Eveniment
?tefan Bănulescu
CARTEA MILIONARULUI - Partea a IV-a EPILOG ÎN ORAŞUL MAVROCORDAT
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Capitolul 6
Emil Havaet Borlat Porfirogenetul
?i Calliope-Geaygè
„Aceia care sunt virtuoşi cu intenție, nu vor fi răsplătiți. Aceia
care sunt răi fără intenție, deşi răi, nu vor fi pedepsiți.”
(PU SUNG-LING – 1640-1715; din „Ciudatele istorisiri ale lui
Liao Zhai”, povestirea „Examen pentru postul de înger păzitor”)
Deşi pentru mine era ceva, chiar foarte mult, ceea ce trăisem în Casa cu ecouri târzii, unde fusesem înnobilat dincolo de vremi de nefericita Dicomesianc?, toate astea n-ar fi însemnat nimic, sau aproape nimic, pentru austriac şi Dancogale, chiar în cazul în care ei ar fi vrut să le vorbesc despre ultima parte de destin a bătrânului Filip. Privindu-i şi ascultându-i, ajunsesem la credința că Filip Walberg şi Dancogale nu vor de la mine nimic din realitatea acelui om. Nimic altceva decât lucrul cel mai sărac şi mai nenorocit: Un mormânt ipotetic.
De la sine înțeles, ar fi fost gata să accepte amăgirea. Oricine putea să-i înşele dacă i-ar fi fost voia, să le spună, adică, acolo e mormântul, la Cetatea-de-Lână, la Maltezi, la Metopolis sau în Insula Cailor, şi să meargă acolo şi cu bună-ştiință să se lase înşelați că într-adevăr acolo merg, să ajungă, să creadă că au ajuns, să aşeze o cruce negăsind cruce, să se roage, să-i ia chiar oasele – nişte oase străine – pentru a le duce lângă ale Wandei, să se întoarcă liniştiți, la Viena, sau de unde erau ei, nefericiții, în nu ştiu ce colț al pământului, mulțumiți şi reconfortați după călătoria făcută în Dicomesia, ar fi spus ei.
Fie şi numai pentru faptul că i-aş fi socotit pe austriac şi pe Dancogale doar rudele Wandei Walberg şi nicidecum şi ale unchiului Filip, nu mi-aş fi permis nici o înşelăciune: pentru mine Wanda Walberg rămăsese un fel de soldat al rigoarei şi al exactității, al fixității chiar, deşi eu n-o cunoscusem. N-avusesem cum s-o cunosc, nu eram născut când ea murea la Viena. Dar începusem să înțeleg pe măsură ce creşteam şi creştea şi imaginea ei datorită mărturisirilor repetate ale multora, că pentru Wanda Walberg, atâta timp cât a trăit, lucrurile, oamenii, caii, pedalele orgii, micul dejun, cina, şilingul, Prater-ul şi Schönbrünn-ul, nepoții, nepoatele, trebuiau să meargă, să se desfăşoare şi să se îmbuce într-un fel de imens orologiu nemțesc cu secundele clare, definitive pentru toți şi pentru totdeauna, cu sonoritate egală în orice loc de pe suprafața pământului s-ar fi aflat un Walberg sau o Walbergă, un consort, o consoartă sau un urmaş de Walberg ori dintr-o alianță de periferie de Walberg. Nici o abatere, chiar în sensul bun al cuvântului, de la ritmul şi bătaia acestui orologiu n-ar fi fost îngăduită de Wanda. Filip Umilitul, fumător înrăit, lăsându-se de fumat în timpul unei călătorii peste Ocean şi întorcându-se la Viena după patru ani de absență, Wanda nu l-a mai primit în casă: Umilitul mirosea altfel – şi a pierde un miros câştigat şi recunoscut ca atare în relațiile casnice însemna în fața nemțoaicei o risipă îngrozitor mai mare decât fie chiar o sumă fabuloasă zvârlită timp de decenii pe cel mai costisitor tutun. Wanda – se exprimase cam criptic, odată, vărul meu Arhip – era imaginea întoarsă a Cunei Dicomesianca din „Casa cu ecouri târzii”; Wanda cultiva efemerul repetabil ca pe singura cale posibilă a existenței, acesta doar, împins, respectat şi apărat la maximum pe durata unei vieți omeneşti, putea smulge divinității acea umbră de eternitate accesibilă oamenilor.
