În 2026, revista „Viața Românească” împlinește 120 de ani de existență. Fondată la Iași, în 1906, revista a traversat trei epoci, păstrându-și continuitatea instituțională și prestigiul intelectual. Ancheta de față își propune să marcheze acest moment aniversar, în câteva numere succesive ale revistei noastre.
Pentru spiritul critic al Vieții Românești, ce exemple din colecția revistei ați aduce Dvs.?
Care credeți că este rolul criticii literare într-un spațiu dominat astăzi de reacții rapide și vizibilitate digitală?
Cum vedeți Viața Românească peste 20 de ani?
Daniel Cristea-Enache
Andrei CODRESCU: „Îi datorez un eseu nou”
Ca formă literară critica începe în realitate (un text) exact ca poetul care începe în realitate (l-a părăsit iubita) sau romancierul (s-a revoltat insul). Ocazia (realitatea) e pretext. Critica poa’ să-și facă de cap ca un sonet sau un roman, dar posedă în plus și scriitorul al cărui text îl despică sau adoră. Aș sfătui criticii să folosească scriitorul (biografie, zvon etc.) cu grijă fiindcă dacă pretextul e în viață poate să vină acasă la critic cu un pistol.
Cum văd VR peste 20 de ani? Cu un sentiment de nostalgie și curiozitate. Timpul e cum ziceți furat de obiecte mai colorate și zgomotoase azi. Aș avea nevoie de o disciplină enormă să citesc fiecare număr cu atenția care i s-ar cuveni. Am publicat eseuri în ea de mulți ani, dar aceste numere sunt în arhive. Aici acasă în Brooklyn nu am revista. Pe de altă parte, am o corespondență încă vie cu Nae Prelipceanu, pe care l-am cunoscut din 1964. Cred că era la „Steaua”[1] în Cluj pe vremea aia, un om simpatic și înțelept care mi-a devenit bun prieten. Pentru mine Nae și VR sunt una și aceeași de un veac. Îi datorez un eseu nou.
Gellu DORIAN: „Revista a adunat în paginile ei cele mai importante semnături ale vremii”
În cei 120 de ani de existență, revista Viața Românească, născută la Iași în îngrijirea basarabeanului C. Stere și a lui G. Ibrăileanu, adepți ai poporanismului, curent literar din care se va naște o formulă literară perdantă, a cunoscut nenumărate etape în care a apărut cu sincope și redactori de un mozaic cultural deosebit. Fiind de la început preocupată și de viața politică, pe lângă cea științifică, revista a atras și nume importante ale vieții literare.
Iașiul, după ce Junimea se retrăsese spre capitală, iar amintirea revistelor România literară a lui Vasile Alecsandri, încă de pe vremea Principatului Moldova, 1855, și a Convorbirilor literare, plecată și ea din 1886 la București, se pierduse, își axase viața culturală mai mult în centrul universitar, cu foi literare pasagere, încât apariția unei noi reviste de cultură, în 1906, întărea poziția de capitală culturală a țării, pierdută cumva în mentalul celor de la centru.
Primii zece ani au fost de formare și înscriere în tradiție, iar preocupările lui Ibrăileanu în paginile ei pentru postumele eminesciene dovedesc o încadrare în tradiția existentă, axată pe marile valori literare. Faptul că la București revista nu atrăsese atenția în mod pozitiv, ci mai curând nu avea deschidere din partea ministrului Brătianu, care afirma că se „cheltuiește hârtia în zadar” pentru lucruri mărunte de cultură, a însemnat, mai târziu, încă o nouă sincopă, iar plecarea ei de la Iași la București, în 1930, aglomerează paginile acesteia cu ideile politicii de nouă orientare spre est. Chiar și așa, după importantele semnături în paginile ei, perioada bucureșteană impune revista ca una dintre cele mai râvnite, adunând semnături importante ce se adaugă celor de până atunci din perioada ieșeană, de la Caragiale și Vlahuță la Coșbuc și Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi. În acest sens, dacă ar fi să luăm în calcul doar „spiritul critic al Vieții Românești”, apropierea lui E. Lovinescu și apoi a lui G. Călinescu dă o nouă direcție în critica literară românească, lăsând în urmă spiritul impus de secretarul de redacție al vechii serii, G. Ibrăileanu, cel poporanist, cu un suflu pășunist, vetust. Însă mai apoi, apropierea de revistă a lui Pompiliu Constantinescu, care și-a schimbat uneltele din mers, oscilând de la o ideologie culturală tradițională la una de orientare nouă, cu deschidere spre idei perdante în ceea ce a însemnat evoluția literaturii române de valoare, a deschis porțile unei receptări critice de altă substanță, de a cărei vină, parțial, se va face părtaș și Petru Dimitriu, până la plecarea acestuia din țară.
