teodor Bindea, Bucur Șchiopu, Victor Iancu, Tudor Bugnariu, Coriolan Drăgulescu, Mircea Biji. Cine erau acești prieteni? Cu un cuvânt erau intelectualii comuniști din Cluj, fiecare cu profilul bine stabilit al unui om de știință, ocupând un loc în hărnicia universitară. Spre deosebire de ei, Mihai Beniuc tipărise, nu demult, primul său volum de poezii Cântece de pierzanie, bine primit și de critică și de cititori. Studiase doi ani la o universitate din Hamburg și întors în țară și-a luat doctoratul. Acum era încadrat la Institutul de psihologie, asistentul lui Ștefănescu Goangă. Valer Novac era fiul unui notar, licențiat în științe juridice. Făcuse studii și la Paris. Povestea filme cu o vervă care-l făcea simpatic. Alexandru Roșca era mai în vârstă, cam stafidit și ironic. Celibatar convins, Tudor Bugnariu era profesor ca și Mircea Biji, Bucur Șchiopu sau Coriolan Drăgulescu. Teodor Bindea era secretar la Camera muncii. Am să revin la ei. Încă din primele luni, după întoarcerea din Paris, Beniuc m-a invitat să colaborez la Țara noastră, revistă patronată de Victor Jinga, care făcea parte din Partidul Național Țărănesc, însă Beniuc spunea că revista avea „atitudine de stânga”. El făcea cronica literară. Victor Iancu, asistentul lui Liviu Rusu, era secretar de redacție. Eram invitat să fac cronică plastică. În decursul iernii scrisesem câteva articole și aveam să mai scriu. Când m-au văzut, careva din ei a strigat – „Vine artileristul, drepți!”. M-au întrebat unde se afla unitatea mea? Dacă mă prezentasem sau nu? Le-am spus că aveam de gând să mă prezint a doua zi. Novac râdea. Zicea că artileria e o țintă sigură pentru aviație. Era ofițer de geniu, toți erau ofițeri, numai eu eram fruntaș, cel mai mic din gradele inferioare. Asta era situația. Un fruntaș era egal cu un soldat de rând. Discutau despre iminentul război cu o detașare care mă uimea. Se discutau intențiile lui Hitler. Teza generală era că Germania va ataca sovietele. Cehoslovacia era doar o etapă.

• Își vor frânge gâtul dacă vor îndrăzni!

Beniuc punea o anumită patimă în afirmații. Dacă îl contraziceai ți-l făceai dușman activ 24 de ore. Alexandru Roșca îl incita.

• Nu-s proști nemții. Știu ei cum, când și unde să atace.

• Nu zic că-s proști, dar n-au simț politic.

• Simț politic n-au, dar au disciplină și arme moderne, avioane.

• Pe ruși nimeni nu-i poate învinge.

A fost evocat (și în această împrejurare) eșecul lui Napoleon. Atât că acum condițiile erau schimbate. Germanii aveau avioanele de vânătoare și o infanterie motorizată, capabilă să înainteze zilnic o sută de kilometri, chiar mai mult!

• O să vadă ei pe dracu! Nu se lăsa Beniuc.

Am băut mult în seara aceea, toți am băut mai mult decât în mod obișnuit, semn că zilele nici ele nu erau normale. Țin minte că în timp ce urcam în sus spre cartierul Mureșanu, unde locuia prietenul Teodor Bindea, care mă găzduia, mi-am spus – poate că nici nu se face război. Ar fi o nebunie pentru Germania. Atacând țările din vest va avea în spate pe ruși, atacându-i pe ruși, rămâne descoperit în vest. Asta era și teza lui Bindea.

Despre mobilizarea decretată în România, spunea Bindea că era o chestiune pur platonică, un compliment politic pentru puterile occidentale și că, în fond, regele și guvernul își pierduseră capul…

CE-I RĂZBOIUL?

„Da! Ce-i războiul? Ce? Îmi trec fulgerător prin minte zilele din copilărie – când a plecat tata și nu s-a mai întors. El și alți cincizeci de bărbați nu s-au mai întors. Umbra neagră a morții a căzut peste toți, neagră și rece. Un soldat? Ce-i un soldat? Un fir de nisip în vânt. Cine are norocul să scape? unu la zece mii? Nu sunt eu acela…” „Cu o moarte toți suntem datori!” „De moarte nu scapă nimeni…” „Moartea te găsește oriunde ai fi…” Sunt atâtea zicale despre moarte și toate au același înțeles negru, nu te poți așeza pe tine mai deasupra destinului. La dracu! Nu vreau să mor la grămadă.

