SE APROPIA SFĂRŞITUL DICTATURII

literatura română în scrisori (4)

Anul 1988 a fost prolific pentru corespondența mea cu Sorin Mărculescu. Desigur, unele scrisori s-au pierdut pe drum ori s-au oprit în sertarele Securității (orice s-ar spune despre Securitate, trebuie totuşi să recunoaştem că era strângătoare şi ordonată...). Scrisoarea reprodusă mai jos sunt sigur că Sorin a primit-o,aşa reiese din răspunsul său neobişnuit de rapid. Mi-o şi laudă cu multă generozitate, deşi mie nu mi se pare chiar aşa de grozavă. Ce-i drept, mi-a rămas numai ciorna. Poate că, trag eu nădejde, când am copiat-o pe curat, am ameliorat-o substanțial. Cert e un lucru: până la textul ăsta, scrisorile mele erau de trei-patru ori mai numeroase. începând însă din mai 1988, schimbul nostru epistolar a căpătat oarecare regularitate: Sorin a prins curaj (politic), şi dintr-odată i-a fost mai puțină lene. Eu de-aici nu-mi dădeam seama, acolo însă situația începea să se dezghețe, intelectualii să se mişte, unii chiar să protesteze. Se apropia sfârşitul dictaturii.

Dragă Sorine,
Supun aprecierii tale acest delir tragi-comic pentru un spectacol patriotic în cadrul « Cântării României ».
După ani de zile de lupte şi de pribegie, se întoarce el, războinicul îmbătrânit şi uşor rablagit, spre patria mumă şi bate în poarta primului paznic, cel mai important, pentru că păzeşte cuvintele, limba. Paznicul moțăie cu capul pe o traducere dintr-o limbă vorbită într-o țară care nu mai e de mult ce-a fost. La început nu înțelege prea bine. E buimac. Dar chiar dacă gura îi e cleioasă, vorba tot îşi păstrează ritmul de baladă uşor sforăitoare: La castel în poartă oare cine bate?
Fireşte, mama nu poate răspunde decât prin gura altuia, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la ritual. Paznicul limbii e chiar limba maternă, e chiar mama. Războinicul poartă straie civile şi destul de uzate pentru a fi luat, la lumina lunii, drept un fel de fiu rătăcitor.
– Eu sunt, bună mamă, fiul tău iubit...
Paznicul ca orice paznic îşi îngăduie luxul unor lungi tăceri îmbiindu-l pe celălalt la explicații mai amănunțite. Când te adresezi limbii trebuie să devii limbut. E ca un examen. Eşti silit să foloseşti cât mai multe cuvinte, paznicul le numără cu grijă. E ca şi cum i-ai plăti o cauțiune: ca să reintri în închisoare, dacă-ți închipui cumva că ai ieşit vreodată. Ai plimbat-o cu tine, ai avut-o în suflet şi în cap: închisoarea, închisoarea limbii, limba închisorii. Cum vrei s-o iei şi s-o întorci, până la urmă tot acolo ajungi.
– ...fiul tău iubit.
Cam prezumțios, dar şi asta intră în ritual. N-are nici o legătură cu adevărul. Toți fiii se cred iubiți de către limba maternă. Mai ales fii rătăcitori. Şi discursul trebuie prelungit. în primul rând pentru ca paznicul să aibă timp să se dezmeticească, să se ridice din înțepeneala scaunului şi să se apropie eventual de fereastră. E întuneric. Vocea de afară e slabă. Ce mai vrea şi ăsta ? Atâția fii care îşi proclamă singura identitate legitimizantă – limba maternă. Atâția indivizi obosiți de individualitatea lor care ar vrea să revină la sânul matern, flasc şi cald, să-şi uite acolo neputința de individ, să prindă puteri şi, în fond, să li se confirme că există ca indivizi, că ei sunt fii iubiți...Şi sunt convinşi. Altfel n-ar îndrăzni să gândească că sânul ăsta matern oricât ar fi de gigantic...Paznicul îşi râde în barbă, căci are viziunea unei scroafe enorme la țâțele căreia se îmbulzesc o puzderie de purcei mai degrabă costelivi. Se apropie de fereastră şi repetă, de astă dată, cu o voce mai puternică:
– Oare cine bate?
