ROMÂNIA LITERARĂ 23-24 / 2026
Din 5 iunie. Răzvan Voncu, „Zilele entuziasmului sau Literatura în mijlocul Cetății”: În euforia prăbușirii regimului Ceaușescu, credeam cu toții că ieșim din comunism cu o literatură valoroasă și sincronizată, pe deasupra Cortinei de Fier, cu Europa. Ierarhiile ei profesionale – nu cele care emanau dinspre propaganda partidului unic, ci cele consacrate de critica literară și, în mare măsură, prezente în manuale și în programa școlară – erau cele corecte. Chiar și erorile ocazionale de valutare, din perspectiva noastră de astăzi, erau benigne, rezultând din regula jocului critic, nu din acțiunea deformantă a propagandei de partid și de stat. Nimeni nu suspecta că pactul subtextual care-l unea pe scriitor cu cititorul, într-o confrerie aparent liberă a valorilor estetice și culturale, pe dedesubtul cenzurii și al ideologiei comuniste, ar fi un mit… Ar trebui să nu ne fie teamă să recunoaștem că, deși nu are caracteristicile visate de ideologii comuniști de ieri, omul nou există. Una dintre trăsăturile esențiale ale personalității sale este incultura: un soi aparte de incultură, în care lectura cărții este substituită de diverse simulacre. Omul nou, străin de cultura umanismului liberal de tip european, nu a recăzut în folclor: mă refer, desigur, la folclorul urban, cu alte mituri și alte tipare stilistice. Așa ceva, dacă s-ar fi întâmplat, încă n-ar fi fost o catastrofă, căci între folclor și cultura cărturărească există o delimitare paradigmatică netă, care exclude metisajul. Simulacrul de cultură al omului nou este un amestec indisolubil de informație preluată necritic din mass-media, de cultura de consum de nivel scăzut și de oralitate urbană amestecată. Acest om nou nu citește literatură, dar are opinii pe care le și exprimă răspicat: în primii ani de după 1989, în presa redevenită liberă, în anii din urmă, în mediile de socializare. În alte pagini, Varujan Vosganian, „Despre libertate”: M-a întrebat cineva, înainte de a începe, care-i greutatea sufletului și i-am spus că e foarte simplu de răspuns la întrebarea asta: sufletul are aceeași greutate cu umbra… Contextul acesta, al libertății interioare, pe care unii dintre noi reușeam s-o păstrăm, a avut după 1990 un revers. Cum spuneam, nimeni nu ne-a pomenit nimic despre postcomunism. Postcomunismul este o descoperire a postcomunismului. El n-a fost prefigurat înainte de asta. Noi, pentru că am trecut în sfârșit această frontieră și puteam dintr-odată să vorbim, am trecut la al doilea stadiu al libertății, a doua treaptă: libertatea de a vorbi. Nu spun că libertatea de a vorbi este, calitativ vorbind, mai importantă decât libertatea de a gândi, e un fel de retroversiune a sinelui, transformă monologul libertății de a gândi în dialogul libertății de a vorbi. În sumar (selectiv): Gabriel Chifu, Mircea Cărtărescu (La aniversară), Mihai Zamfir, Mircea Mihăieș, Vasile Spiridon, Toma Pavel, Nicolae Prelipceanu, Liviu Capșa, Horia Gârbea, Gh. Glodeanu, Ioan Holban, Adrian Alui Gheorghe, Dan Gulea, Angelo Mitchievici, Vlad Alui Gheorghe, Marian Victor Buciu, Paul Aretzu, Dan L. Pătrașcu, Grete Tartler, Marina Constantinescu. La Ancheta R.l.: Dacă ați primi, acum, 10 milioane de euro, ce ați face cu acești bani (sau măcar cu o parte a lor) pentru cultura română? În mod particular, pentru literatura română? (răspunsurile celor 51 de scriitori invitați sunt întinse între pagina18 și 30).