*

„Ce bine e să nu știi cât de rău poate fi? Este tot ce trebuie să-și dorești, dar noi vrem să știm. E un blestem. Si pe măsură ce știm, viața se îngustează, devenim prudenți, fricoși. Viața pierde poezie, lumina.”

*

„Nu e atât de negru războiul, șoptește o voce, e bărbătesc! Te desensibilizează, devii mai nepăsător… Războaie sunt mereu. Toți bărbații au amintiri de război. Și cu ce emoție îi ascultă copiii și femeile, povestind, pe cei care se întorc… Și dacă mori ce pierzi tu? N-ai nimic decât un geamantan. Ești chiar mai sărac decât ai fost cândva. Da, ești profesor, ai o slujbă, ai și o iubită cu care vrei să te însori, vrea și Ea! Toți bărbații au slujbă, au iubite, au soții… Da, și nici unul nu vrea să le piardă. Ești meschin, dragul meu. Așezi moartea într-o balanță săracă… „Nu vreau să mor! Vreau să trăiesc! Nimeni n-are dreptul să mă împingă spre moarte. Asta e clar.! Repet în gând – vreau să trăiesc!… Vreau să trăiesc!…

Tot zic și merg înainte. Mă apropii de regiment. Urc dealul de lângă Someș, dealul cu arbori scorojiți, deal blestemat pe care-l urcam zilnic, când eram soldat în stagiu, la regimentul 31 artilerie. De atunci și până acum viața a fost un lung calvar. Totuși nu vreau să mor. Nu vreau, dar pașii mă duc înainte spre regiment. „O să fie simplu. Într-o jumătate de oră ești schimbat din tălpi până în creștet. Echipament nou-nouț – centură, pușcă, muniție și un rucsac pe spinare. Cismele te strâng sau sunt prea largi, hainele miros crunt a naftalină. Cismele, pantalonii, casca de oțel, cămașă, ismene… Se numesc efecte. Totul e nou, nepurtat, numai tunul e vechi, tun de câmp rămas din războiul mondial. Îl cunosc bine. Nu sunt bun trăgător, sunt telefonist în cadrul bateriei. Mă văd mereu alergând pe un câmp minat, trăgând după mine un fir. La dracu! Nu-mi plac comediile! Nu mă prezint, gata!… Ești tu în stare să te declari dezertor? O dezertare conștientă este egală cu o trădare”.

Merg înainte. Aș vrea să mă întorc dar pașii mă duc înainte fără voie. Un timp nu mai gândesc nimic, abia într-un târziu îmi zic – „Încă nu! Nu înțeleg bine de ce? … Știu că nu vreau să mor. Încep de aici, am viața mea, moartea să-și vadă de treabă. Nu sunt trădător, atât că nu înțeleg războiul”.

Mi-am aprins o țigară și m-am oprit. M-am rezemat de un copac. „Acum țara este amenințată din două părți – de unguri și de nemți în vest, de ruși în est. Inamici seculari. Poți rămâne nepăsător?” Căutam o portiță de scăpare și n-o găseam. Războiul nu e ceva simplu cum crezusem eu. Dușmanii seculari se aflau la hotarele țării și eu mă întrebam dacă să mă prezint sau nu la biroul mobilizării? Dacă nu mă prezentam, eram dezertor. Îmi venea greu să recunosc, dar cauza ezitărilor mele era limpede – eram îndrăgostit. Un an mai înainte, moartea nu m-ar fi îngrijorat… „Moartea e ceva care privește peste umărul tău, pândește ce lași în urmă. Ah, iubitele noastre, toți avem iubite, noi plecăm și ele rămân.” Oftam urcând dealul, simțindu-mă cot la cot cu cei mulți, unit într-un destin comun cu ei. Trebuia să înțeleg că eram prins într-o lege mai tare ca mine. Să mor undeva în stepa maghiară sau în stepa rusească. „Ce mi-e una, ce mi-e alta? Nu vreau să mor!”

