?ora/95
Nicoleta Dabija
MIHAI ?ORA... SAU FILOSOFIA ÎN V
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Acum aproximativ doi ani, îmi începeam rubrica la revista Viața Românească scriind despre cartea de dialoguri dintre filosoful Mihai Şora şi Leonid Dragomir1. Zilele trecute, citind Clipa şi Timpul2, am fost bucuroasă să surprind gândurile de-acolo făcând un fel de cale întoarsă (am în vedere ordinea lecturii, nu pe cea a conceperii cărților), de data aceasta dinspre cotidian spre abstract, şi totuşi cu acelaşi firesc. De fapt, cei care îi cunosc opera lui Mihai Şora, trebuie să fi observat că abstractizarea ideilor până la pierderea urmei concretului este o caracteristică a filosofiei sale, cum este şi situarea ei explicită sub semnul dialogului, acest „surplus al omului”.
Nu întâmplător, consideram atunci că gândirea lui Mihai Şora se întâlneşte esențial cu cea a lui Nicolai Berdiaev, Karl Jaspers, Gabriel Marcel sau Hans-Georg Gadamer, autori care au identificat problema primă a umanității drept indisponibilitatea tot mai accentuată a indivizilor de comunicare, relaționarea deficitară, şi care au propus, deopotrivă, soluții pentru reținerea încă a dimensiunii spirituale în ființa umană. Secolul XX, nu mai este o noutate pentru nimeni, este un timp al dominației pragmaticului. Dorința acumulării de bunuri, simțul posesiei au devenit universale, suntem tot mai puțin interesați de substanță şi tot mai preocupați de semnele lui „a avea”, cele care ocupă spațiu mic, dar structurează realitatea eficient3. Însă, atâta vreme cât mai sunt câțiva oameni care rezistă tentațiilor lui „a avea”, şi asta protejându-şi intens viața lăuntrică, cultivând-o, cât ei rămân disponibili întâlnirii cu acel „tu” necesar relației şi sustras lumii, înseamnă că nu e totul chiar pierdut, ba chiar câte ceva cu putință de salvat.
Mihai Şora practică o filosofie a conjuncției, care funcționează după logica verticalei, adică a intimității şi disponibilității (verticala fiind chiar legea Universului, sau legea Firii4), nu a disjuncției, centrată pe logica orizontalei, a exteriorității, care presupune adesea şi pierderea de sine. Gândirea în V, deci gândirea pe verticală, spre centrul substanțial al ființei, presupune căutarea de realizare a proiectului personal, prin explorarea adâncimilor proprii pe de o parte, şi prin ieşirile fructuoase spre celălalt, pe de altă parte. Mai mult, celălalt este esențial în împlinirea de sine. Practic, orice reflecție pretinde necesar ca înainte de monolog să iei o poziție diferită de a ta. Aşadar, dialogul este prima etapă a oricărei vorbiri cu tine însuți şi un pas pregătitor pentru întâlnirea cu tine însuți (filosofia lui Mihai Şora îşi află justificare în acest gând). În acest scop, disponibilitatea, căutarea celuilalt este primordială, căci numai astfel poți descoperi persoana care te caută de asemenea şi care stă pitită în individul întâlnit chiar întâmplător, pe stradă.
În alte cuvinte, explică Şora în cartea de dialoguri amintită, deşi există o exprimare de tip monologal, nu există şi o gândire de acest tip, întrucât pe fiecare treaptă a reflecției trebuie să pui în joc două personaje – îşi face loc astfel în înțelegere şi conceptul de Unu multiplu, Unu care îl presupune în sine pe Celălalt întrucât n-ar putea să se dedubleze altminteri – care-şi apără cu străşnicie punctele de vedere, care trebuie să aleagă şi să decidă între un „da” şi un „nu”, între o întrebare şi alta, între un argument şi altul5. Altfel nu poți ajunge la esența unei problematici, nu cobori pe verticală, în „V”, în dimensiunea profundă a sinelui şi existenței perso-nale, la acel miez-orizont de care vorbeşte în Clipa şi Timpul.
Drumul spre ființă este esențial, este un drum care nu te disipează, ci dimpotrivă, te adună într-un punct, în centrul tău substanțial. „A fi” impune însă o stabilire „pe metereze”, o poziție pe care o atingi cu greutate (dintr-o situare corectă în acest loc geometric al orizontalei) şi unde reuşeşti să te menții doar printr-un efort important şi susținut. Mult mai uşoară, şi mai frecventă, este „căderea” ontologică din „a fi” în „a avea”, decât calea inversă, a „saltului ontologic” din „a avea” în „a fi”, calea „readunării în nucleu”. Şi, într-un fel, mărturiseşte Şora, fiecare lucru luat în posesie anunță o cădere, fiecare obiect care se adaugă avutului personal reduce şansa omului la împlinire, fiecare nouă achiziție diminuează plenitudinea ființei6. Libertatea umană se manifestă, de fapt, mai des spunând „nu” propriei meniri, căci proprietatea este atractivă, iar calea ei simplă.