Wanda nu fusese niciodată pomenită şi înregistrată în „Casa cu ecouri târzii” a Dicomesiancei, deşi cele două femei se întâlniseră între 1860 şi 1919 de câteva ori. Cuna Bogomileanu ştia mai multe amănunte despre tratatul de pace de la Passarowitz din 1718, când Austria anexase Banatul şi Oltenia de la turci, decât despre căsătoria şi modul de înțelegere dintre Wanda Walberg şi Filip Lăscăreanu Teologul. Admițând asemenea grozăvii de caracter susținute de Arhip, ar însemna, folosindu-i termenii, că secundele Wandei, oricât de repetate, de tăioase, sonore şi multiplicate, nu tulburaseră registrul timpului cosmic din „Casa cu ecouri târzii”, unde omul şi vremea lui abia de la un secol în sus erau luate în seamă şi numai atunci când se dovedeau sensibilizate de vibrațiile unei naturi istorice.
***
Nu-i puteam amăgi pe Filip Walberg şi pe Dancogale.
Wanda ca şi Umilitul deveneau din ce în ce mai mult pentru mine prezențe neiertătoare. Austriacul şi logodnica lui îmi cereau o hartă care să ducă la un mormânt, iar gândurile mele se declanşaseră să învie o lume întreagă. Îmi fugise mintea de la idiomul lor imposibil şi de la pretențiile lor ridicole şi începusem, în fața lor, să descopăr ceea ce nu izbutisem când eram copil, văzându-l întâia oară pe Teolog, şi nici mai târziu odată cu înaintarea în vârstă. Înnodam legăturile ascunse ale celor care au fost înaintea vieții mele, uneam nenumărate lucruri risipite în memoria dicomesienilor, şi ei atât de risipiți, şi mă cutremuram de propria mea prezență în şirul acestor destine. Şi îmi dădeam seama că ştiu uimitor de multe lucruri. Nu numai despre Umilit şi Wanda.
Dar ceea ce mă uimea mai mult era claritatea amănuntelor.
Mai clar decât imaginea Volkswagen-ului hodorogit pe care îl aveam în fața ochilor, prăfuit şi decolorat, îmi răsuna în urechi scârțâitul roților neunse, oprite în Glava, la poarta tatălui meu, în luna iunie 1936:
Sosise Omnibus-ul croitorului Polider. Din Omnibus a coborât Filip Teologul sprijinit de subsuori de Zoe Lucescu (supranumită mai târziu Zoe Porfirogeneta, fiindcă în ciuda anilor săi mulți, intrase în dragoste cu tinerelul pe atunci Emil Havaet BorLat).
Omnibus-ul era o căruță lungă şi jegoasă, din scândură negeluită, cu coviltir de papură, la care erau înhămați patru cai mărunți şi păroşi de Balt?. Circula pe unul din cele mai lungi trasee dicomesiene: Gara Mavrocordat – Suburbia Fabia – Maltezi – Glava si Apud-Glava – Coasa-de-Argint – Cetatea-de-Lână – Insula Cailor – Portul Metopolis – Insula Măcelarilor şi Retur. Printre dicomesienii neştiutori de carte şi de lume care trăiseră generații la rând numai într-un loc sau în altul, la apariția Omnibus-ului lui Polider se credea că şi Retur e o localitate, trebuie să fie un oraş mare, necunoscut şi foarte îndepărtat la care puțini fericiți sunt sortiți să ajungă. Traseul era scris mare pe coviltir de însăşi mâna croitorului – cărăuş care, neobişnuit cu priceperea literelor, mai mult le însăilase cu un fel de ață de păcură groasă pe urzeala de papură a coviltirului. În Omnibus, undeva sub coviltir, Polider îşi lua mai totdeauna şi maşina de cusut. La opririle de pe traseu şi mai ales în popasurile lungi dinainte de Retur croia şi cosea pantaloni de abà pentru dicomesieni, meşi de postav şi cațaveici pentru dicomesience. Chiar când au coborât la noi Umilitul şi Zoe Lucescu, Polider n-a plecat mai departe cu Omnibus-ul. Vehiculul i-a fost înconjurat de dicomesieni şi dicomesience, unii să-şi ia hainele şi meşii lucrate de Polider pe traseu, altii să-i înmâneze viguri groase de postav să le ducă la piuă, la Cetatea-de-Lână, sau pentru cine ştie ce îmbrăcăminte care urma să fie croită şi cusută. Omnibus-ul era plin de baloturi de abà, folosite, înainte de a intra foarfeca şi acul în ele, drept bănci pentru călători.