În anii proletcultismului, când revista era controlată de plutonul coordonat de Demostene Botez, cu aripi susținute de Victor Eftimiu și Dumitru Corbea, spiritul critic al acesteia a fost înlocuit cu programe jdanoviste și vitneriene.
Abia pe la începutul anilor șaptezeci și următorii, revista intră pe mâinile unui spirit critic autentic, recăpătând forța și notorietatea anilor interbelici, așa cum s-a păstrat și după nouăzeci și până în prezent. În decursul celor șase sau șapte etape de apariție a revistei în cei 120 de ani, cu mici sincope, revista a adunat în paginile ei cele mai importante semnături ale vremii, iar critica literară, oarecum de tranziție de la spiritul critic al lui Titu Maiorescu la cel al lui E. Lovinescu și cel al lui G. Călinescu, a dat poate cea mai clară direcție, cu toate devierile ei pe parcurs, stabilind regulile canonului literar în literatura română, reguli respectate întrucâtva și de urmașii demni ai acestora, Eugen Simion și Nicolae Manolescu.
În spațiul de azi al manifestărilor literare, cele ce țin de creația autentică, rolul criticii, care și-a pierdut oarecum busola, ar fi acela al restabilirii criteriilor de evaluare, nu prin instrumente aleatorii, artificiale, nu prin algoritmi ce aglutinează la întâmplare teorii și analize critice, ci prin cel puțin două principii de tradiție, cel al autonomiei esteticului și cel al direcției critice de întâmpinare. Se simte o topire a limbajului critic în analize ce țin de cercuri și grupări, de părtiniri și afinități elective, situații când critica pură se transformă fie în encomioane fără substanță, fie în ditirambi meniți să orienteze spre false valori. S-a ajuns aici prin dozajul frecvent al prejudecății, care a înlocuit judecata de valoare, dar și al unei superficialități ce, pare-se, ar dori să înlocuiască subiectivismul cu un fals obiectivism critic.
La această oră, literatura română este divizată în grupările din jurul unor reviste, reviste care nu fac un tot al vieții literare de la noi, ci mai curând creează o federalizare ce incumbă atât avariile vieții literare cât și trăirile unor patimi care au înlocuit spiritul polemic cu cel al certei, al gâlcevei, al adversității cu orice preț. Poți vedea acest lucru și după semnăturile agreate de o revistă sau alta, după ce scriitori sunt comentați, ori, acolo unde criteriile de valoare nu există, se observă un amalgam care nu dă bine oricum în imaginea reală a literaturii române. Aici, în eradicarea acestor aspecte, prin renunțarea la falsele criterii, la prejudecăți, ar consta rolul criticii literare actuale, în așa fel ca în evaluarea literaturii să nu se observe astfel de discrepanțe, jenante de cele mai multe ori. Se simte lipsa unui spirit critic tutelar, autoritar, de direcție, poate chiar de schimbare a paradigmei critice, așa cum au fost la vremea lor, Eugen Simion și Nicolae Manolescu. Câteva nume ar fi, însă apartenența de grup de interese și arondarea pe feude literare nu le dau voie să se impună. Iar timpul trece în defavoarea literaturii autentice.
Dacă ar fi să privim cu adevărat în ceea ce înseamnă revistele literare de la noi, cele care contează, nu cele de nișă, pline doldora de vanități și veleitari, am observa că și revista Viața Românească se înscrie în acel ascendent al unui parcurs inevitabil. O revistă literară, fie ea de tradiție, fie nou înființată, așa cum „stilul este omul”, e, în fondul ei, în spiritul acelui om care o face, o coordonează. Nu ai cum să nu obosești după o perioadă de timp, să nu mai poți înlocui rutina cu strălucirea noului, care vine, fie prin agresivitatea tehnologiilor, algoritmilor etc., fie prin dorința firească a noilor generații de a se manifesta administrativ și în fruntea acestor publicații de cultură. Prin urmare, peste douăzeci de ani, nu pot vedea revista Viața Românească în aceeași haină de acum, așa cum nici viața românească în sine nu va mai putea fi la fel cu cea de acum. Schimbarea, ce-i drept, în astfel de condiții de aglomerare a trecerii timpului, nu este întotdeauna benefică, primită cu toleranță, însă ea, oricât de rezistenți am fi noi în timp, tot va veni și va da totul la o parte cu un soi de mânie, ca aceea a vulcanilor noroioși care colcăie până când vor scoate pe cratere fum și flăcări. Aș vedea revista Viața Românească la fel ca acum, tânără în spirit, cu amprentele pe care cei de peste o sută de ani le vor căuta lăsate și de alte degete pricepute.