Pornea din mine, din adânc, un strigăt care mă înspăimânta. Trebuia să iau o hotărâre și nu mai aveam timp s-o amân. Oricât de încet pășeam, mă apropiam cu fiecare pas de regiment și ajuns acolo?… Acolo trebuia să mă prezint la biroul mobilizării. Mi-am privit ceasul, încet, cu suspiciune. Era 12. Ora 12, ora fatală. Ora destinului meu. După această oră voi fi un mort printre vii… Cândva mă gândisem că voi ajunge sculptor, să fac opere nemuritoare. Acum nu mai aveam voie să mă gândesc la toate astea. Trebuia să mor mai înainte. Pe urmă… Pe urmă ce? Întrebarea mea era imperioasă. Am răspuns ca la comandă – „Pe urmă se vor naște alți sculptori! Asta e! Da! Nu poate fi altfel. Te prezinți și gata!”

LĂSAT LA VATRĂ

Curtea regimentului era pustie, aproape pustie, doar în jurul corpului de gardă se vedeau câțiva soldați. Fumau. Corpul de gardă era în partea cealaltă a cazărmii înspre gară. Eu intram dinspre oraș. În stânga erau dormitoarele soldaților date cu var, acoperite cu carton negru, gudronat. Alături erau grajdurile cailor, la fel de lungi, acoperite la fel. Acum erau goale și dormitoarele și grajdurile. Unde erau soldații? Unde erau caii regimentului?

Unul din soldații de la postul de gardă mi-a spus că tunurile, chesoanele, caii au fost încărcate în trenuri speciale, inclusiv soldații. Mai era o formație, ultima, care va pleca cu trenul de după masă.

Am strâns din dinți și-am intrat în biroul mobilizării. M-am prezentat luând poziție:

• Să trăiți! Sunt fruntașul T.R. Ioan Vlas, contingentul 1931!…

În birou era un maior și un plutonier cu niște registre mari pe masă. Fumau. Plutonierul a ridicat capul oarecum mirat.

• Ce-ai spus că ești, fruntaș? Noi avem nevoie de un plutonier. Se uită la ceas și-l întreabă pe maior – îl dăm dezertor? Se uită și maiorul la ceas și dă din umeri.

• E în termen, zice.

• Ce facem cu el? mai întreabă maiorul.

• Îl vărsăm la 42 la Târgu Mureș.

Plutonierul a luat de pe masă un bilet cât o foiță de țigară, ștampilat, pregătit mai înainte și mi-l dă zicând – aștepți un ordin de chemare!

Pe bilet scria – lăsat la vatră. Excelent.

Mai bine nici nu se putea. Am respirat. Până una alta aveam timp să mă mai gândesc. I-am dat un telefon iubitei și i-am spus să mă aștepte acasă și să le spună și părinților că le fac o vizită „de cunoștință”.

Acum că scăpasem de mobilizare (amânat), voiam cu orice preț să mă căsătoresc. Dintr-odată am simțit că viața își reia cursul normal. Nu mă mai gândesc la altceva. Când a venit și Teo acasă, prietenul care mă găzduia, m-a găsit cântând.

• Ce faci? Te exersezi pentru marșul spre front?

• Nu, pentru marșul conjugal. Mâine mă înfățișez viitorilor socri – „Bună ziua, bine v-am găsit, sunt pretendent la mâna fiicei d-voastră, sunt sculptor și profesor, n-am nici o avere, am două costume de haine, și nici o speranță de viitor decât mobilizarea care va veni (nu se știe ceasul și ziua) și voi pleca pe front. Vă place, nu vă place, asta e situația (mie nu-mi place) dar azi sunt fericit, vă rog să nu mă refuzați…”

Teo zâmbea. El finanțase editarea revistei Herald pe care o scosesem în 1933 și pierduse banii. Acum spuse zâmbind ironic.

• Și emeritul academician Lupaș^[8] o să zică – am auzit că ești comunist, bolșevic!? Noi suntem creștini…

• Nu știe nimic despre mine, auzi Teo, habar n-are.

• Cred că ți-a citit cel puțin cartea. Viitorul tău socru are experiență. La vârsta ta el era închis la Seghedin, închis de unguri pentru un articol. Să știi și tu.

• Nu mă interesează cariera lui politică.