Umilitul nu călătorise altfel în Omnibus de la Gara Mavrocordat la Glava.
Atunci când a sosit unchiul Filip în fața casei noastre şi a coborât de sub coviltir şi dintre baloturi, dicomesieni şi dicomesience s-au îngrămădit să-i sărute mâna ca unui patriarh sau ca unui mort înviat, ce trebuie iertat. Unii au căzut chiar în genunchi în fața lui. Printre ei se aflau şi aceia care foarte curând aveau să-l răpească şi să-l chinuiască mai rău decât pe un câine.
După ce Umilitul a intrat în casa tatălui meu, dicomesienii s-au îndreptat spre Omnibus-ul lui Polider întrebându-l pe croitor despre postavul şi hainele lor, despre ce s-a întâmplat la Cetatea-de-Lână, dacă prețul oilor a scăzut iar din pricina secetei, şi dacă este adevărat că nişte herghelii de iepe sălbatice din Insula Cailor ar fi trecut într-o sâmbătă noaptea Dunărea înot şi, galopând în urcuş pe dealul de marmură roşie, ar fi atacat magaziile de ovăz ale lui Bazacopol din oraşul Metopolis rupând încuietorile şi ferestrele cu dinții. Apoi, câți înecați a văzut Polider, din Omnibus-ul lui, plutind pe Fluviu între oraşul Mavrocordat şi Glava şi dacă printre ei a zărit-o plutind şi pe Duda Cruda Paparuda, care se aruncase de ciudă în Dunăre pentru că nimeni nu o mai primea să joace, o socoteau toți mincinoasă, seceta se prelungise fără ca jocul ei în pielea goală să fi adus ploaie. Şi iarăşi, îl întrebaseră dicomesienii pe Polider, dacă e adevărat că bețivul căpitan de şaic? Parmak, sărăcit de tot de secetă şi de lipsa negoțului de cereale, şi-ar fi ancorat ambarcațiunea în fața Insulei Măcelarilor şi şi-ar fi făcut din ea un fel de biserică pe apă în care cântă popeşte înainte de amiază, iar în restul timpului se fugăreşte printre valuri cu un cocoş vrăjit ce înoată şi se afund? în fluviu ca rațele sălbatice. Şi dacă este adevărat că turme întregi de bovine şi de ovine, slabe şi nemâncate, au fost vândute pe nimic în numita Insulă a Măcelarilor şi că parlagiii de acolo n-ar mai prididi să săreze munți de pastramă de vacă şi de oaie pentru Grecia şi mai ales pentru Turcia. Râdeau strâmb şi fără chef dicomesienii de toate aceste lucruri crunte, spuse, mai degrabă închipuite de ei înşişi, şi pe care le îngroşau pe măsură ce le ieşeau din gură, năucindu-l pe Polider cu întrebările lor ce întreceau cea mai nebunească imaginație.
O dicomesiancă măruntă şi grasă a țipat la ei, tăind cu strigătul ei gros ca de bărbat toate aceste poveşti născocite de minți leneşe şi răsfățate de cruzimi şi i-a cerut pe loc lui Polider să-i lucreze şase perechi de meşi pentru ea şi pentru copiii ei.
Ceea ce Polider a şi făcut, a tras Omnibus-ul peste drum de casa noastră, pe islazul comunal, a deshămat caii pe care i-a lăsat liberi, să-şi înfunde boturile păroase prin iarba galbenă, prăfuită şi pârjolită de soare, iar el a intrat adânc sub coviltir şi s-a auzit maşina de cusut.
Dicomesienii au plecat cu toții spre casele lor. Şoseaua din pietriş alb a Glavei care ducea la Cetatea-de-Lână rămăsese goală. La capătul ei dinspre salcâmii sălbatici s-a ivit, după o vreme, Emil Havaet. Nu avea pe atunci decât puțin peste 20 de ani. Şi-a înfipt statura subțire şi înaltă în acel capăt al şoselei şi a rămas acolo țeapăn, sprijinindu-şi bărbia cu „colereta bicornă”, ce abia-i mijise, de bastonul său cu măciulie de argint, şi a început să aştepte privind fix undeva. Nu se apropia încă de curtea noastră. Privea fără o țintă anume. Pe atunci umbla cu capul descoperit, avea o cărare dreaptă pe mijlocul părului blond şi rar. Nu se mişca din locul lui de pe şosea când trecea vreun om sau vreun car, aştepta să fie ocolit, răspundea scurt la bună ziua, dacă i se dădea. „Emile, aştepți pe cineva?” – îl întrebase unul. „Vezi-ți de drum, bună ziua.” „Ce mai faci, Emile, te-ai întors în Glava ? Parcă te mutaseşi în Mavrocordat, la filiala de grâu a lui Bazacopol, ori nu mai eşti...”– i-a zis un altul. „Sunt tot acolo. Bună ziua.” – îi răspundea Havaet scurt şi acestuia, fără să se mişte.