Dialogul, ca ieşire din sine către Celălalt, urmează, la rândul lui, două modele: unul al comunicării, care este orizontala, şi altul al comuniunii, care este verticala. Comunicarea e de tip practic, e clară, presupune un cod comun, identificabil în termeni bine definiți, cunoscuți de participanții la conversație. Comuniunea, în schimb, dispune de un cod implicit, care-şi află locul în „V”, în punctul central, de jos, unde se petrece o stranie coincidență a contrariilor. De data aceasta, interlocutorii trebuie să se situeze cu esența în adâncime şi cu particularitățile spre vârf. Dacă o comunicare poate fi posibilă mereu între oamenii care stăpânesc acel cod explicit, comuniunea poate înceta când unul din cei doi nu mai are disponibilitatea de a se menține în centru, când unul trădează sau uită libertatea şi grația acelui „a fi” comun7.
Conversația impune admiterea diferențelor, tu devine un eu anume pentru mine când stă în fața mea şi îmi spune de asemenea tu. Dialogul cu Celălalt este o acceptare implicită a faptului că omul cu care intri în vorbă are o idee a lui, iar dacă de unul singur nu o identifică, îl poți ajuta. Trebuie să-l determini pe interlocutor să „viseze”, să „distileze” o idee până când devine cu totul a lui. În plus, cum nota filosoful în Clipa şi Timpul, „preaplinul Întâlnirii nu se poate să nu se reverse; să nu iradieze. Aureola se transmite întotdeauna.”8 Şi se transmite printr-o „venire în întâmpinare”, în care Celălalt reface propriul drum, acum şi din perspectiva comunicării cu ideile celui care l-a scos pentru o clipă din cotidian şi l-a făcut să fie. Astfel de întâlniri esențiale, completează Şora, te fac să fii din plin şi să ştii, totodată, că eşti. Aşadar, dialogul constituie un joc dublu, de confruntare, dar şi de acceptare, o întâlnire vie care are menirea de a te scoate şi de a-l scoate şi pe Celălalt din standard, o modalitate de îmbogățire personală şi de singularizare. Un creator caută deschis comuniunea, are disponibilitatea afectiv-înțelegătoare de a sta de vorbă cu o altă ființă, direct sau prin intermediul lecturii, pentru că aşa îşi poate prilejui, în fond, o nouă întâlnire cu sine însuşi9.
Repetând întrebarea Devotatului Amic, cea care deschide Clipa şi Timpul. „Mai suntem oare în stare, după atâta amar de vreme irosită în cotidianul cel îndeobşte […] să ne abandonăm acelui plonjon […] spre propria-ne rădăcină?”, şi răspunzând prin cuvintele Mai Ştiutorului, că nu e „o treabă de fiecare zi”, ci pri-vilegiul unor clipe care deschid orizontul proiectului propriu, continui, în linia dialogului lor, spunând că lucrul cel mai important în existență este ajungerea la acel miez-orizont, cel neidentic cu noi, care menține o latură transcendentă, o capacitate de a ne depăşi, de a ne prelungi în afară, în atingerea comuniunii cu Celălalt, de la semenul pe care-l recunoşti ca făcând parte din aceeaşi familie de spirite cu tine până la rezonanța universală cu oamenii.
Pe această cale, cel mai important este ca individul să nu se piardă pe sine însuşi pierzând verticala, el trebuie să o exploateze, însă fără ca aceasta să se transforme într-un turn de fildeş care îl face opac la orizontală, la concret. Pledoaria filosofului este, cum spuneam, pentru conjuncție, „şi…şi…”, căci ea te duce cu adevărat departe, nu alternativa. Pe de altă parte, sustragerea în întregime de către orizontală este „fatală” şi se constituie într-o reală problemă a lumii actuale. Omul contemporan caută orbeşte o plenitudine pe care simte că a pierdut-o, pe care nu o percepe clar, şi nu ştie să o identifice. Fără o minimă reprezentare pe verticală dispare şi rostul înaintării pe orizontală, nu mai ai cum să vezi armonia, frumusețea acțiunilor tale. Lumea este un miracol pe care-l treci cu vederea, îl uiți în graba de a aduna tot soiul de utilități. O rămânere cu rădăcinile în clipele fondatoare ale existenței te poate numai salva10.