Din ROMÂNIA LITERARĂ Nr. 22 din 29 mai 2026, Gabriel Chifu, „Memorie și uitare”: Este vital să ne asumăm tradiția, să ne cunoaștem înaintașii și să le cinstim valoarea, începând cu cronicarii, continuând cu primii autori de versuri și proză, oprindu-ne la corifeii literaturii noastre din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din secolul XX și, abia după aceea ajungând, cu măsură, cu modestie, ca o verigă într-un lanț, la încercările noastre, ale celor de astăzi. E singura cale, singurul mod prin care putem avea prezent, viitor și, mai mult, un destin care să conteze. A crede că literatura începe abrupt cu propriile noastre exerciții literare ar fi un act grav de amnezie culturală, și, desigur, o imensă eroare, practic o sinucidere, căci ar consfinți triumful neantului. În alte pagini, Dinu Flămând (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): Nu ai voie să te minți singur doar de dragul de a produce un text. Dacă nu te traversează o mare dilemă, o mare neliniște, o secretă revelație de o secundă, care te îndeamnă să trezești cuvinte sau ritmuri, să întrezărești să imaginezi o structură și să intri în viesparul unor asociații de idei și senzații cu convingerea că ele pot să devină un nou mesaj, degeaba te lași ademenit de vanitatea autorlâcului… Evident că detest poezia proastă, indiferent de epoca în care a fost scrisă. Dar știu că receptivitatea, gusturile mele, predispoziția mea se modifică și ele imprevizibil sau chiar capricios, cu trecerea timpului, deci mă surprinde plăcut dacă se întâmplă să intru, mult mai târziu, în rezonanță cu poeme care altădată mă lăsau indiferent… Întrebare C.P.: „E ceva ce vă dă în plus poezia acum? Mai ales poezia dumneavoastră, acum, adică – la senectute?” Răspuns D.F: Faptul că nu mă opresc din scris, și o fac de parcă aș avea de recuperat lungi perioade infertile impuse mie de diverse împrejurări, sau de propriile mele spaime, de dubii sau de viață spirituală aridă, mă uimește și pe mine. Bine că se întâmplă așa. Am crescut lent, am înțeles cu greu, și nici nu am prea avut totdeauna încredere în mine.
CONVORBIRI LITERARE 5 / 2026
Ana Blandiana, „Poezie și proză sau despre ce se vede în oglindă”: Istoria poeziei nu este decât istoria luptei dintre ce și cum, o istorie cu atât mai fericită cu cât rezultatul luptei este mai nedecis, cu cât raportul de forțe este mai apropiat de egalitate… Dacă admitem că poezia este putere de sugestie, atunci a spune puțin pentru a sugera mult este legea de bază; a spune și mai puțin pentru a sugera și mai mult este tendința ideală… Pentru mine poezia este o înaintare logică din cuvânt în cuvânt, din piatră în piatră, pe pământ solid, până într-un loc în care sensul se deschide deodată neașteptat deasupra golului și se oprește ținându-și respirația. Acest moment este totul, această realizare a golului de dedesubt, această emoție bruscă în fața hotarului asumat, această oprire, mai revelatoare decât continuarea inconștientă a drumului pe deasupra prăpastiei… Totdeauna am înțeles vocația ca pe o vină care te izolează automat, te îngrădește și îți impune alte legi, alte drepturi și alte datorii. Sunt mai mari? Sunt mai mici? Singura circumstanță atenuantă a poetului este de a fi în egală măsură victimă și vinovat… Paginile mele s-au apărat de circumstanțial, au refuzat să se înregimenteze ideologic chiar și atunci când eu ca cetățean, sau pur și simplu ca ființă umană, eram implicată în lupte civice sau chiar politice… M-am gândit adesea la metaforă ca la un instrument de deturnare a cenzurii, pentru că metafora fiind o comparație căreia îi lipsește un termen, acesta nu mai trebuie rostit de poet ci doar sugerat, lăsat la dispoziția cititorului și deci imposibil de cenzurat. Pe acest mecanism s-a bazat extraordinara importanță a poeziei în comunism… După atâția ani în care nu scriu doar poezie și în pofida ecourilor critice favorabile de care s-au bucurat cărțile de proză, ca și numeroasele lor traduceri în alte limbi, aproape nimeni nu mă consideră prozator. Dincolo de o anumită frustrare, rămâne uimirea…. Dar în poezie sau în proză n-am nici o îndoială că substanța paginilor mele este memoria. Doar că în proză se transformă în pagini amintirile din realitate, în timp ce în poezie cele din irealitate… Un