MAI ŞTIUTORUL ŞI MAI TRĂITORUL

Să fie o glumă sau, mai degrabă, o victorie a ființei, faptul că Mihai Şora împlineşte 95 de ani? Stăm alături fără să ştim, cei mai mulți dintre noi, de un om care nu e ca alții. Suntem în aceeaşi lume, în acelaşi timp, cu un om care... şi aici mă opresc, pentru că nu ştiu ce să spun, dl Mihai Şora nu este ființa aceea artificială, culturală, care să fie citabilă odată cu realizările (pfui, ce cuvânt!) sale de tip carte sau curs universitar. În prima sa carte, publicată în 1947, la Gallimard, tipărită în româneşte abia în anii din urmă, despre dialogul interior, dl Mihai Şora observă că ființa nu creează, ci rodeşte. Ființa umană, desigur. Iar în acest scop, acela de a rodi, adică de a-şi defini rodul caracteristic, cel înscris în datele sale ascunse, ființa trebuie să fie mereu în dialog cu ea însăşi, trebuie să opteze mereu, căci mereu i se ivesc variante, piste false pe care alunecăm uşor cu toții. Este aceasta o filozofie? În sensul clasic, academic, mă tem că nu tocmai. Este, însă, ceea ce face filosofia însăşi să rodească, aşa cum îi meneşte dl Mihai Şora ființei.
Dacă am adesea senzația că Mihai Şora este o victorie a naturii împotriva zădărniciei, împotriva putrezirii de viu pe care o trăim atât de mulți, noi, ceilalți, în fața paginilor acestei cărți am senzația că omul Mihai Şora (de fapt nici nu există altcineva cu acest nume, Mihai Şora e numele unui om care este ceea ce este) coincide cu gândul său mai mult decât majoritatea gânditorilor la care simți cum gândul e un produs, o creație. Or, Mihai Şora refuză ideea de creație pentru om, ea este rezervată, spune tânărul de 31 de ani care îşi începea o carieră în Franța, numai lui Dumnezeu, Creatorului. Iar Creatorul, dacă e într-adevăr aşa, nu poate fi decât unul singur. Mihai Şora cel de atunci, punea semnul egalității, cumva, în adânc, între ceea ce era/este şi ceea ce gândeşte. În fapt, Mihai Şora, Mai Ştiutorul, cum apare în operele sale târzii, după ce cariera de filozof francez s-a frânt, este, în acelaşi timp, Mai Trăitorul, cel care trăieşte în conformitate cu principiile sale, acelea descoperite în profunzimea propriei sale ființe. Pentru că numărul anilor, la domnia sa, nu a aşteptat valoarea ca pe un premiu, ca pe o etichetă, valoarea sa, exprimată incipient, demult, era acolo şi nu avea decât să o dezvăluie. Ceea ce a şi făcut Mihai Şora. Sigur, mulți dintre noi, cei care nu suntem homines philosophici, suntem izbiți mai degrabă de victoria ființei sale de carne şi oase, care vine, ca o punte, din epoci pentru noi legendare, de lângă oameni pentru noi legendari, precum Cioran, Ionescu, Eliade, pentru a ne fi, ani buni, alături şi nouă, celor care doar vorbim, mai mult în neştiință de cauză, despre ei. Dar el însuşi este legenda vie pe care ar trebui să o observăm, numai că, vezi, pe cei pe care-i întâlnim pe stradă suntem, prea adesea, înclinați să-i asimilăm propriului nostru nimic.