E un proiect realizabil în „trepte ale ființării”. Rezolvarea problemei-miză în Clipa şi Timpul este posibilă aşa, din aproape în aproape, de la om la om, prin trezirea fiecăruia la sine însuşi. Punctul de pornire în acest proiect al umanității este augmentarea deschiderii individuale spre ceilalți, astfel încât, fiecare să îşi dorească să descopere în cel din fața sa pe „«aproapele» său unic şi de neînlocuit”.11 Pentru derularea acestui proiect trebuie interes de lungă durată, dată fiind „situația-limită” în care se găseşte umanitatea. Trup şi suflet, trebuie să te dedici lui, deşi, în acelaşi timp, e necesară păstrarea unei distanțe, pentru a vedea clar cum poți treptat să perfecționezi comuniunea ta cu semenii. În alte cuvinte, problema umanității este problema fiecărui individ în parte, iar rezolvarea ei trebuie pusă pe roate în felul unui gest al datoriei noastre față de faptul că suntem oameni şi trebuie să ne menținem umanitatea. Mihai Şora îşi încheie cartea cu optimismul specific, crede că sunt mulți cei care participă la salvarea omenirii, implicându-se, cel puțin, în proiectul personal de împlinire.
Nu e totuşi mai puțin adevărat că disponibilitatea pentru dialog se distinge ca un „dat originar”, „creator de destin”. La Mihai Şora, din fericire, ea s-a prefigurat de foarte devreme, din copilărie. Neliniştile s-au constituit pentru el într-un „vector” care l-au pus pe o direcție anumită, care i-au descris treptat un destin şi i-au arătat că are o datorie de dus la capăt. A existat o dimensiune „precondiționată” a temelor metafizicii, de care nu a trebuit decât să devină conştient. Din momentul în care obiectul căutării a fost identificat, calea spre liniştirea, satisfacerea lui a decurs de la sine. Mihai Şora este, până la urmă, o dovadă că trăirea şi filosofia se întrepătrund şi se îmbogățesc reciproc, că nu ajungi la răspunsul unei întrebări adresate ție însuți, decât pentru că acel gând ți-a preocupat o vreme trupul şi mintea, până ai ajuns să-l înțelegi. El este un autor plasat în „aici, acum, aşa”, în pământul cert al imediatului, în care poate fi cules direct verbul „a fi”. Concentrarea lui este în viața cotidiană12. Mihai Şora e filosoful solidar cu sine, pentru care întâlnirile şi întâmplările survenite în durata lui temporală, care s-au alcătuit într-o comuniune de spirit, în bucuria reunirii, nu au făcut decât să „cadă” în destin. Şi continuă să se adune, să „cadă”…
Nu întâmplător, consideram atunci că gândirea lui Mihai Şora se întâlneşte esențial cu cea a lui Nicolai Berdiaev, Karl Jaspers, Gabriel Marcel sau Hans-Georg Gadamer, autori care au identificat problema primă a umanității drept indisponibilitatea tot mai accentuată a indivizilor de comunicare, relaționarea deficitară, şi care au propus, deopotrivă, soluții pentru reținerea încă a dimensiunii spirituale în ființa umană. Secolul XX, nu mai este o noutate pentru nimeni, este un timp al dominației pragmaticului. Dorința acumulării de bunuri, simțul posesiei au devenit universale, suntem tot mai puțin interesați de substanță şi tot mai preocupați de semnele lui „a avea”, cele care ocupă spațiu mic, dar structurează realitatea eficient3. Însă, atâta vreme cât mai sunt câțiva oameni care rezistă tentațiilor lui „a avea”, şi asta protejându-şi intens viața lăuntrică, cultivând-o, cât ei rămân disponibili întâlnirii cu acel „tu” necesar relației şi sustras lumii, înseamnă că nu e totul chiar pierdut, ba chiar câte ceva cu putință de salvat.
Mihai Şora practică o filosofie a conjuncției, care funcționează după logica verticalei, adică a intimității şi disponibilității (verticala fiind chiar legea Universului, sau legea Firii4), nu a disjuncției, centrată pe logica orizontalei, a exteriorității, care presupune adesea şi pierderea de sine. Gândirea în V, deci gândirea pe verticală, spre centrul substanțial al ființei, presupune căutarea de realizare a proiectului personal, prin explorarea adâncimilor proprii pe de o parte, şi prin ieşirile fructuoase spre celălalt, pe de altă parte. Mai mult, celălalt este esențial în împlinirea de sine. Practic, orice reflecție pretinde necesar ca înainte de monolog să iei o poziție diferită de a ta. Aşadar, dialogul este prima etapă a oricărei vorbiri cu tine însuți şi un pas pregătitor pentru întâlnirea cu tine însuți (filosofia lui Mihai Şora îşi află justificare în acest gând). În acest scop, disponibilitatea, căutarea celuilalt este primordială, căci numai astfel poți descoperi persoana care te caută de asemenea şi care stă pitită în individul întâlnit chiar întâmplător, pe stradă.