scriitor nu este doar cel ce scrie ceea ce vede, el este cel ce descoperă ce înseamnă ceea ce a văzut. O lume descrisă de scriitor este o lume căreia i s-a dat un sens. În alte pagini, Gheorghe Grigurcu, Jurnal: Profită de sine însuși pentru a fi el însuși, nu mai mult. * Senectute. Câteodată te regăsești în ce nu faci în mai mare măsură decât în ce faci. În libertatea (încă inocentă) a nefăcutului. * Scriptor. Cel mai eficient mod de a comunica e la urma urmei să încerci a vorbi cu lumea așa cum ai vorbi cu tine însuți. * Senectute. Nu mai mergi nici înainte, nici înapoi. Bați pasul pe loc. Să fie o parodie a eternității? În sumar (selectiv): Cassian Maria Spiridon, Florin Palaghia, Ion Papuc, Ion Hadârcă, Mihai Cimpoi, Adrian Cioroianu, Mircea Platon, Theodor Codreanu, Gh. Cliveti, Ioan Holban, Lucian Vasiliu, C. Bostan, Doina Ruști, Daniel Cristea-Enache, Ioan Lascu, C. Dram, Adrian Dinu Rachieru, Vasile Spiridon, Dan Ionescu, Mihaela Grădinariu, Daniel Mariș, Cristina Scarlat, Iulian Boldea, Valentin Coșereanu, Andrei Mocuța, Gellu Dorian, Nicolae Coande, Liviu Papuc, Traian Lazăr, Ovidiu Pecican, Pompiliu Crăciunescu, Gina Stoiciu, Marius Chelaru, Valentin Talpalaru.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 5 / 2026
Răzvan Voncu, „Succesul literaturii de consum”: Când, în primele zile ale lui 1990, a început „gâlceava“ reconsiderării literaturii române de după 1944, atât partizanii (nu foarte numeroși, dar activi) ai teoriei „vidului cultural“, cât și adversarii ei (foarte numeroși, însă de o remarcabilă indolență) au exprimat o încredere nemăsurată în soliditatea culturii române. Primii au încercat să ne convingă că nu-i nici o nenorocire dacă renunțăm la cele patru decenii de cultură „contaminată de comunism“… Adversarii revizuirilor priveau soliditatea literaturii române dintr-o altă perspectivă… Aceea că, în pofida violenței și a represiunii, după „obsedantul deceniu“, literatura a revenit în matca ei, a refăcut legătura cu modernismul interbelic și cu cultura europeană, chiar dacă pe aceste circuite au mai existat și sincope… Din păcate, nu a existat și o opțiune „medie“, care să propună un studiu al literaturii dintre 1948-1989 mai puțin grăbit, mai temeinic și cu alte instrumente decât cele politice… Care au fost rezultatele reale, pentru literatură, ale acestei frenezii a contestației, care a durat mai mult de un deceniu după 1989?… În primul rând, revizuirea se produce, direct sau indirect, atunci când se înregistrează o modificare structurală a formelor literare însele… În al doilea rând, cea care poate crea necesitatea unei revizuiri este schimbarea sistemului de valori al societății (subsecventă unor mutații pe plan social-politic), care pune sub semnul întrebării canonul existent, mai ales canonul critic al actualității… (Mi se pare interesant de remarcat că noi n-am avut deloc o critică marxistă, în adevăratul înțeles al cuvântului, așa cum s-a practicat ea în Occident și în unele state din „lagărul socialist“, nici măcar în întunecatul deceniu 1950-1960)… Dacă n-a reușit să sensibilizeze istoria literară, asaltul împotriva vârfurilor literaturii postbelice (continuat apoi prin bătălia, așa-zis generațională, împotriva valorilor actuale) a reușit în schimb să prăbușească încrederea publicului în literatura română… Scriitorii români (desigur, cei care scriu) nu sunt în criză. Dar instituția literară, da. Departe de a fi fost un stimulent al relecturii critice a unor autori fundamentali, această forțată și inadecvată operațiune de „revizuire a literaturii române“ a stimulat marginalizarea literaturii autentice, în favoarea celei de consum, și a scriitorilor români, înlocuiți de autori străini, nu neapărat mai valoroși. În alte pagini, Mihai Cantuniari (interviu realizat de Horia Gârbea): Brusca și de nimic anunțata criză psihosomatică ce s-a năpustit asupra mea în ziua de duminică 15 mai 1983 în jurul orei 17,30 este explicația care nu explică nimic, nici cauzele, nici efectele, nici urmările în timp. În ziua aceea nefastă și la ora aceea nemiloasă, tot temeiul vieții mele s-a răsturnat și năruit deodată. Nimic nu a mai fost ca înainte, nici eu, de bună seamă. Pe atunci, această „boală“ care nu este boală, ci criză existențială extremă, nici nu era cunoscută sau recunoscută