Carmen FIRAN: „În paginile ei se poate citi o istorie intelectuală a României moderne”
De-a lungul unui secol marcat de războaie, dictaturi și schimbări de regim, Viața Românească s-a reinventat mereu, cu tenacitate și consistență. Colecția revistei creează o imagine complexă a lumii literare românești prin judecăți de valoare și dezbateri de idei, găzduind autori cu orientări estetice și filosofice diverse.
Încă din primii ani de apariție, spiritul critic al Vieții Românești a constat în atenția acordată fenomenelor culturale europene, publicând articole racordate la gândirea occidentală, cultivând o atitudine critică față de propriile sale premise ideologice, dovadă fiind dezbaterile despre modernism sau rolul intelectualului în societate.
Cred că originalitatea revistei constă în capacitatea ei de a împăca aparentul conflict dintre tradiție și modernitate. Puține reviste pot revendica o existență de peste un secol, traversând monarhia, cele două războaie mondiale, comunismul și perioada postcomunistă, fără să-și piardă identitatea. În paginile ei se poate citi, de fapt, o istorie intelectuală a României moderne.Originalitatea revistei vine și din spiritul dialogului. Viața Românească nu a fost o publicație a unui singur curent, a unei singure generații sau a unei singure formule estetice. Ea a reunit scriitori, filosofi, sociologi, istorici, oameni de știință și critici, transformând cultura într-o conversație amplă și deschisă diversității de opinii.
Pe o scenă adesea polarizată între entuziasme și contestări radicale, Viața Românească a preferat analiza, nuanța și reflecția. Nu întâmplător, numele lui G. Ibrăileanu continuă să planeze simbolic asupra revistei, iar ideea că literatura trebuie înțeleasă înainte de a fi judecată pare să fi rămas una dintre constantele sale.
Astăzi, când succesul unei cărți este adesea măsurat prin numărul de like-uri, uneori fără a citi cartea, prin distribuiri pe rețelele sociale sau recenzii de câteva rânduri, criticul are misiunea de a privi dincolo de vizibilitatea imediată și de a identifica valoarea durabilă. În acest sens, critica devine un instrument de evaluare pentru memoria culturală.
Într-o epocă dominată de reacții rapide, de algoritmi și de o expunere care durează uneori doar câteva ore, critica literară are rolul de a restabili tihna necesară interpretării. Literatura nu se dezvăluie întotdeauna la prima lectură și nici nu poate fi redusă la un comentariu entuziast sau la un verdict grăbit. Critica este spațiul reflecției, al nuanței și al analizei creând contexte de interpretare. Ea pune operele în legătură cu istoria ideilor și sensibilitățile epocii. În lipsa acestui exercițiu de contextualizare, literatura riscă să devină un simplu produs de consum cultural, judecat exclusiv prin criterii de popularitate.
De aceea, într-un univers al vitezei, într-un moment în care unii presimt schimbări fundamentale, critica literară rămâne una dintre puținele forme de rezistență intelectuală, alegând discernământul în opoziție cu fluxul neîntrerupt al informației. Dacă rețelele sociale produc vizibilitate dar și deficit de atenție, oprind ochiul de obicei la titlu, critica literară oferă înțelegere și evaluare.
Peste douăzeci de ani, cred că viitorul unei reviste precum Viața Românească va depinde de capacitatea ei de a rămâne un reper intelectual. Hârtia poate deveni un obiect de colecție, iar spațiul digital poate deveni principalul loc de întâlnire cu cititorii, însă nevoia de reflecție și de selecție valorică nu va dispărea.
Într-o lume tot mai aglomerată de informații și texte generate instantaneu, revistele culturale ar putea deveni locurile unde cititorii caută credibilitate, profunzime și discernământ. Sper că Viața Românească va reuși să păstreze exigența intelectuală și, în același timp, va găsi forme noi de comunicare cu generațiile tinere, pe mâna cărora va rămâne viitorul și cărora le va fi transferată zestrea culturală.