Se lăsase seara, Emil mai sta acolo, la capătul şoselei. Ladonia, femeia de o sută de kilograme, țiitoarea din Glava a lui Polider (Polider avea mai în fiecare sat de pe traseu câte o femeie), l-a zărit pe Havaet şi i-a strigat cu gura ei rea, urcându-se pe un butuc de salcie din fața casei ei : „Emile, mişcă-te odată de acolo, nu mai sta în drum, vine noaptea şi nu poate răsări luna.” Havaet a privit absent spre Ladonia, a salutat-o cu un „Mulțumesc, doamnă. Bună seara.” – şi a pornit calm pe şosea trecând prin fața curții noastre fără să se uite spre noi, eram aproape toată familia în jurul unchiului Filip. Emil a cotit brusc, a traversat şoseaua şi s-a îndreptat pe islaz spre Omnibus unde se auzea maşina de cusut, l-a strigat pe Polider. „Ce-i?”, l-a întrebat croitorul, scoțând capul de sub coviltir cu o ață roşie în gură. „Treceam pe aici. Atât. Bună seara. Noapte bună, domnule Polider. Atât” – şi Havaet părăsea islazul, se întorcea din nou pe şosea, reluându-şi plimbarea calmă şi fără țintă. Când Polider a aprins lampa sub coviltir şi chiar noaptea târziu, după ce s-a urcat în Omnibus amanta croitorului, Ladonia, femeia de o sută de kilograme, Havaet se plimba încă, tăcut, absent, păşind liniştit pe şosea şi între şosea şi islaz, cu gândul secret de a prinde cât mai multe în ochi şi auz despre savantul bizantinolog Filip Lăscăreanu Teologul Umilitul.
***
Nu sunt omul care să înşel, cifrele inginereşti m-au împins ireversibil spre onestitate, am memoria exactă a lucrurilor şi oamenilor, şi nici aici nu pot proceda altfel. Dar, îmi spuneam, dacă eu refuzam să-i amăgesc pe Dancogale şi pe Filip Walberg şi să le arăt un mormânt pe care nu-l ştiam, se va găsi însă uşor un altul să-i amăgească, să le închipuie o hartă şi să le inventeze un mormânt. Asemenea lucruri se petrec în oraşul Mavrocordat, la un preț ieftin, şi nici măcar la un preț sau altul, pur şi simplu din natura mavrocordaților, gata să te înşele după pofta inimii tale. Din profund umanism, cum spunea odată V?rul Emil Havaet BorLat. Emil îmi zice ”vere Filip Lăscăreanu”, după cum tatălui meu îi spusese ”unchiule Ştefan Lăscăreanu”, deşi nu ne-a fost şi nu ne-a devenit niciodată rudă. Faptul că el s-a căsătorit cu Calliope-Geaygè nu ni l-a făcut rudă prin alianță, cum susține, Calliope nu era decât o fată din Marmația, înfiată aproape la majorat de un dicomesian rătăcit pe acolo.
Şi cum, dintre mavrocordați, Emil Havaet era acela care se socotea cunoscător intim al Umilitului de când o răpise pe Zoe Lucescu infirmiera (azi nu mai ştie nimeni de dânsa), Emil ar fi fost, desigur, acela gata să pună mâna acum pe austriac şi pe Dancogale.
M-am uitat în jur, de-a lungul strazii Opanez pe care locuiesc, să zăresc vreun semn dacă Emil e pe aproape.
E imposibil – îmi ziceam – ca el să nu fi aflat de oprirea Volkswagen-ului în poarta casei mele şi de teatrul mut şi caraghios ce se juca aici.
Pentru că Havaet e nelipsitul şi indiscretul nostru văr care n-a absentat de la nici o nefericire a noastră. La fel de nelipsit şi de indiscret la vârsta de peste 50 de ani cât are azi, cum era şi la 20 de ani, când îi pândise pălăria Umilitului, deşi BorLat e acum printre notabilitățile oraşului şi e extrem de ocupat.