în analele medicale. Acum ea poartă numele de Experiență pe Pragul Morții (EPM)… De-atunci încolo n-am mai fost niciodată omul de dinainte, cu multele-i rele şi prea puţinu-i bine. Am experimentat (oamenii Bisericii spun „am experiat“) la acea dată ceva de pe altă lume şi m-am întors ─ mai bine zis am fost întors, pentru că eu nu aveam nici o putere să o fac ─ cu desăvârşire schimbat… Din acea zi teribilă în care fusesem jucăria neputincioasă a destinului, cam ca o crenguță ruptă, inertă, purtată de un val nestăvilit, mi-am pierdut orice încredere în mine, în puterile mele, în voința mea. Simțeam că nenorocirea se putea abate oricând, din nou, cu urmări de data asta fatale. Nu am mai ieșit din casă, pentru că mă încerca și o agorafobie tenace. Am renunțat la planuri, la întâlniri, la plimbări, la discuții cu prietenii… Norocul meu a fost că mi-am păstrat mintea limpede, dorul de muncă la manuscrise, talentul atât cât era, dorința autodepășirii. Astfel, încetul cu încetul, cu încăpățânare am reluat lucrul literar la traduceri, la versuri, cu conștiința supraviețuitorului recunoscător că i s-a mai acordat o postată de viață, din rațiuni necunoscute dar care nu trebuie irosite. Așa am trăit provizoriu din 1983 până acum, cu precauții de insectă ce poate fi oricând strivită. În sumar (selectiv): Dan Stanca, Aurel Maria Baros, Emil Lungeanu, Ana Dobre, Sorin Despot, Tiberiu Neacșu, Andrea H. Hedeș, Nicoleta Milea, Flavia Adam, Maria Dobrescu, Gela Enea, Flaviu Predescu, Doru Mareș, Angelo Mitchievici, A.T. Branca.
ORIZONT 5 / 2026
Smaranda Vultur (a primit Premiul Romulus Rusan pentru literatura memoriei pe anul 2025; interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): Istoria nu cruţă pe nimeni, traumele şi pierderile au fost numeroase, zbaterile şi nevoia de supravieţuire de asemenea. Mă refer aici la ce a reţinut memoria ca întindere temporală şi reconstrucţie periodică a discursurilor de identificare… Revoluţia din decembrie 1989 a fost ocazia eliberării gândurilor şi faptelor. Proiectele mele de cercetare s-au reorientat spre realitatea din jur în mişcare şi transformare. Anul 1990 a fot tulbure şi violent, perpetuând maniera de a acţiona a partidului comunist unic, mai întâi în reprimarea oricărei revolte şi anihilarea valului revoluţionar. Folosind instituţiile statului… Întreabă C.P.: „Memoria e ceva puternic, e o forță sau, mai degrabă, o făptură fragilă?” Răspunde S.V.: Pare a avea o mare forţă. Dă temei şi identitate. Poate participa la crearea unui sens existenţial şi a unei morale de viaţă. Puterea ei depinde de modul în care e folosită. De aici şi slăbiciunile ei. Am învăţat, cu timpul, cât de fragilă şi schimbătoare e. Vulnerabilitatea ei vine din faptul că poate fi uşor instrumentalizată, câteodată manipulată. E evident selectivă: poate face uitate lucrurile inconvenabile sau poate idealiza persoane şi perioade asociate tinereţii, copilăriei, perioadei de formare. Se vorbeşte legat de asta de optimism memorial sau de iluzionare retrospectivă, care pot fi pentru cel care îşi povesteşte viaţa o consolare sau un mod de acceptare a trecutului traumatic, de corectare imaginară a laturilor lui de nesuportat. Lucrurile nespuse sau tăcute pot fi la fel de semnificative ca cele mărturisite. Imaginea de sine, relaţia dintre victimă şi opresorul sau călăul ei sunt teme foarte sensibile… Naraţiunea autobiografică este un tip de discurs care ne introduce într-un trecut creat prin povestire. Dar există şi alte forme de discurs memorial sau asimilabile lui, ca jurnalul, memoriile, mărturiile, scrisorile, monumentele, comemorările, situate pe diferite paliere ale interacţiunii dintre subiectiv şi obiectiv, dintre privat şi public, dintre prezent şi trecut. Înţeleg prin discursuri practici memoriale care au regulile lor de producere şi transmitere create de o cultură a memoriei care lea inventat, împreună cu instituţii consacrate, cum sunt arhivele, muzeele, bibliotecile. În sumar (selectiv): Marcel Tolcea, Călin-Andrei Mihăilescu, Al. Oravițan, Grațiela Benga, Marian Odangiu, Alexandru Colțan, Dan C. Mihăilescu, Vladimir Tismăneanu, Al. Potcoavă, Viorel Marineasa, Paul Banciu, Robert Șerban, Radu Pavel Gheo, Horia Al. Căbuți, Ioan T. Morar. La aniversară: Vasile Popovici și Marcel Tolcea.