Îmi place să cred că peste douăzeci de ani Viața Românească va rămâne o punte între tradiție și prezent, între memoria literaturii și vocile care încă nu s-au făcut auzite. Revistele adevărate nu supraviețuiesc prin tehnologie, ci prin spiritul care le animă. Iar acest spirit poate traversa orice schimbare de epocă.
Vasile IGNA: „Profesorul meu de Română, Romulus Filip, citea cu consecvență Gazeta Literară și Viața Românească”
Aș putea spune că am o relație oarecum specială cu revista Viața Românească. Începuturile sunt timpurii, din vremea când eram în primele clase de liceu și tocmai se împliniseră 50 de ani de la apariția primului ei număr. Profesorul meu de Română, Romulus Filip, aflat el însuși în primul an de apostolat, citea cu consecvență două reviste: Gazeta Literară și Viața Românească. Pe prima o găseam la singurul chioșc de ziare din orășelul în care învățam, pe a doua mi-o împrumuta el însuși, cu sublinierea expresă de a o citi din doască-n doască și de a i-o restitui după o săptămână. Nu erau anii cei mai glorioși ai revistei, ba dimpotrivă, textele circumstanțiale erau inevitabil prezente și, uneori, jenant de dogmatice. Doar că eu aflasem, întâi mai pe ocolite (de la domnul profesor) și, mai apoi, din sursă directă, adevărata istorie a revistei. Iar sursa „directă” era o carte, abia apărută, Amintiri de la Viața Românească, al cărei autor, Mihail Sevastos, îmi era puțin cunoscut, în orice caz mult mai puțin decât alte „personaje” precum Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, I.L. Caragiale, Calistrat Hogaș ori G. Ibrăileanu însuși. Am citit-o pe nerăsuflate, fascinat nu atât de mulțimea, acuitatea și concretețea informațiilor cât de sinceritatea ei necomplezentă, de „poporanismul” șugubăț, frust și deloc belferesc, cu care Sevastos povestea ceea ce trăise nemijlocit ori auzise de la alții.
Am înțeles astfel, foarte devreme, că revista nu avusese doar o „ideologie” (inițial, vehement anti-sămănătoristă, apoi esențialmente antidogmatică), ci și o etică, un mod distinct și deloc provincial de a se raporta la valoare. Iar aceasta nu era (cum nu este nici azi!) doar o chestiune de „program”, ori de structură a rubricilor, ci și una de alegere a colaboratorilor. Simpla enumerare a compoziției celor care alcătuiau redacția și cercul de colaboratori ne dă posibilitatea să înțelegem, o dată mai mult, de ce oficiul critic al revistei a fost și rămâne una dintre vocile cele mai autorizate, mai consecvente și mai echilibrate în chestiunea așa-numitului canon literar autohton. Și apropo de canon și de prioritățile și constantele spiritului critic al revistei, îmi aduc bine aminte de un excelent număr al acesteia apărut în urmă cu aproximativ douăzeci de ani (2009?) puțină vreme după apariția Istoriei critice a lui Nicolae Manolescu. În editorialul respectivului număr redactorul șef, de atunci și de azi, al revistei, fostul meu coleg de facultate, poetul și prozatorul Nicolae Prelipceanu, numea, pe drept cuvânt, canonul „un clasament mascat, un produs al ipocriziei intelectuale”, „salvarea noastră intelectuală, subterfugiul perfect”. Avea sau nu dreptate confratele nostru? În ceea ce mă privește, mă rezum să reproduc deviza înscrisă pe steagul ordinului englez al Jartierei: „Honni soit qui mal y pense!”
Cât privește întrebarea Dvs. despre cum aș vedea Viața Românească peste 20 de ani, răspund scurt și sincer: nicicum! Mi-aș putea-o imagina, dar, vorba, chiar răstălmăcită, a unui mare poet satiric: „indignatio non facit versus”!