Bătrânul războinic sau fiul rătăcitor e deci obligat să intre în tot felul de detalii care la urma urmei îl pot plictisi pe paznic. Dar şi riscul ăsta face parte din ritual. Cel de afară îngaimă fără prea multă convingere, ba chiar exagerând (licență poetică, nu-i aşa?)
– Eu şi de la oaste mă întorc rănit.
Exagerează dar nu foarte mult. Paznicul limbii materne trebuie totuşi că apreciază efortul pe care celălalt îl face în beznă. Gesticulația lui umilită. Şi în plus e bine dispus. îşi dă seama că e paznic şi că celălalt ştie asta. Chiar dacă l-a sculat din somn, respectul e evident. Şi-apoi a fi deranjat şi asta face parte din funcția de paznic. Dar şi tărăgănarea. Nu se cade ca un paznic să fie grăbit. Are papuci şi-şi tîrşâe picioarele. Povestea asta cu fii rătăcitori e ca şi cealaltă cu cavalerii rătăcitori: sfîrşeşte în caricatură. Din cauza excesului de gesticulație. Iar momentul e prost ales. Acum când mama scroafă, în coşar...
Dar paznicul se corectează repede, nu mama, nu scroafa, ci coşarul e într-o situație mai delicată; şi-atunci, bineînțeles, purceii, chiar şi cei mai sedentari...Cam aşa trebuie înțeleasă gândirea neexprimată a paznicului. Dar cum să fii sigur ? Sigură nu e decât vocea care pogoară ca un tunet.
– De eşti tu acela...
Din nou problema identității, ori vrea pur şi simplu să câştige timp? Nu e momentul! ar putea zice paznicul. Dar nu zice, pentru că ştie că ăsta nu e un discurs pentru un fiu rătăcitor care a ajuns unde a ajuns din lipsa oricărui simț al timingului. Paznicul e poliglot. Şi adaugă țâfnos, ascuțindu-şi vocea, feminizând-o:
– ...nu-ți sunt mamă eu!
Purul adevăr. Dar în retorica paznicului, asta vrea să însemne exact contrariul. D’aia îşi preface vocea, pentru ca declarația să rămână simbolică şi credibilă totodată. Situația e uşor ridicolă. Bătrânul rătăcitor, clochardul ăsta al limbii, ar trebui să înțeleagă şi să nu insiste. Oricum nu e momentul!
– Du-te la oştire...
Paznicul devine dur, n-are încotro. Toată cerşetoreala ăluilalt începe să-l agaseze. La început l-a acceptat, fiindcă situația părea biblică. Dar dacă stă să se gândească mai bine, nu e chiar aşa.. In Biblie e vorba de un tată, nu de o mamă. Iar versurile care ies din gura paznicului, pentru că a fost solicitat ca o mamă – şi degeaba îşi pițigăie glasul, ridicolul rămâne – ei bine, versurile astea povestesc un moment de ezitare în destinul unui personaj mic de stat şi iute la mânie, care degrabă sânge vărsa...Paznicul nu mai ştie cu cine vorbeşte, cui îi dă replica. Mai spune totuşi, cu jumătate de voce:
– ...pentru țară mori.
Dacă ar fi spus pentru limbă mori ar fi fost ambiguu. Putea să însemne sacrifică-te pentru limba noastră minunată...Dar cum ? Şi putea să însemne – iar sensul, în cazul acesta, ar fi fost întărit prin existența unei soluții – mori limbii, adică renunță la ea. De aceea paznicul e obligat, deşi tare ar vrea să devieze de la acest discurs, la urma urmei politic, să rămână în cadrul acestuia, deci în tradiție. E obligat, pentru că nu se cade ca un paznic să îndemne la abandon. Paznicul se gândeşte să îndulcească imboldul ăsta cam brutal, aproape feudal. Are acum o adevărată voce de soprană, ba chiar atât de subțire, de gâtuită, că poate părea un guițat prelung.