În alte cuvinte, explică Şora în cartea de dialoguri amintită, deşi există o exprimare de tip monologal, nu există şi o gândire de acest tip, întrucât pe fiecare treaptă a reflecției trebuie să pui în joc două personaje – îşi face loc astfel în înțelegere şi conceptul de Unu multiplu, Unu care îl presupune în sine pe Celălalt întrucât n-ar putea să se dedubleze altminteri – care-şi apără cu străşnicie punctele de vedere, care trebuie să aleagă şi să decidă între un „da” şi un „nu”, între o întrebare şi alta, între un argument şi altul5. Altfel nu poți ajunge la esența unei problematici, nu cobori pe verticală, în „V”, în dimensiunea profundă a sinelui şi existenței perso-nale, la acel miez-orizont de care vorbeşte în Clipa şi Timpul.
Drumul spre ființă este esențial, este un drum care nu te disipează, ci dimpotrivă, te adună într-un punct, în centrul tău substanțial. „A fi” impune însă o stabilire „pe metereze”, o poziție pe care o atingi cu greutate (dintr-o situare corectă în acest loc geometric al orizontalei) şi unde reuşeşti să te menții doar printr-un efort important şi susținut. Mult mai uşoară, şi mai frecventă, este „căderea” ontologică din „a fi” în „a avea”, decât calea inversă, a „saltului ontologic” din „a avea” în „a fi”, calea „readunării în nucleu”. Şi, într-un fel, mărturiseşte Şora, fiecare lucru luat în posesie anunță o cădere, fiecare obiect care se adaugă avutului personal reduce şansa omului la împlinire, fiecare nouă achiziție diminuează plenitudinea ființei6. Libertatea umană se manifestă, de fapt, mai des spunând „nu” propriei meniri, căci proprietatea este atractivă, iar calea ei simplă.
Dialogul, ca ieşire din sine către Celălalt, urmează, la rândul lui, două modele: unul al comunicării, care este orizontala, şi altul al comuniunii, care este verticala. Comunicarea e de tip practic, e clară, presupune un cod comun, identificabil în termeni bine definiți, cunoscuți de participanții la conversație. Comuniunea, în schimb, dispune de un cod implicit, care-şi află locul în „V”, în punctul central, de jos, unde se petrece o stranie coincidență a contrariilor. De data aceasta, interlocutorii trebuie să se situeze cu esența în adâncime şi cu particularitățile spre vârf. Dacă o comunicare poate fi posibilă mereu între oamenii care stăpânesc acel cod explicit, comuniunea poate înceta când unul din cei doi nu mai are disponibilitatea de a se menține în centru, când unul trădează sau uită libertatea şi grația acelui „a fi” comun7.
Conversația impune admiterea diferențelor, tu devine un eu anume pentru mine când stă în fața mea şi îmi spune de asemenea tu. Dialogul cu Celălalt este o acceptare implicită a faptului că omul cu care intri în vorbă are o idee a lui, iar dacă de unul singur nu o identifică, îl poți ajuta. Trebuie să-l determini pe interlocutor să „viseze”, să „distileze” o idee până când devine cu totul a lui. În plus, cum nota filosoful în Clipa şi Timpul, „preaplinul Întâlnirii nu se poate să nu se reverse; să nu iradieze. Aureola se transmite întotdeauna.”8 Şi se transmite printr-o „venire în întâmpinare”, în care Celălalt reface propriul drum, acum şi din perspectiva comunicării cu ideile celui care l-a scos pentru o clipă din cotidian şi l-a făcut să fie. Astfel de întâlniri esențiale, completează Şora, te fac să fii din plin şi să ştii, totodată, că eşti. Aşadar, dialogul constituie un joc dublu, de confruntare, dar şi de acceptare, o întâlnire vie care are menirea de a te scoate şi de a-l scoate şi pe Celălalt din standard, o modalitate de îmbogățire personală şi de singularizare. Un creator caută deschis comuniunea, are disponibilitatea afectiv-înțelegătoare de a sta de vorbă cu o altă ființă, direct sau prin intermediul lecturii, pentru că aşa îşi poate prilejui, în fond, o nouă întâlnire cu sine însuşi9.