HYPERION 4-5-6 / 2026
Gellu Dorian, „Scriitorii de ieri și scriitorii de azi”: Cei mai mulţi dintre scriitorii importanţi, de profesie, fie au dispărut, fie s-au retras, iar locul lor este luat de impostori care au făcut din legitimarea lor ca scriitori o licenţă care le dă voie să facă orice, inclusiv să fie agramaţi şi ipocriţi, lipsiţi de scrupule, aliniaţi mersului acestei lumi bolnave. Cum să te simţi bine acum, când vii dintr-o lume scriitoricească alcătuită din figuri legendare şi să te trezeşti într-o lume plină de egoişti, oportunişti, farsori, inşi lipsiţi de har? Deloc confortabil. Şi atunci te retragi în amintirile tale, în acea lume din care mai faci parte. În alte pagini, Dan Stanca (interviu realizat de Daniel Cristea-Enache): Literatura nu-ţi dă tot ce doreşti fiindcă, am spus, nu poate, iar la ceea ce ar putea să-ţi dea tu nu te duci fiindcă ai un drac în tine care te ia tot timpul peste picior… Încurcate căi… Am spus în mai multe rânduri: dacă aş fi bătut la porţile religiosului cu aceeaşi furie cu care am bătut în porţile literaturii aş fi fost departe… Ce înseamnă departe e imposibil de apreciat. Scriitorul eşuează în faţa propriilor cuvinte care, oricât de şlefuite ar fi, nu sunt pe măsura trăirilor sale… Dacă până la vârsta aceasta am realizat ceva, acestea sunt cele câteva victorii repurtate asupra diavolului din mine însumi. Altfel spus, nu m-am mai simţit ridicol ca înainte. Fiindcă, trebuie să ştii, din adolescenţă am suferit de ceea ce se cheamă teama de ridicol. Ai mei spuneau că sufăr de mania persecuţiei. Nu, eu nu mă simţeam persecutat, ci luat peste picior, ironizat, zeflemisit. Ceea ce mă enerva enorm. Am înţeles că de fapt eu pe mine însumi mă ironizam şi nici vorbă să fie cineva în exterior. Aruncam pe seama altora vina care-mi aparţinea. Dar de aici mi s-au tras multe ponoase. În loc să iubesc, am urât. În loc să mă bucur, am trăit amarul frustrărilor şi al resentimentelor. Şi uite aşa a trecut timpul. Într-un lung interviu cu Mircea Zaciu, Nicolae Tzone întreabă la final: „Despre omul Mircea Zaciu ce ne puteţi spune?” Răspunde M.Z.: Omul este atât cât se poate el autodefini, deci printr-o optică de pură subiectivitate: un sentimental sub aparenţe rigide sau maliţioase, incapabil de ranchiună şi de spirit răzbunător, chiar dacă în anumite împrejurări ar putea ‒ cel puţin în planul purei raţionalităţi ‒ să-şi revendice dreptul la o anumită vindictă. Încolo, omul Mircea Zaciu e foarte fericit că, aflat la capătul unei cariere universitare de peste 40 de ani, pusă neîntrerupt în slujba şcolii româneşti, poate constata că nenumăraţi dintre foştii lui studenţi se află astăzi în prima linie a poeziei, prozei, criticii şi istoriei literare naţionale. În sumar (selectiv): Daniel Cristea-Enache, Nicolae Corlat și Gabriel Alexe, Leo Butnaru, Rodica Bretin, G. Dimitriu, D. Ungureanu, Nicolae Oprea, Horia Dulvac, Visarion Alexa, Titi Damian, Ana Dobre, Adi G. Secară, Ion Lazu, Valentin Coșereanu, Th. Codreanu, Victor Teișanu, Ioan Holban, Mureșan Vianu, Mircea Oprea, Christian W. Schenk, Christian Crăciun, Magda Ursache, Simona Grazia Dima, N. Sava.