Oricâte ocupații ar avea, Emil Havaet trebuie să se afle pe undeva prin apropiere. Are o patimă mare de a şti totul despre mine, aşa cum avusese pentru tatăl meu, dacă nu are el sub ochi strada Opanez, atunci a trimis-o pe nevastă-sa Calliope-Geaygè în recunoaştere şi dacă Havaet şi Geaygè se află pe aproape înseamnă că abia aşteaptă momentul ca ei să devină o necesitate, să-şi ia asupra lor toată babilonia acestei întâlniri cu Filip Walberg şi cu Dancogale, el luând loc în spate iar pe Calliope-Geaygè plasând-o lângă austriacul în pantaloni vişinii de la volan. Şi Havaet o să-i spună lui Filip Walberg, potrivindu-şi mai întâi borul lat al pălăriei lui vechi şi pătate de sudoarea dintre cele două războaie mondiale şi fixându-şi măciulia de sidef a bastonului său înflorat, la fel de vechi, sub bărbia lui care în loc de contur are două guşe negre sofisticate, acea „coleretă bicornă”: Allons, spre Dicomesia – le-ar fi spus precis vărul Emil BorLat, care prefera drept bază franceza pentru orice combinație poliglotă de conversație turistică – allons, Signor Tedescus et ma chère Fräulein Dancogale... Şi nu s-ar fi chinuit vărul Emil să le arate o Dicomesie sau alta, i-ar fi plimbat peste tot şi nicăieri, arătându-le ce e fermecător şi plin de noutate în acest nicăieri, încântându-se pe el însuşi de ceea ce e în stare să producă cu cuvintele, fantazând despre locurile natale, fericit că se poate plimba şi că-i poate cerceta el pe ei, pe cheltuiala acestora – şi îmbătat de acest mod absurd de existență să se amuze pe tăcute pe socoteala celor doi, de o mie de ori mai oneşti decât el, în timp ce Geaygè ar fi fost ocupată să le sustragă ceva, dar politicos şi afabil, „am nevoie, dragii mei, de acest lucru”, un şiling sau doisprezece şilingi, un bulon, o bujie, o invitație la Viena sau la Graz, o umbrelă sau o fotografie de familie, pe când Havaet, absent la tentațiile terestre ale Calliopei, ar fi continuat să discute cu cei doi fără să-i asculte prea mult şi fără să ia în seamă nefericirea cu care aceştia căutau Dicomesia şi să se mire că în ciuda felului său insistent de a se vârî în sufletul lor i-a cucerit totuşi şi le-a devenit charmant, iar drept replică la chinuitul idiom turistic al austriacului şi al Dancogalei (mai târziu aveam să aflu că acest idiom avea o tristă explicație şi privea biografia Dancogalei), Emil să combine, cum obişnuia, cu o plăcere care-l făcea să cadă într-o visare agresivă, cele mai incredibile alăturări de citate din Boileau, Virgilius, Shakespeare, Allain Robbe-Grillet şi din Cartea Sacră a lui Lao Tzî, „bătrânul contemporan al lui Confucius” (în conversațiile cu valahii, Emil, care cita totdeauna în limba originală, dădea după înşiruirea şi alăturarea poliglotă de texte, şi traducerea în româneşte.) Indica, surprinzător, cele mai recente traduceri tipărite în româneşte, ediția, pagina, paragraful. Era teribil. Deşi se exprima oral, ştia să producă chiar şi prin viu grai, până şi note de subsol. Şi, aflat cu Filip Walberg şi cu Dancogale, în cazul citatului din Cartea Sacră, ar fi desenat repede pe o hârtie hieroglifele textului respectiv, ar fi înmânat pe rând fişa cu semne necunoscute celor doi rătăciți:
Şi după ce textul s-ar fi plimbat prin Volkswagen, Emil ar fi avut grijă ca special pentru Geaygè să scrie sub enigmaticele hieroglife şi traducerea românească a teoriei necesității vidului din Cartea Sacră a lui Lao Tzî:
„Treizeci de spițe se unesc într-un butuc (formând roata) iar folosirea roții depinde de existența golului dintre spițe. Din lut se fac vase, iar folosirea vaselor depinde de golul dintre ele. Se lasă loc pentru uşi şi ferestre pentru a face o casă, iar folosirea caselor depinde de golul lăsat între ele. Iată ce înseamnă folosul ființei şi utilitatea neființei.”