• Nu, dar îl interesează pe el cariera ta!

Asta era! Oricât aș fi vrut eu să fiu indiferent, viitorul meu socru, pe lângă calitatea de profesor universitar, fost ministru, avea și un trecut politic, un trecut și un prezent mare, iar eu…

• Într-un viitor guvern, te face șef de cabinet, își încheie Teo Bindea ironiile.

• Lasă-te de povești! am strigat. Tu crezi că mai am timp să mă gândesc ce va fi? Fata mă iubește și de fapt cererea asta e o formalitate. Eu personal n-am nevoie de asentimentul lor. Ne căsătorim și plecăm la Paris. Asta e! Între timp pregătise două pahare cu coniac. M-a îmbrățișat urându-mi succes.

*

Cu Teo mă cunoșteam demult. Cândva, în primii ani petrecuți la Cluj, când eram tâmplar la atelierul căilor ferate, îmi dăduse câteva lecții de limba franceză și-am rămas prieteni. Avea o bibliotecă impresionantă, știa să răspundă la orice întrebare. Cărțile citite, cultura lui, îi dădeau o prestanță de care era conștient. Crescuse cu mamă vitregă și nu avea bune păreri despre femei. Spunea că femeile au ambiții fără limite, că n-au caracter. Îl contraziceam în front deschis spunând că au tot ce le trebuie ca să dea vieții coloratură optimistă și un ritm mai fierbinte, eram convins chiar că o femeie îndrăgostită e în stare de minuni. Teo zicea că sunt romantic. Eram, de ce să nu recunosc, nu puteam gândi viața fără dragoste și eram convins că femeile erau dotate de la natură cu o mare energie sub semnul grației.

• Și dacă n-ai noroc să găsești una?

• O cauți, o găsești!

• Da, zicea Teo, du-te la tribunal să vezi reversul căsătoriilor din dragoste. Să vezi cum se declară divorțurile.

Cauzele puteau fi nenumărate și lui Teo îi făcea plăcere să le enumere. Citise cărți despre căsătorie care l-au influențat rău, își pierduse încrederea și se proiecta celibatar convins. Avea totuși o amantă și nu mereu aceeași. Amanta i se părea un gen care face inutilă o căsătorie…

• Raționamentul se putea aplica și invers, putea și căsătoria să facă inutilă o amantă!?

Aveam noi și alte teme în contradictoriu și din toate el ieșea biruitor. Studiase la București, experiența făcută acolo l-a uscat sufletește. De altfel avusesem și eu întâmplările mele (unele povestite, unele uitate) însă mă simțeam foarte departe de ele, liber și avântat.

*

În timp ce făceam drumul de la Teo, destul de lung, spre parcul orașului unde locuiau părinții Marinei, încercam să înțeleg pesimismul lui Teo fără să ajung la o concluzie. Până la urmă mi-am spus – fiecare cu destinul său. Fie ce-o fi, eu mă însor. Mergeam în pasul meu, adică foarte încet și-am întârziat puțin. Casa lor era lângă Someșul mic, trebuia să treci un podeț cu poartă de fier forjat. Casa o cunoșteam, era una din puținele vile moderne din Cluj^[9], avea și o salcie pletoasă în față, iar gazonul era tuns englezește.

M-am uitat la ceas încă o dată și mi-a părut rău că întârziasem. Marina mă aștepta în antreu. Mi-a îndreptat cravata și mi-a așezat și părul care se făcuse probabil prea vâlvoi. Am intrat în salon și l-am găsit pe tatăl său stând pe un fotoliu cu spate înalt, apoi a intrat și mama Marinei. Salonul era mare, cu pereți înalți cu geamuri către Someș, înalte până la plafon, nu mă așteptam la atâta morgă. M-am așezat și eu pe un fotoliu apoi am spus:

• Am dorit mult să vă cunosc, Marina vă iubește și adeseori am vorbit despre D-voastră… Azi am întârziat puțin fiindcă locuiesc la un prieten în cel mai îndepărtat cartier și am venit pe jos.

Profesorul se interesa de starea academiei noastre, dacă era recunoscută de stat și dacă era sau nu era introdusă în bugetul statului?