– Şi-ți va fi mormântul împodobit cu flori.
Consolare de gradul zero, care nici măcar nu precizează unde va fi acest mormânt, ce epitaf i se va pune pe lespede şi cine îl va face şi când. Războinicul rătăcitor e uşor dezamăgit. Dar cum nu are încotro, şi-şi dă seama că e un simplu personaj într-o baladă patriotică, se îndepărtează de turnul castelului. Deghizarea în fiu rătăcitor n-a prea reuşit. Să-şi pună iar armura ruginită şi coiful care îl roade sub bărbie? Şi unde-i scutul?
Dar el n-a fost niciodată Ştefan cel Mare. Mai degrabă un fel de Ahile de iarmaroc care, la un moment dat, s-a supărat pe sat. Iar când s-a supărat se găsea la oraş. Unde-i scutul? Dar unde-i Patrocle?
Te îmbrățişez,


Dragă Puiule, Bucureşti, 16 mai 1988

în fine, bombardamentul tău cu boabe de orez m-a scos din torpoare. Dar ce spun eu – sau tu – „boabe de orez”, nu asta sau pietre ai azvârlit din Paris, ci de-a dreptul o rachetă de-aia, cum îi zice (Exocet?) , care a scos-o pe „mama surdo-mută” din casă şi din muțenie. Ți-am citit scrisoarea prăpădindu-mă de râs şi cuprins şi de o nostalgie mistuitoare. După o asemenea scrisoare ar fi trebuit pur şi simplu să ne vedem şi să sporovăim nu o noapte întreagă, pentru că eu tot somnoros am rămas, ci o zi, rătăcind pe străzi şi poposind în cămăruța din Mecet sau în cea din Mihai Bravu... Scrisoarea ta e o capodoperă de finețe, umor şi arheologie sentimentală!
M-ai dezgropat din straturile groase ale rutinei, ale amânării, ale fugii de cuvânt...Ce fac cu scrisorile tale? Află că le citesc de multe ori (ca să fim drepți, la câteva ți-am răspuns) şi le plasez pe birou în puncte vizibile, ca să le am totdeauna la îndemână pentru răspuns. Şi le am! Ba mai mult, scrisorile în care îmi cereai părerea despre traducerile din poeziile mele
le-am grupat într-un dosar cu bibliografia de rigoare, plasat şi el la vedere, în dreapta mea, deasupra cărților din „Pléiade”: cred însă că nevoia de-a mă reciti, ideea de-a mă lua încă o dată în serios (că o dată mă luasem, când
le-am scris) m-a blocat: nu spun că n-o să mai pot scrie despre asta, dar ideea de-a face o confruntare cu textul meu, după ce în traducerea ta m-am recunoscut suficient, mă îngrozeşte! Dar să lăsăm...Traducerea ta era – adică este – excelentă din punctul meu de vedere şi, dacă voi prinde iar curaj, îți voi vorbi mai amănunțit despre asta.