Şi soarele, corbul auriu, mă bătea în cap, logodnicii îmi ceruseră în limba lor pestriță o Dicomesie uscată şi conservată într-o hartă şi începusem să-i duşmănesc, să mă apuce furia împotriva lor şi nu atât împotriva vărului Emil BorLat, unde-o fi fost, să vină odată de acolo de unde-mi pândea casa.
Pentru că îl simțeam că s-a şi îndreptat spre strada Opanez unde locuiesc. Dar s-a oprit poate pe strada Susurlù, căci de acolo se vede perfect întreg Opanez-ul. Privea drept încoace, cu carnetul lui de note intime înfipt în buzunarul de sus al vindiac-ului, savura spectacolul neînțelegerii mele cu Walberg şi Dancogale.
Stătea liniştit, îmi ziceam, sprijinind măciulia bastonului său înflorat în golul bicornului coleretei sale de sub bărbie. Aştepta. Îi socotea pradă sigură pe cei doi. Nu se grăbea. N-aveau cum să-i mai scape, de aceea nu venea încă pe unul din trotuarele Opanezului. Nici măcar nu-şi nota ceva în carnet. Se uita la noi distrat, sigur de el.
Nu se va mai înşela acum, ca atunci, cu multă vreme în urmă, când bătrânul Filip întorcându-se în Dicomesia să-şi dea sufletul, el îl scăpase din mâini, îl răpiseră alții.
Deşi, şi atunci Emil veghease cu sistemă. Luase atunci chiar urmele răpitorilor, umblase după ei când pe un mal al fluviului, când pe altul, pe jos sau călare, deşi călărea mizerabil. Aşa umblase, de colo-colo, până s-a ciocnit nas în nas cu Madame Lucescu care se rătăcise, printre atâtea răpiri, de Umilit, şi târa după ea neputincioasă geamantanele acelea cu ce mai rămăsese din averea portabilă a bătrânului – lithinée-urile, paharul înalt de cristal, pijamalele bizantinologului mirosind a parfum vienez şi a țigări „Caporal”.
Nu-i vor mai scăpa acum Walberg şi logodnica lui, cu toate că şi atunci, în 1936, el făcuse totul ca să întoarcă povestea în favoarea lui. O suise pe Madame Lucescu pe un cal prins la repezeală pe malul Dunării, iar el încălecase pe un alt cal, tot de pripas. Emil ținuse geamantanele cojite ale Umilitului pe greabănul animalului. Şi-a dus prada acasă, pe Madame Lucescu şi bagajele, în periferia Fabia a oraşului Mavrocordat; şi-a îndepărtat nevasta cu care era însurat doar de un an, a trimis-o în bucătăria de vară din fundul curții şi să nu vină de acolo decât atunci când trebuia să le aducă, „în casă, în odaia mare”, lui şi Madamei Lucescu, micul dejun, prânzul şi cina. În rest, Calliope nu mai avea voie să intre în corpul central al clădirii: Emil BorLat stătea retras în lungi colocvii cu Zoe Lucescu Porfirogeneta (Emil dacă avea atunci 20 de ani, pe când Zoe mărunțica bătea spre 50), Havaet, aflat atunci lângă Porfirogeneta, credea uimit el însuşi că împărtăşeşte ceva din starea de spirit a bătrânului bizantinolog, se transpunea în pielea nefericitului pribeag; începuse chiar să simtă un fel de durere putredă în mațe, folosea lithinée-urile de Vichy ale unchiului Filip întinzând din când în când spre Zoe paharul înalt de cristal să i le toarne, folosea tot ce Madame Lucescu mai salvase în geamantane; Emil renunțase la sine însuşi, colereta i se amestecase haotic anulând bicornul de sub bărbie. Îsi lepădase bastonul frivol cu măciulie de argint.
Păstrase însă materia enormă de citate poliglote în monstruoasele alăturări ştiute, convins într-un fel că prin ele poate ajunge la o apropiere de esență cu savantul unchi dicomesian. Şi ajuns la această constatare, Havaet simțea că suferă autentic, aidoma Umilitului. Avea ochii pierduți, obrajii scofâlciți, stătea trist în pat, îmbrăcat în pijamalele de mătase ale unchiului, cu paharul de lithinée alături, pe care aproape nu-l mai atingea cu buzele.