Nu era introdusă, însă Timișoara era destul de bogată să plătească cheltuielile și câteva salarii, nu asta era problema sau nu cea principală. Eu credeam că locul Academiei era la Cluj. Îi acuzam pe clujeni că n-au înțeles la timp importanța învățământului artistic, și poate că am ridicat glasul prea tare, destul că profesorul și-a lăsat capul în jos, iar doamna clipea des din gene mirată și probabil indignată, deopotrivă. Mi-am dat seama că pășisem cu stângul. Am continuat totuși cu problema academiei. Teza mea era că academia trebuia adusă la Cluj și introdusă în bugetul statului. Se putea face un memoriu semnat de toți profesorii universitari din Cluj. Așa credeam eu că se putea repara indiferența clujenilor. Vorbeam ca un procuror. Profesorul căuta o ieșire onorabilă. Zicea că o să vorbească cu ministrul educației care era un „om foarte înțelegător”. (Omul acesta era Petre Andrei, un savant cu un profil deosebit, dar cu un destin tragic.) Nu mi-am făcut nici o iluzie despre viitorul Academiei și cred că nici profesorul. Era în el însă o bunăvoință care mi l-a făcut simpatic de la început. Trecuse un ceas bun și eu nu mă apropiam de scopul vizitei mele, astfel că respectabilii părinți s-au retras pe rând lăsându-ne pe mine cu Marina, oarecum descumpăniți.

• Ai văzut că n-au nimic împotriva noastră, am spus eu apropiindu-mă de Marina, însă ea era de altă părere. Avea să mi-o spună mai târziu, deocamdată m-a întrebat cu tonul ei cel mai rece:

• Cred că dinadins te-ai purtat rău cu el. Mi-am dat seama de cum ai intrat. De ce miroși a usturoi?

Întrebarea ei m-a năucit. Da, miroseam și nu-mi dădeam seama. Prânzisem la Teo. Puiul fript sau ciorba, oricare putea să fie gătită cu usturoi. Am cerut scuze.

• Trebuia să te gândești puțin…

• Lasă că vin mâine din nou. Spune-le că vin și mâine. Îți cer mâna, după un post de 24 de ore. Bine?

Voiam s-o fac să râdă însă n-am reușit. Așa am înțeles că vizita mea putea lipsi din protocol.

• Am simțit eu că avem asentimentul lor, din moment ce n-au spus nimic, eu propun să mergem mâine la ofițerul stării civile și plecăm pe urmă la Timișoara, fiindcă altfel Ladea o să-mi ia catedra. Si dacă-mi ia el catedra, abia atunci părinții tăi vor avea motiv să se împotrivească.

Ajuns în antreu, i-am spus:

• Nu te sărut că miros a usturoi, îți sărut mâna. Mă duc să caut doi martori.

*

M-am dus la profesorul Ion Chinezu, directorul revistei Gând românesc, critic literar foarte onest și generos. Era acasă împreună cu doamna Petronela, soția profesorului, care auzind că mă însor a sărit ca arsă.

• Cu Mini Lupaș? Imposibil! Cea mai bună elevă pe care am avut-o, inteligentă și fină. Nu se poate!… E drept că și dumneata ești inteligent, dar nu ești fin deloc, nu te supăra, Vlasiu, nu cred că vă potriviți.

• Nici eu nu cred, de altfel nimeni nu crede. Nici ea, nici părinții, nimeni nu crede, însă lucrurile au ajuns aici. Caut un martor pentru căsătoria civilă, să nu-l opriți pe domnul profesor!

Profesorul era de acord. Am mai găsit un martor din partea miresei, un emerit conferențiar universitar cu care ne-am întâlnit la Primărie, a doua zi. Atâta a fost greu. O săptămână mai târziu am făcut și cununia religioasă.