Al. CISTELECAN: „Și astăzi Viața Românească pare să aibă cea mai omogenă echipă critică”
Aș zice că tradiția o obligă pe Viața Românească să păstreze acțiunea critică printre priorități (îmi pare chiar că e prima dintre acestea). Prestigiul revistei a fost susținut de echipe de critici, începând cu cea dintâi – Ibrăileanu, Stere și cei de lângă ei –, angajată ani buni în susținerea unei direcții/școli literare. Dar și după ce Ibrăileanu anunță moartea poporanismului, critica (în sens larg, literară, culturală, de idei etc.) a rămas dominantă în profilul revistei, avându-l ca prim practicant pe Mihail Ralea. Seria postbelică a strâns în paginile ei toate semnăturile critice de relief, iar anii în care Cornel Regman, Gheorghe Grigurcu și Alexandru George erau protagoniștii centrali au accentuat profilul critic activ al revistei. Și astăzi Viața Românească pare să aibă cea mai omogenă echipă critică, făcută aproape exclusiv din autorități. Cred că echipa de acum asigură discernământul critic de care e nevoie în vremea noastră de confuzie și hărmălaie. Îmi pare că această misiune li se cuvine celor care asigură comentariile critice – și că o realizează cu profesionalism ireproșabil.
Nu cred că voi vedea Viața Românească peste 20 de ani, dar sunt convins că odată prestigiul critic asigurat și platforma exegetică tot mai consolidată va rămâne o revistă-reper.
Iulian BOLDEA: „Revista nu şi-a abandonat niciodată misiunea sa esenţială, aceea de conștiință critică a culturii române”
Fondată în martie 1906 la Iași, revista Viața Românească reprezintă o piatră de încercare a evoluției culturii, literaturii și gândirii socio-politice în spațiul românesc. Sărbătorind 120 de ani de existență în 2026, istoria revistei nu este doar o arhivă de texte literare, ci mai degrabă un seismograf al identității și al transformărilor estetice care au marcat trecerea României prin modernitate, totalitarism și postcomunism. Născută dintr-o dublă necesitate – pe de o parte, o nevoie cultural-estetică de a sincroniza fenomenul literar cu nevoile epocii şi, pe de altă parte, o necesitate socială de a articula o doctrină democratică receptivă la realitățile rurale (poporanism) –, revista Viața Românească s-a impus prin rigoare academică, spirit critic și o remarcabilă capacitate de continuitate instituțională. Publicarea primului număr, sub conducerea politică și ideologică a lui Constantin Stere și sub conducerea științifică a lui Paul Bujor, l-a avut pe G. Ibrăileanu ca adevărat mentor teoretic și critic. Din poziția strategică de secretar editorial, Ibrăileanu a reușit să transforme publicația dintr-o revistă cu caracter regional într-un arbitru cultural de anvergură națională. Spre deosebire de sămănătorismul promovat de N. Iorga, marcat de nostalgie idilică și naționalism intolerant, Viața Românească a propus o formulă adecvată prin poporanism: simpatie pentru țărănime, percepută nu ca element decorativ, muzeal, ci ca realitate socială urgentă care trebuia să fie integrată economic și cultural în statul modern. Teoretizarea „spiritului critic”, concept prin care Ibrăileanu a legitimat asimilarea culturii occidentale, presupunea adaptarea organică la specificul național, prin evitarea imitațiilor sterile. Deschiderea științifică, promovată în primele decenii prin studii de sociologie, medicină, biologie și economie, definește profilul enciclopedic al revistei, singular în acea perioadă. Din perspectivă literară, perioada timpurie (1906–1916) s-a bucurat de prezenţa unor colaboratori de prim rang (I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Ioan Al. Brătescu-Voinești, George Topârceanu…). Revista a avut, însă, şi rolul de catalizator pentru realismul psihologic și proza de analiză socială, respingând spiritul dogmatic și încurajând valoarea estetică intrinsecă. După trauma Primului Război Mondial și momentul glorios al Marii Uniri, revista și-a reluat apariția în 1920, confruntându-se cu un peisaj cultural profund schimbat, dominat de modernismul promovat de E. Lovinescu în Sburătorul sau de mișcările radicale avangardiste. În această a doua serie, Viața Românească dovedeşte o remarcabilă flexibilitate intelectuală. Rămânând fidelă structurii sale fundamentale, publicația încorporează voci relevante ale modernismului interbelic, precum Lucian Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu și Ion Barbu. Un moment de cotitură, din perspectivă instituțională și geografică, a survenit în anul 1930, când redacția s-a mutat la București, relocare ce reflecta, de altfel, centralizarea vieții noastre culturale în capitala României Mari. Conducerea literară a fost preluată de personalități precum Mihai Ralea și G. Călinescu. Cu un subtitlu revizuit („revistă de literatură, știință și ideologie”), Viaţa Românească a devenit un forum de dezbateri eseistice și filosofice de nivel elevat, promovând valorile democratice și umaniste pe parcursul anilor 1930, amenințaţi tot mai mult de ascensiunea extremismului de dreapta. Suprimarea forțată a revistei în septembrie 1940, pe fundalul dictaturii carliste și al prăbușirii granițelor naționale, a pus capăt celei mai importante perioade de autonomie ideologică a publicației.
