Gluma tristă, citată mai sus, lansată de un poet în urmă cu câteva decenii, se potrivește, parcă, și azi. Pentru că – vede toată lumea – de jur împrejurul nostru, dar și al lumii în general, lucrurile stau nu rău, ci foarte rău sau, cum s-ar spune în limbajul pretențios de azi, „mega-rău”. O să spuneți că „mega” ăsta, împrumutat de la magazinul alimentar cu același nume plus imagine în românește, e mai folositor când se lipește de un bine, de un frumos, de un comod ș.a.m.d. Dar, observăm cu toții, alternativele astea, bine, frumos, comod, ca să nu mai vorbesc de fericit, încântat sau măcar liniștit etc., sunt tot mai rare și mai invizibile, ba chiar mega-invizibile.
De jur împrejurul nostru, al românilor, e război. Nu mai trebuie să spun unde, că nu mă adresez acelui personaj care se făcea că nu crede ce-i spunea o jurnalistă acum vreo doi ani, pe motiv că: „ați fost acolo, ați văzut?” Mai rău, spre megarău chiar, e că nici înăuntru nu e mult mai bine. Adică
pe-acilea, prin patrie. Și și mai rău e că nici între instituțiile care administrează România, în frunte cu președinția, nu mai e cine știe ce armonie, cine știe ce încercare de a realiza o atmosferă de colaborare întru (sic!) o ameliorare a vieții oamenilor care tot votează ba una ba alta, în speranța că…, sau fără nici o speranță, doar așa, că le mai dă vreunul sau vreuna cine știe ce fleac colorat, care, se știe, ia fața disperaților.
Visul salvatorului se spulberă văzând cu ochii. Iar salvatorul ia chipul unui partid sau al altuia, fără vreo altă explicație logică decât că unii se aud mai tare, alții mai slab. Unii mint mai fără rușine, iar cei care mai au un rest de așa ceva sunt sortiți ieșirii din scena politică. Dacă scenă e asta! Și e, doar totul nu e decât un teatru de proastă calitate, sigur că, în lipsă de o îndelungată frecventare a scenei politice autentice, înlocuite de surogatul comunist, „spectatorii” pot fi amăgiți cu subproducții mega-mediocre. Dacă vreun cetățean poate să creadă că un așa zis politician care afirmă banalități din manualele claselor primare cu aerul că chiar este salvatorul nației, atunci să nu ne mirăm că situația continuă să avanseze, îmbunătățindu-se din ce în ce mai rău, vorba poetului.
Prin 1948, sau ’49, sau ’50, în patria noastră se constituia o cinematografie proletcultistă, cu zguduitorul titlu „Viața învinge”. Zguduitor pentru cine vrea să fie astfel zguduit. Așa cum Gâgă afirma, spre admirația galeriei, că avem nevoie de: pământ, aer, apă și încă, vorba aia, ceva, nu știu ce, pentru că am depășit demult clasa abecedarelor, tot așa și „viața” lui Dinu Negreanu, regizorul acelui film, după piesa „Iarba rea” de Aurel Baranga, era menită să devină lozincă pentru… fraieri. Cum poți să ajungi să citezi astfel de „programe de guvernare”, cum poți să crezi alte asemenea tâmpenii solemne ar fi rămas un mister pentru noi, dacă n-am fi avut în față atât de mulți astfel de „credincioși”. Căci, mutarea convingerii bazate pe argumente într-o credință derivată din obișnuința practicii religioase a lui „crede și nu cerceta” nu poate duce la nimic pozitiv. Aici nu mă refer la interesul material meschin al politicienilor, ci la milioanele de alegători îndopați cu falsuri zise azi fake, aceia care pun ștampila acolo unde li se dictează. Iată la ce e bună naivitatea, ca să nu-i zic pe alt nume, te ajută să înțelegi că lumea preferă să rămână în zona speranței absurde în loc să încerce să se informeze și să evite minciunile propagandei false.
Da, doamnelor și domnilor, domnișoarelor, copilașilor, adolescenților și așa mai departe, situația amenință să se îmbunătățească din ce în ce mai rău. Nu pentru că ne dictează Uniunea Europeană ce să facem, ci chiar dimpotrivă, pentru că nu vrem să intrăm odată în rândul lumii civilizate, preferând să rămânem în tribul nostru bine fixat într-o evidentă pre-civilizație sau o civilizație pre-modernă, ca să fim ca „strămoșii noștri”. Cu mentalitatea obtuză că tot ce e străin e periculos.