Căsătoria asta a fost pentru clujeni o binevenită ocazie de a ieși din moleșeala provincială, scormonindu-mi biografia încă nescrisă care nu semăna deloc cu Am plecat din sat, însă lucruri mai rele nu se puteau descoperi decât cele scrise în carte, doar bunica Marinei, din Săliște, era tristă că nepoata ei n-a găsit alt mire decât un pietrar. Încă nu erau mulți sculptori prin Ardeal, astfel că nu oricine putea să deosebească un sculptor de un pietrar. Se mai fac și acum destule confuzii. Colegele Marinei erau măritate cu ingineri, doctori, profesori, treaba lor, n-aveam nimic cu ei. Aveam și eu titlurile mele. Făcusem la Cluj cinci expoziții, una la Timișoara, două la București, una la Paris, scosesem o revistă, iar acum o carte pe care o citeau criticii și scriau frumos despre ea. O citise și Iorga, marele nostru învățat, și i-a spus personal viitorului meu socru – spune-i sculptorului să lase fata în pace, să se ocupe de istorie, fiindcă are vocație. Socrul mi-a spus, dar numai după căsătorie. Citise Am plecat din sat și cred că s-a trezit în el copilul de țăran. Era și el orfan cu o copilărie plină de asprimi și umiliri. Între noi au rămas totuși lucruri neînțelese, multă vreme. Mai avea un ginere, care împreună cu sora Marinei^[10] au fost nașii acestei cununii, oficiată de episcopul Colan^[11], copil de țăran și el, care într-o scurtă cuvântare a spus – „mă bucur că am prilejul să unesc două suflete curate”.

Oricât de rece priveam eu formele cununiei, mai mult sau mai puțin insipide, am fost totuși emoționat. Marina avea un voal simplu, strâns deasupra frunții cu o coroniță, care-i sta bine fără să-i schimbe înfățișarea onestă. Nu puteam decât s-o iubesc. Mă ținea de braț și mâna ei avea un tremur viu care pătrundea adânc în inima mea. Îl simt și acum când scriu.

*

Era în april, luna marilor capricii, a nestatorniciilor, nu era de bun augur, chiar cununia aceasta « în familie » trăda o neîncredere, nu era greu să-mi dau seama. În statornicia mea nu credeam nici eu însă era în mine o voință de a mă aduna de pe drumuri, mă simțeam singur și jinduiam căldura unei familii. Era în mine o îndoială ale cărei margini se ascundeau adânc în trecut, o îndoială, nu în dragostea femeilor, ci în iertarea și bunătatea lor. Mă bătuse mama de prea multe ori, în prea multe împrejurări nedrepte, sufletul meu nu era vindecat. Mă ardea o sete lăuntrică, o neliniște. Nelămurit căutam o vindecare, voiam să cred că iubirea poate schimba totul. Drumul spre această conștiință, pierdut și regăsit de fiecare dată, avea să dea iubirii noastre un ton de aspră sinceritate. Blândețea ei înfrunta neîncrederea mea. Plecările mele, ale ei, ne apropiau tot mai mult până când am știut și am crezut amândoi că eram predestinați să rămânem veșnic împreună.

PĂMÂNTUL NOSTRU

Întâmplările anilor aceia, privite de departe, par învălmășite și mă tem să le orânduiesc, poate că nici n-aș putea, mă mulțumesc să prind, cât de cât, un fir și se rupe.

Treceam prin anii cei mai grei, nu numai fiindcă era război (sau și pentru), însă eram obsedat că am pierdut prea mult timp fără să fac ceva. Lemnăria pentru Dioști n-o puneam la socoteală, nici expoziția făcută la Dalles, nici una nu mi-au adus liniștea. Le făcusem cumva din fugă, într-un timp furat printre catedră și mobilizări, căsătorie, inspectorat. Nici cartea scrisă la Târgu Mureș și la Baia Mare n-a avut un ecou critic care să mă mulțumească. Volumul doi, memorialistic, își găsise un titlu^[12] (poate cel mai bun) care, fără să-mi dau seama, oglindea axiomatic toată viața mea, îmi dau seama acum că din clipa în care am plecat din Lechința, când aveam zece ani, am devenit victima unei neîntrerupte drumeții. Din Ogra la Târgu Mureș timp de cinci ani am făcut și refăcut drumul cu lăuntrica obsesie că plecarea din sat era ca și moartea părinților mei, un blestem pe care nu-l puteam depăși. De fiecare dată când veneam la Ogra, nutream speranța că poate Bunicul^[13] mă va opri la Ogra, speranță zadarnică. Bunicul era încăpățânat, deși Bunica^[14] îl ruga cu lacrimi în ochi să mă lase, să nu mă mai trimită la școală, că era loc în casă și pentru mine. Ea simțea că între sat și oraș era o prăpastie. Bunicul însă vedea partea practică a plecării. În acel moment se hotăra soarta mea, egală cu o condamnare – să fiu mereu drumeț, mereu în căutare de altceva, schimbând locurile, obsedat de ceva ce era mai departe. Ajunsesem la București după un lung și întortocheat drum, aproape fără să-mi dau seama.