Şi dacă Cioran, al cărui centenar s-a sărbătorit anul acesta, a resimțit toată viața o dublă dezrădăcinare, exprimând-o mai ales pe cea dintâi, cea din momentul plecării din satul său devenit mit, Răşinari, la şcoală la Sibiu, pe când avea numai nouă ani, cea de-a doua fiind, totuşi, şi ea, mai discret exprimată în continua preocupare şi uneori invectivă pentru țara pierdută, Mihai Şora, tot fiul unui preot ca şi cel dintâi, şi-a trăit dezrădăcinările cu seninătate, ca pe nişte deveniri absolut normale. Pentru că Mihai Şora concepe viața ca pe un şir de deveniri, în timp ce pentru Cioran fericirea era numai cea dintâi, cea pură, neatinsă de gând, aşa cum o mărturiseşte adesea în caietele sale. Şi-apoi à quoi bon quitter Coasta Boacii ce alta înseamnă? Raporturile lui Cioran cu viața însăşi, dar şi cu Dumnezeu, sunt violente, zbuciumate, neliniştite în cel mai bun caz, în timp ce Domnul Şora trăieşte şi a trăit toată viața, o acceptare, nu resemnată, ci dimpotrivă, înțeleaptă, ceea ce nu e egal cu resemnarea, dimpotrivă, a ceea ce este viața, a propriei sale ființe. Preocupat de bolile sale, care-l vor fi chinuit într-adevăr, dar şi torturat de întrebări existențiale, Cioran se agață de formula sinuciderii, nu spre a o practica, ci doar ca salvare posibilă, mai mult teoretică (nu scrisese un contemporan al său Il n’y a qu’un problème philosophique vraiment serieux: c’est le suicide?), în timp ce Mihai Şora preferă să-şi caute cele ce-i aparțin, spre a nu fi şters din registrul ființei. Dialogul interior, observă tânărul Mihai Şora, este singura soluție spre a-ți găsi drumul just, cel de fapt înscris în datele ființei tale, dar încifrat, astfel încât să nu-l descoperi de la prima încercare (ar fi prea simplu şi totul ar fi anulat, toată aventura vieții – acestea sunt adăugiri ale mele, nu ale Domnului Şora) şi uneori nici de la ultima. Ei bine, trecând anii peste o viață în deplin acord cu principiile sale, Mihai Şora va fi rămas, poate, la dialogul interior, dar ceea ce e sigur este că a abordat şi dialogul generalizat. Însăşi datoria de a fi i-o dictează, îi dictează acest dialog, şi pe cel interior şi, mai târziu, pe cel generalizat. Şi aici, în dialogul generalizat, în cartea cu această sintagmă în titlu găsim, poate, şi unul dintre secretele longevității sale intelectuale: „Să nu te laşi devorat de propriu-ți trecut... ci să-ți vezi...de calea ta încă ne(stră)bătută...”
La urma urmelor, spre a reveni, Domnul Şora este o speranță împlinită şi ştie oricine cât de puține sunt acelea cărora, cu adevărat, li se întâmplă asta. Rămâne, pentru noi, ceilalți, speranța într-un fel de trecut ideal: parcă am spune, citindu-l şi privindu-l „ați văzut că se putea?” Şi chiar dacă, pentru cei mai mulți dintre noi nu se mai poate, faptul că pentru Domnul Şora s-a putut ne răzbună cumva, într-un ținut al idealelor, de propriul nostru eşec, dacă mai avem, fireşte, capacitatea, totuşi generoasă, de a accepta că ființa nu e numai aceasta, a noastră, cuprinsă în cenzura corpului nostru, a pielii noastre, ci şi altceva pe deasupra.
În fond, Mihai Şora este primul român afirmat în Franța, sau care pornise pe această cale, şi citiți-i dialogul interior ca să vedeți că mai avea deschise şi alte cărți, care ar fi putut constitui – cine ştie? – un model, şi abia apoi au venit ceilalți, cei care au rămas acolo şi şi-au continuat opera şi viața aşa cum ştim, ajungând, unii, pe culmile gloriei, în timp ce Domnia Sa nu s-a dat bătut, după ce s-a văzut încuiat, dintr-o greşeală proprie, în patria inițială, şi-a continuat viața, rodind un timp, dacă nu propria operă, măcar – şi nu e puțin – operele lumii în româneşte, în acel fabulos program al său de traduceri, ca editor, care mai funcționa încă în primii ani de după zisa revoluție din decembrie 1989. În fond, rodirea asta e, o viață de folos lumii în care trăieşti. Aflat în plină rodire la 95 de ani, i se dedică acum unui gânditor plecat şi el din România şi ucis de nazişti într-un lagăr, Benjamin Fondane. E un alt mod de a rodi, de fapt acelaşi, pentru ceilalți, împlinindu-se, totodată, şi pe sine, ca gânditor, ca om. În cazul său chiar că sună frumos (nu mândru, că e prea neaoş!) acest cuvânt!