Privea absent, se mişca absent, sprijinit de subsuori de Zoe Porfirogeneta care-l scotea de trei ori pe zi, dimineața, la prânz şi seara şi-l aşeza la aer, în fața casei, pe un scaun de trestie cu multe perne. Perne roşii, de culoarea porfirului imperial al Bizanțului, cusute cu multă fidelitate de însăşi Calliope, exilată în afara clădirii centrale.
Scos la aer şi aşezat de Zoe în moliciunea pernelor purpurii de pe scaunul de trestie, Emil simțea o bucurie târzie pentru „soarele dicomesian, corbul auriu” care, în sfârşit, îi mângâia pleoapele ochilor chinuiți de ani şi ani de învățătură, de oboseala vieții pribege şi neiertătoare. Deschidea câteodată ochii împăcat cu soarta şi privea mişcarea plină de deşertăciune de pe străzile periferiei Fabia, indiferent la gurile căscate ale fabienilor şi mavrocordaților care-şi dădeau coate zărindu-l în pijamaua Umilitului, cu pălăria cu boruri late pe genunchi, cu paharul înalt de cristal în mână, sprijinit şi vegheat de mărunțica şi scâncita Zoe Lucescu Porfirogeneta.
Cât timp Emil stătea la aer în fața casei, Calliope-Geaygè mai îndrăznea câteodată să se apropie timid dinspre bucătăria de vară şi să-l întrebe sfioasă pe el şi pe Madame Lucescu dacă mai au nevoie de ceva. „Nu” – răspundea Emil Umilitul, fără să privească la Geaygè. „Nu am nevoie. Du-te, femeie.” Şi Emil Umilitul încerca să ducă paharul cu lithinée la buze, dar îi tremura mâna şi se vărsa Vichy-ul pe pijama, înspăimântand-o pe Madame Lucescu, care-l ridica de subsuori, îl lua de pe scaunul cu perne porfirii şi-l ducea iarăşi în casă, spre odaia mare din corpul central al clădirii, „spre Gyneceu” – cum spunea cu voce slabă Emil, lăsându-se apoi uşor să fie întins pe pat. Sfârşit, golit, ațipea.
Sfâşierea, Emil o simțea şi mai mare – el personal, luat chiar despărțit de Umilit căruia-i trăia ceva din nefericire: se lăsase cuprins de o tristețe totală gândindu-se că n-a avut în viață ce merita, deşi dovedise o extraordinară capacitate de înmaga-zinare a poeziei, literaturii în general, filosofiei. Fusese împiedicat sistematic mai întâi în Glava, apoi în Fabia şi în Mavrocordat ca şi la Metopolis, să iasă în lume şi să strălucească, să-şi producă fenomenala sa putere de asamblare a atâtor lecturi şi cunoştințe cu care ar fi putut înfrunta Oxford-ul, Sorbona, Harvard-ul.
Dar totul s-a prăbuşit apoi definitiv, când într-o dimineață, Ştefan Lăscăreanu, venit la casa lui Emil Havaet BorLat, ar fi zburat uşa de la Gyneceu cu umărul şi în prag, cu biciul în mână, ar fi strigat la Porfirogeneții Emil şi Zoe care dormeau unul lângă altul sub plapumă: „Ce faceți aici, neruşinaților?” De atunci se spune că ar fi plecat Madame Lucescu din casa lui Havaet, iar Calliope a urcat din nou în corpul central.
Nu s-a mai auzit nimic de nefericita Zoe, doar că a plecat spre Marmația, să se angajeze ca infirmieră la o casă de copii orfani, slujbă pentru care primise o scrisoare de recomandare de la însăşi Calliope, marmațiană prin naştere. Fabienii şi mavrocordații îşi mai aminteau câteodată de Madame Lucescu, când îl zăreau pe Emil folosind încă geamantanele acelea ale Umilitului, ori de câte ori pleca la Bucureşti, la Constanța sau la Metopolis. Sau în serile călduroase de vară, când Emil, alături de Calliope, stătea pe o bancă plină de perne roşii în fața casei lor din suburbia Fabia: Havaet fuma, îmbrăcat într-una dintre pijamalele acelea mereu mai uzate, mai ponosite şi mai lipsite de culoare; Emil avea câteodată în mână paharul de cristal cu picior albastru de cocostârc stilat, în care bolborosiseră cândva lithinée-urile, dar în care îi turna de astă data Calliope-Geaygè apă proaspătă de fântână; sorbind adânc, Emil, complet refăcut, ar fi spus deseori: „Calliope, unchiul Filip, să ştii, a fost un mare om. Veramente un mare om.” Propoziție pe care o repeta emoționat trecându-şi cu un gest cald şi înfiorat palmele peste mătasea rărită a pijamalelor Umilitului: „Veramente, Calliope. Crede-mă. Veramente un mare om.”