Reînființată provizoriu după război (1944–1946) și reorganizată definitiv în iulie 1948 ca organ oficial al Societății Scriitorilor (ulterior Uniunea Scriitorilor Români), Viața Românească a intrat într-o etapă problematică, dificilă a existenței sale, e vorba de epoca realismului socialist, a cenzurii și a controlului totalitar. În primele două decenii de după război, revista a adus, cum se ştie, tributul ideologic obligatoriu ideologiei comuniste, publicând texte aservite propagandei de partid. Cu toate acestea, începând cu perioada de relativă liberalizare din anii 1960 și continuând în anii 1980, sub o conducere editorială echilibrată, revista a reușit să adopte o strategie ce poate fi caracterizată prin sintagma „rezistență prin cultură”, ea devenind un refugiu pentru literatura autentică, prin redescoperirea marilor clasici și a scriitorilor din perioada interbelică, inițial interziși de regimul comunist, prin publicarea unor traduceri valoroase din literatura mondială contemporană, oferindu-se intelectualilor români o fereastră esențială către Occident, dar şi prin cultivarea unei critici literare nuanțate, ce recurgea adesea la un limbaj esopic, pentru a ocoli cenzura constrângătoare, mutilantă a regimului comunist.
După Revoluția din 1989, eliberată de constrângeri politice sau ideologice, revista Viața Românească s-a confruntat cu provocările supraviețuirii economice și cu redefinirea identității proprii într-o societate de piață liberă, marcată de fragmentarea publicului și de accentuarea fără precedent a culturii de masă. Publicată în mod continuu sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din România, publicația își menține până în prezent statutul de revistă de elită.
La 120 de ani de la înființare, dinamica editorială a revistei Viaţa Românească îmbină tradiția cu exigenţele modernității, păstrând un format de dezbatere, prin dedicarea unui spațiu amplu eseurilor filosofice, recenziilor literare detaliate și literaturii contemporane. Revista se opune relativismului estetic, întrucât, într-o epocă a globalizării, a rețelelor sociale, a inteligenţei artificiale şi a consumului cultural fragmentat, ea rămâne un filtru al valorilor care apără criteriile estetice împotriva intereselor comerciale. Tranziția digitală este, de asemenea, semnificativă, deoarece, prin digitalizarea arhivelor sale și menținerea unei prezențe active online, revista pune la dispoziția cercetătorilor, intelectualilor şi studenților un depozit digital documentar semnificativ.
Concluzionând, aş putea spune că traiectoria diacronică a revistei Viața Românească între 1906 și 2026 reflectă fidel istoria sinuoasă a culturii româneşti, cu metamorfozele sale inevitabile. De la poporanismul combativ al lui Ibrăileanu și Stere, trecând prin rafinamentul umanist interbelic al lui Ralea și Călinescu, până la strategiile de supraviețuire din perioada comunistă și prezenţa publicistică vie de azi, revista a demonstrat o vocație constructivă incontestabilă, nefiind doar martor al metamorfozelor culturii noastre, ci participant activ care a modelat limbajul literar, a consolidat reputații critice și a structurat canonul literar.
Sărbătorirea celei de-a 120-a aniversări a revistei Viaţa Românească nu trebuie să fie un exercițiu de venerație, ci mai degrabă o reafirmare a necesității imperative de a menține viu acest spațiu de reflecție şi de creaţie într-o lume supusă unei reconfigurări constante și rapide. Există aici şi o constantă remarcabilă, care se referă la capacitatea publicaţiei de a rămâne un pol de stabilitate intelectuală, căci, în mijlocul unor răsturnări şi convulsii istorice, revista nu şi-a abandonat niciodată misiunea sa esenţială, aceea de conștiință critică a culturii române. În acest sens, Viața Românească nu aparține doar istoriei literare, ea este un organism viu, un laborator de idei în dialog constant cu prezentul, pentru înțelegerea, păstrarea și dezvoltarea identității noastre culturale într-o lume din ce în ce mai fluidă şi fragmentată.
[1] la Tribuna. notă N. Pr.