Altfel, anul şi mai bine de când nu ți-am mai scris (sau poate nu-i nici un an?) a fost, mai ales în ultima lui parte, funebru, dacă n-ar fi fost decât dispariția în serie scurtă, în decembrie trecut, a lui Constantin Noica, a lui Dimov, şi, nu ştiu dacă ai aflat, a lui Radu Niculescu care, pare-se, într-un delir depresiv, s-a aruncat de la balconul apart. lor de la et. 10... Cu Dimov mă vedeam rar de tot în ultimii ani, dar eram bucuroşi că ne ştiam existând; cu Radu mă vedeam mai des, ce să zic, cam la un an o dată; o minte strălucită, n-a reuşit să termine mare lucru, după ce, pe la începutul anilor 70 demarase într-un doctorat la Paris cu Greimas... Acum, după Paşti, s-a prăpădit şi Modest Morariu, probabil ştiți: mi-a fost dat să îngrijesc ultima lui carte, o antologie din Cioran, tradusă de el, şi cu ocazia asta l-am vizitat acasă cam cu o lună înainte de-a se stinge. Am aflat că şi tatăl Monei a murit, regret şi îi (vă) transmit condoleanțele noastre. în asemenea condiții care, la drept vorbind, sunt de când lumea, cum să nu ne bucurăm că existăm pur şi simplu, deşi probabil asta e doar o etapă, zic eu, cu atât mai încrâncenat după baia de acid sulfuric a cărților lui Cioran pe care abia acum le-am parcurs (afară de Histoire et Utopie) până la saț – dar şi ăsta ar fi un subiect pentru câteva scrisori. Şi last but not least, condoleanțe pentru moartea mamei tale, nu ştiam că s-a dus. Când?
Am lucrat mult în „bucătăria” mea, înhămându-mă iar la traduceri, fără de care nu putem supraviețui. Pregătesc acum al doilea volum din ediția Gracián ( Criticonul mi-a apărut toamna trecută) şi am sub tipar un volum de eseuri, Semne de carte, în care mi-am adunat, rescrise şi amplificate, câteva producții critice din ultimii douăzeci de ani – îl vei vedea! Aş fi atât de dornic să fiu la curent cu ce faci tu, deşi e atât de greu: nu vezi că „băieții” nu mă lasă să primesc romanul tău ? Păi cum să-ncerci să scrii altul pe care eu să-l arunc la coş, idee cu adevărat caracteristică pentru tine şi care-mi demonstrează cât de neschimbat ai rămas şi tu! Poate prin Mona, când mai vine, sau prin Liliana, care mi se pare că vine aici prin iunie, îmi trimiți cartea sau, poate, cărțile tale ultime. Ai dreptate, să ne citim acum, în viață, deşi treaba cu posteritatea mi se pare mai complicată. Nu există de fapt nici o posteritate abstractă, tu şi cu mine suntem posteritatea lui Homer, viermele alb nu poate lucra în toată posteritatea, văzută, cum spui tu, ca un craniu, ci este el însuşi posteritatea, un lung, neştiut de lung vierme inelar care fie înaintează generație cu generație, fie stă imobil şi scade, se usucă într-un trecut continuu, crescând proporțional cu tot atâtea inele, într-un viitor care nu este decât tot un trecut amânat... Asta, ca să păstrez latura funerară şi macabră a metaforei tale, pentru că, de fapt, cred că tot tu ai dreptate. Vezi că nici aici nu ne-am schimbat, eu încă mai mizez pe o esență, şi asta cu atât mai înverşunat acum, după ce l-am citit pe Cioran care, oricât ar fi el de vitriolant, poate că în absolut nu e decât ceaiul de muşețel cu care dracul îşi clăteşte gura inflamată de blasfemii.
Sper ca scrisoarea asta să nu-ți clatine convingerile şi sistemul de reflexe despre „calmul” meu, nu chiar atât de imperturbabil pe cât pare. E drept că „mutismul” a fost şi rămâne ispita mea de o viață, dar aud tot ce se întâmplă şi doar o paralizie a motricității trecerii de la o acțiune la alta mă împiedică, uneori vreme îndelungată, să dau semn că am înțeles şi că particip la toate semnalele sonore care mi se trimit. Aşa că trebuie să te încerce şi o anumită compasiune fată de cazul meu şi ar trebui să continui a-mi scrie şi din caritate. Măcar din când în când bombardamentul cu vorbe mă ajută să-mi recapăt forma normală.
Scrisoarea ta, pe scurt, a fost o baie de lumină şi de spirit, scrii româneşte la fel de bine ca întotdeauna. M-a bucurat şi iată rezultatul! Aştept în continuare! Acum mă întorc în bucătărie, oalele şuieră, capacele saltă, e vremea tăcerii!
Te sărut, Sorin