Repetând întrebarea Devotatului Amic, cea care deschide Clipa şi Timpul. „Mai suntem oare în stare, după atâta amar de vreme irosită în cotidianul cel îndeobşte […] să ne abandonăm acelui plonjon […] spre propria-ne rădăcină?”, şi răspunzând prin cuvintele Mai Ştiutorului, că nu e „o treabă de fiecare zi”, ci pri-vilegiul unor clipe care deschid orizontul proiectului propriu, continui, în linia dialogului lor, spunând că lucrul cel mai important în existență este ajungerea la acel miez-orizont, cel neidentic cu noi, care menține o latură transcendentă, o capacitate de a ne depăşi, de a ne prelungi în afară, în atingerea comuniunii cu Celălalt, de la semenul pe care-l recunoşti ca făcând parte din aceeaşi familie de spirite cu tine până la rezonanța universală cu oamenii.
Pe această cale, cel mai important este ca individul să nu se piardă pe sine însuşi pierzând verticala, el trebuie să o exploateze, însă fără ca aceasta să se transforme într-un turn de fildeş care îl face opac la orizontală, la concret. Pledoaria filosofului este, cum spuneam, pentru conjuncție, „şi…şi…”, căci ea te duce cu adevărat departe, nu alternativa. Pe de altă parte, sustragerea în întregime de către orizontală este „fatală” şi se constituie într-o reală problemă a lumii actuale. Omul contemporan caută orbeşte o plenitudine pe care simte că a pierdut-o, pe care nu o percepe clar, şi nu ştie să o identifice. Fără o minimă reprezentare pe verticală dispare şi rostul înaintării pe orizontală, nu mai ai cum să vezi armonia, frumusețea acțiunilor tale. Lumea este un miracol pe care-l treci cu vederea, îl uiți în graba de a aduna tot soiul de utilități. O rămânere cu rădăcinile în clipele fondatoare ale existenței te poate numai salva10.
E un proiect realizabil în „trepte ale ființării”. Rezolvarea problemei-miză în Clipa şi Timpul este posibilă aşa, din aproape în aproape, de la om la om, prin trezirea fiecăruia la sine însuşi. Punctul de pornire în acest proiect al umanității este augmentarea deschiderii individuale spre ceilalți, astfel încât, fiecare să îşi dorească să descopere în cel din fața sa pe „«aproapele» său unic şi de neînlocuit”.11 Pentru derularea acestui proiect trebuie interes de lungă durată, dată fiind „situația-limită” în care se găseşte umanitatea. Trup şi suflet, trebuie să te dedici lui, deşi, în acelaşi timp, e necesară păstrarea unei distanțe, pentru a vedea clar cum poți treptat să perfecționezi comuniunea ta cu semenii. În alte cuvinte, problema umanității este problema fiecărui individ în parte, iar rezolvarea ei trebuie pusă pe roate în felul unui gest al datoriei noastre față de faptul că suntem oameni şi trebuie să ne menținem umanitatea. Mihai Şora îşi încheie cartea cu optimismul specific, crede că sunt mulți cei care participă la salvarea omenirii, implicându-se, cel puțin, în proiectul personal de împlinire.
Nu e totuşi mai puțin adevărat că disponibilitatea pentru dialog se distinge ca un „dat originar”, „creator de destin”. La Mihai Şora, din fericire, ea s-a prefigurat de foarte devreme, din copilărie. Neliniştile s-au constituit pentru el într-un „vector” care l-au pus pe o direcție anumită, care i-au descris treptat un destin şi i-au arătat că are o datorie de dus la capăt. A existat o dimensiune „precondiționată” a temelor metafizicii, de care nu a trebuit decât să devină conştient. Din momentul în care obiectul căutării a fost identificat, calea spre liniştirea, satisfacerea lui a decurs de la sine. Mihai Şora este, până la urmă, o dovadă că trăirea şi filosofia se întrepătrund şi se îmbogățesc reciproc, că nu ajungi la răspunsul unei întrebări adresate ție însuți, decât pentru că acel gând ți-a preocupat o vreme trupul şi mintea, până ai ajuns să-l înțelegi. El este un autor plasat în „aici, acum, aşa”, în pământul cert al imediatului, în care poate fi cules direct verbul „a fi”. Concentrarea lui este în viața cotidiană12. Mihai Şora e filosoful solidar cu sine, pentru care întâlnirile şi întâmplările survenite în durata lui temporală, care s-au alcătuit într-o comuniune de spirit, în bucuria reunirii, nu au făcut decât să „cadă” în destin. Şi continuă să se adune, să „cadă”…