Bucureștiul nu era în programul meu, timpul petrecut acolo, cu întâmplările lui (sumar povestite într-una din cărțile acestea) nu era de natură să mă atragă, ajunsesem totuși odată cu refugiații din Transilvania, copleșit de cele mai negre presimțiri, încă de la plecare.

Plecam mereu, dacă nu din oraș, cel puțin de la o adresă la alta. Acum locuiam în strada Dionisie Lupu, în garsoniera unui tovarăș evreu care trăia ascuns undeva. Era a șasea adresă în doi ani și era doar începutul. Aș putea scrie o carte numai despre plecările mele, de fapt asta am și făcut fără să-mi dau seama, nu e de mirare că am găsit încă de la început titlul cărții. Mă tem că numind-o Drum spre oameni, se poate crede că sunt pornit să dogmatizez o carte care în fond nu e nimic altceva decât o căutare cu obiect neprecizat. Răscolesc trecutul ca pe ceva îndoielnic. A fost sau n-a fost? Nu odată mă simt ca un arheolog care scormonește în pământ și scoate cioburi, obsedat de un obiect întreg.

Memoria mea nu reține prezentul imediat. Ca să mă simt întreg mă întorc mereu în trecut și aș spune că abia retrăind anumite momente, realizez un prezent în care mă simt trăind. Dinadins m-am abătut de la cronologia întâmplărilor, lăsând la o parte vara petrecută în Lechința – 1941 – fiindcă există un jurnal publicat într-unul din volumele editate la Editura Dacia^[15]. Lunile acelea, două sau trei, sunt încă vii în amintirea mea. Aveam sentimentul că tot ce mi se întâmpla atunci nu se va mai repeta. Războiul ajunsese și în România, eram la început – 1941. Am călcat atunci hotarele Lechinței, umblând singur prin locurile în care era îngropată copilăria mea, când mai trăia Tata^[16]. Îl vedeam și-l auzeam vorbind. Înviase pentru întâlnirea noastră. El murise pe frontul din Galiția și mă încuraja în voința mea de a nu mă lăsa atras spre front. Îmi spunea că ajuns pe front, omul nu mai păstrează nimic din ceea ce se numește om decât durerea.

Sculptam în șură la Vasilica lui Valerie a Dăieniței. El era pe front și Dorița se topea de dorul lui. Treceau avioane peste sat și mi se părea că pe mine mă căutau. Îmi luam undița și plecam la pescuit, înspre Dateș. Treceam prin Rugina Popii și mi se împăienjeneau ochii privind orizonturile, mă înconjurau, mă copleșeau. Pictam flori culese din fân, albe, galbene și albastre, toate culorile. Am citit cronica răscoalei moților și am modelat atunci chipurile celor trei moți apropiind în gând drama românilor iobagi. L-am sculptat pe Horia și pe cei doi ortaci, am modelat și o maternitate. Tema asta m-a urmărit mereu. Căutam starea copilului cu tot ce putea să aibă un profil real. Lucrările au fost expuse alături de alabastrurile cioplite la București și de alte câteva modelaje, primite de public cu interes.

Călătoria prin locurile răscoalei moțești mă ajuta să reconstitui evenimentele. Mă întorceam încărcat de impresii și gânduri care aveau să mă hrănească ani de zile.

Atât de tare eram îngreunat de evenimentele și împrejurările răscoalei încât am început să scriu o piesă de teatru. Nu mai scriam jurnal. Din când în când mă întorceam la un manuscris în care încercam să continui Am plecat din sat, însă era greu fiindcă pe de o parte se schimbase momentul istoric și mă schimbasem și eu. Parisul mă situa moralmente într-o stare de nostalgie romantică, mai mult sau mai puțin, ori prezentul meu de cetățean soldat, sculptor, pictor și scriitor, numai echilibrat nu putea fi. Nu mai vedeam înainte nimic limpede.