APOSTROF 5 / 2026
Ana Blandiana (interviu realizat de Ștefan Melancu): În condiţii extreme, atunci când îşi simt ameninţată însăşi esenţa umanităţii, oamenii recurg la poezie ca să poată rezista. Exemplul rezistenţei prin poezie din închisorile comuniste din România deceniilor 5 şi 6 ale secolului XX este elocvent în acest sens. Iar dacă asta s-a întâmplat în trecut, logica îmi spune că s-ar putea întâmpla şi în viitor, ba chiar mai mult, că în prezenţa atâtor pericole care ne ameninţă condiţia umană azi (de la noua ordine mondială a dictaturilor la inteligenţa artificială!) poezia ar putea fi privită şi cultivată ca un mijloc de salvare… Speranţa – care întotdeauna moare ultima – cel puţin speranţa mea, la care nu am renunţat niciodată, este că etica îşi va găsi un loc în viaţa publică şi politică şi că aceasta va creşte nu din idealism, ci din motive pragmatice, din concluzia logică a istoriei că nicio societate nu poate rezista fără contrafortul unei structuri morale. În alte pagini, Răzvan Voncu, „Realismul socialist şi «progresismul» literar: convergenţe stranii”: Nepunându-şi problema specificului literaturii, care e primatul esteticului, o capodoperă sau o operă lipsită de valoare sunt tratate la fel de către realist-socialişti şi „progresişti“: ca anexe ale discursului social-politic… În numele imponderabilităţii conceptului de valoare şi al imposibilităţii măsurării ei cu un cântar scientist, „progresiştii“ propun (iar acolo unde pot, impun de-a dreptul) renunţarea la valoarea estetică – considerată un subterfugiu prin care „capitalismul în criză“ doreşte să-şi prezerve structurile – şi înlocuirea ei cu conceptul de funcţionalitate. Altfel spus, dacă trei bare de fier forjat sudate arbitrar pot fi propuse unor privitori ca operă de artă, ele chiar sunt o operă de artă… O altă trăsătură comună realismului socialist şi „progresismului“ literar este intensa ideologizare sub semnul căreia este interpretat textul literar… Contracultura realist-socialistă şi cea „progresistă“, chiar dacă se declară revoluţionare în artă şi în societate, se transformă inevitabil în infra- şi anti-cultură… Nu pot să nu-mi amintesc că din realismul socialist nu a rămas nimic, în afara unor sechele urâte. În sumar (selectiv): Ioan Vartic, Mihnea Măruță, Dumitru Țepeneag, Ioan Cristescu, Sonia Elvireanu, Dan Gulea, Nicolae Oprea, Ioan-Aurel Pop, Mircea Moț, Vl. Tismăneanu. Ion Pop, Ion Bogdan Lefter, Ștefan Bolea, C. Cubleșan. La Dosar: Scrisori Liviu Petrescu – N. Manolescu.
ADDENDA
- George Vulturescu anunță dispariția revistei pe care a fondat-o și a condus-o până anul trecut, POESIS, la Satu Mare: Despre POESIS: din 1990 (primul număr, 1 februarie) am realizat revista – desenând macheta, alegând ilustrațiile, scriind scrisorile către colaboratori, dibuind corectura, căratul plicurilor la poștă, până anul trecut (2025), deci… 36 de ani, neîntrerupt… Acum, pensionat, n-am mai găsit o ușă financiară deschisă în orașul meu… Îmi ajunge! (HYPERION 4-5-6/ 2026).
- Geo Galetaru anunță și el că, după zece ani de apariție, revista SINTAGME LITERARE (fondată și condusă de el; ultimele numere aveau câte 120 de pagini) își încetează apariția, Consiliul local din Dudeștii Noi sistând în luna mai 2026 finanțarea ei.
- Revista lunară ACOLADA (fondată și condusă de Radu Ulmeanu de 20 de ani) apare trimestrial începând cu acest an, la Satu Mare.