EVACUAȚI DIN SĂLIȘTE SAU STIHIA PĂCII

Începusem să scriu cartea copilăriei ca să uit de evenimente, însă, după întâlnirea cu Baciu^[17] nu mai puteam lucra. La Săliște a fost cazat un pluton de soldați ruși, care au stat trei zile și trei nopți neuitate de sălișteni. Am învățat atunci primul cuvânt rusesc – hazaica. Soldații căutau femei și băutură. Se găseau de toate, dar trei zile, oricum ar fi, trec repede, a urmat altă pacoste. După ce-au plecat soldații, s-a instalat la Săliște statul major al armatei comandat de generalul Malinovschi, care dăduse ordin să fie evacuat satul până a doua zi dimineața la ora 8 și casele să rămână deschise, iar paturile așternute. N-am văzut vreodată mai mare frământare între oameni, nici sudălmi și blesteme ca atunci n-am auzit.

Drumul era plin de oameni agitați. Se adunau în grupuri, discutau, protestau. S-a trimis chiar o delegație la rege (regele Mihai I) cu un memoriu și acum așteptau rezultatul. Se făcuse miezul nopții când a sosit răspunsul negativ. Trebuia să ne mutăm la Sibiel, sat apropiat, nu mai știu, 4-5 km, un drum sătesc pe care nu l-am uitat, drum uscat și plin de praf. În miez de noapte am făcut un cărucior în care am așezat-o pe Ioana^[18] mică și un geamantan cu mărunțișuri necesare. A fost cu neputință să găsim un car sau o căruță. Erau, totuși, însă nimeni nu avea loc și pentru alții. Și iată-ne într-un convoi nesfârșit înaintând într-un nor de praf care-ți usca nările. Am fost găzduiți la preot, Ioana s-a îmbolnăvit și Marina era cu lacrimi în ochi. Trebuia să plecăm la Sibiu, iar drumurile erau pline de trupe rusești. Despre Săliște n-aveam nici o veste, parc-ar fi fost rasă de pe fața pământului. Abia peste vreo zece zile m-am întors eu să văd ce-a mai rămas din ce-am lăsat. Avusesem multe icoane pe sticlă, colectate din regiune în vederea unui album contractat cu Octavian Neamțu (director al Fundației Culturale Regele Mihai I), pe care le așezasem în pivniță, într-un butoi mare și uscat. Le-am găsit sfărâmate. Aveam și un număr de farfurii și căncee săsești foarte vechi și frumoase, pe care nu le-am mai găsit. Așternutul și alte obiecte erau într-un hal deplorabil. Geamurile erau sparte, ușile scoase din balamale și rezemate de pereți. Pe poarta de lemn era scris cu creta un cuvânt scârnav.

M-am întors la Sibiel, aducând câteva icoane mai puțin stricate, pe care le-am lăsat la preot, și-am plecat la Sibiu cu un camion trimis de tatăl Marinei în care am încărcat tot ce aveam (între altele și o straiță de făină de mălai și una de grâu), act de prudență pentru … zilele păcii. Da, trecusem linia frontului, războiul se ducea înainte spre vest…

Fragment din volumul inedit al sculptorului și scriitorului Ion Vlasiu

(1908-1995), intitulat Războiul acasă

^[1] Marina Lupaș (1913-1998), soția lui Ion Vlasiu, istoric de artă.

^[2] Pictorul Catul Bogdan (1897-1978)

^[3] Ion Vlasiu a locuit la Paris între septembrie 1937 și iunie 1938

^[4] Am plecat din sat, Editura Miron Neagu, Sighișoara, 1938

^[5] Miron Radu Paraschivescu (1911-1971)

^[6] Satul bunicilor materni, în județul Mureș

^[7] În spațiu și timp, volumul 1, Editura Dacia, Cluj, 1970

^[8] Istoricul Ioan Lupaș (1880-1967)

^[9] Proiectată de arhitectul Horia Creangă (1893-1943)

^[10] Scenografa Hortensia Georgescu (1909-1996)

^[11] Nicolae Colan (1893-1967)

^[12] Drum spre oameni

^[13] Vasile Ștef, bunicul matern

^[14] Anica Ștef, bunica maternă

^[15] În spațiu și timp, volumul 1, Editura Dacia, Cluj, 1970

^[16] Ioan Vlas, mort în Primul Război Mondial

^[17] Ion Mețiu

^[18] Fiica sa, istoric de artă, Ioana Vlasiu (1943-2026)