- Viorel Mureșan (interviu realizat de Corina Știrb Cooper): Interesul pentru poezie a scăzut dramatic. Asta și pentru că ea face parte din rândul „frumuseților dificile”. Pe de-o parte, iar pe de alta, de vină ar fi „morișca gustului”, extrem de capricioasă, într-o lume atât de dinamică precum a noastră. Spun toate acestea și mă gândesc la receptarea publică a poeziei. Evaluarea ei însă trebuie s-o facă autoritatea critică. Iar aceasta se manifestă inadecvat, din moment ce nimeni nu s-a gândit să facă o radiogramă a poeziei proaste, care, oricum, se scrie și este, cantitativ, preponderentă… Acum, când poezia se scrie și cu inteligența artificială, încep s-o privesc cu suspiciune. (CAIETE SILVANE Nr. 5 / 2026).
- Daniel Cristea-Enache la Istorie-Documente-Politică: La câțiva ani de la Tezele din Iulie 1971 ale lui Nicolae Ceaușescu, prin care acesta a încercat o reîntoarcere la spiritul partinic al realismului socialist, dar de pe o platformă naționalcomunistă, nu internaționalistsovietică, câmpul nostru literar și critic era polarizat ideologic. „România literară” era „bastionul” publicistic al criticii estetice, în timp ce „Săptămîna” lui Eugen Barbu, „Luceafărul” și alte publicații militau pentru respectarea în literă și în spirit a directivelor de Partid unic. Direcția protocronistă în cultură, în deplin acord cu directiva ideologică, era susținută virulent de aceste reviste și contrapusă explicit sincronismului și occidentalismului criticii noastre estetice. (CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ Nr. 5/ 2026).
- Vasile Dan, la Editorial (legat de Colocviul Național al Revistelor de Cultură, Ediția a IX-a, Săvârșin 2026): Există două mari opțiuni publicistice, e drept, disproporționate ca număr. Întâi cea a revistelor – puține la număr – cu personalitate distinctă și consecvență editorială. Adică cu spirit critic, atât în ce privește publicarea unor texte inedite, indiferent de genul literar, cât și în receptarea exigentă a literaturii noi, de ultimă oră, sau reevaluarea critică a celei clasicizate. A doua direcție este sub forma unei publicații excentrice, un compus de scrieri în genuri incerte. În ele valoarea estetică este laxă, de nu total absentă. În fond, e un amalgam de texte aproximative gramatical, care ar vrea să propună sau să omologheze autori obscuri sau eșuați încă din debut. Receptarea critică în ele are un singur temei: cel al slăvirii neargumentate, prin simpla publicare, a unui nume mereu necunoscut. În această a doua direcție publicistică, cele mai agresive sunt cele cvasiintelectuale, prețioase, cele digitale, cu informații nedigerate, mimate după titluri și mișcări dinafară. De regulă viața acestora se termină repede, dacă nu înainte de a fi citit… Și: Actualul redactor-șef, Gabriela Gheorghișor, consideră concepția grafică ca pe o marcă a identității revistei și apreciază estetica minimalistă. Pledează pentru o direcție liberal-conservatoare, estetică și de tradiție. Constată cu îngrijorare împuținarea tirajului revistelor de cultură. (ARCA Nr. 2/ 2026).
- Mariana Codruț (dialog realizat de Robert Șerban): Mă recunosc în fiecare din cărțile publicate înainte de revoluție și, chiar dacă unele texte din ele sunt mai stângace, lectura lor cu mintea de acum nu mă stânjenește. Trebuie să spun totuși ce-am spus nu știu unde: eu vedeam comunismul ca pe o fatalitate, până în ʼ89 n-aș fi crezut nici o clipă că poate dispărea. Deci în izolarea în care trăiam și pe-atunci, n-am… febricitat zi și noapte conștient, voluntar întru dărâmarea lui. Dar nici nu scriam cu gândul la ce-ar merge ori ce n-ar merge, cum ar merge și cum n-ar merge, nu m-a interesat niciodată să fiu pe gustul cuiva. Scriam pur și simplu despre ce mă preocupa pe mine… După ʼ89 am scris tot numai despre ce mă preocupa, tot fără să iau în calcul alinierea la vreo modă a zilei, la ce-ar trezi interesul cuiva… Pentru mine, decembrie ʼ89 n-a însemnat o fractură uriașă. Temele poeziei au fost și au rămas cele general-umane, iar în abordarea lor mă bazez doar pe propria gândire și experiență de viață. (RAMURI Nr. 5/ 2026).