Emil Havaet Borlat Porfirogenetul
?i Calliope-Geaygè
„Aceia care sunt virtuoşi cu intenție, nu vor fi răsplătiți. Aceia
care sunt răi fără intenție, deşi răi, nu vor fi pedepsiți.”
(PU SUNG-LING – 1640-1715; din „Ciudatele istorisiri ale lui
Liao Zhai”, povestirea „Examen pentru postul de înger păzitor”)
Deşi pentru mine era ceva, chiar foarte mult, ceea ce trăisem în Casa cu ecouri târzii, unde fusesem înnobilat dincolo de vremi de nefericita Dicomesianc?, toate astea n-ar fi însemnat nimic, sau aproape nimic, pentru austriac şi Dancogale, chiar în cazul în care ei ar fi vrut să le vorbesc despre ultima parte de destin a bătrânului Filip. Privindu-i şi ascultându-i, ajunsesem la credința că Filip Walberg şi Dancogale nu vor de la mine nimic din realitatea acelui om. Nimic altceva decât lucrul cel mai sărac şi mai nenorocit: Un mormânt ipotetic.
De la sine înțeles, ar fi fost gata să accepte amăgirea. Oricine putea să-i înşele dacă i-ar fi fost voia, să le spună, adică, acolo e mormântul, la Cetatea-de-Lână, la Maltezi, la Metopolis sau în Insula Cailor, şi să meargă acolo şi cu bună-ştiință să se lase înşelați că într-adevăr acolo merg, să ajungă, să creadă că au ajuns, să aşeze o cruce negăsind cruce, să se roage, să-i ia chiar oasele – nişte oase străine – pentru a le duce lângă ale Wandei, să se întoarcă liniştiți, la Viena, sau de unde erau ei, nefericiții, în nu ştiu ce colț al pământului, mulțumiți şi reconfortați după călătoria făcută în Dicomesia, ar fi spus ei.
Fie şi numai pentru faptul că i-aş fi socotit pe austriac şi pe Dancogale doar rudele Wandei Walberg şi nicidecum şi ale unchiului Filip, nu mi-aş fi permis nici o înşelăciune: pentru mine Wanda Walberg rămăsese un fel de soldat al rigoarei şi al exactității, al fixității chiar, deşi eu n-o cunoscusem. N-avusesem cum s-o cunosc, nu eram născut când ea murea la Viena. Dar începusem să înțeleg pe măsură ce creşteam şi creştea şi imaginea ei datorită mărturisirilor repetate ale multora, că pentru Wanda Walberg, atâta timp cât a trăit, lucrurile, oamenii, caii, pedalele orgii, micul dejun, cina, şilingul, Prater-ul şi Schönbrünn-ul, nepoții, nepoatele, trebuiau să meargă, să se desfăşoare şi să se îmbuce într-un fel de imens orologiu nemțesc cu secundele clare, definitive pentru toți şi pentru totdeauna, cu sonoritate egală în orice loc de pe suprafața pământului s-ar fi aflat un Walberg sau o Walbergă, un consort, o consoartă sau un urmaş de Walberg ori dintr-o alianță de periferie de Walberg. Nici o abatere, chiar în sensul bun al cuvântului, de la ritmul şi bătaia acestui orologiu n-ar fi fost îngăduită de Wanda. Filip Umilitul, fumător înrăit, lăsându-se de fumat în timpul unei călătorii peste Ocean şi întorcându-se la Viena după patru ani de absență, Wanda nu l-a mai primit în casă: Umilitul mirosea altfel – şi a pierde un miros câştigat şi recunoscut ca atare în relațiile casnice însemna în fața nemțoaicei o risipă îngrozitor mai mare decât fie chiar o sumă fabuloasă zvârlită timp de decenii pe cel mai costisitor tutun. Wanda – se exprimase cam criptic, odată, vărul meu Arhip – era imaginea întoarsă a Cunei Dicomesianca din „Casa cu ecouri târzii”; Wanda cultiva efemerul repetabil ca pe singura cale posibilă a existenței, acesta doar, împins, respectat şi apărat la maximum pe durata unei vieți omeneşti, putea smulge divinității acea umbră de eternitate accesibilă oamenilor.
Wanda nu fusese niciodată pomenită şi înregistrată în „Casa cu ecouri târzii” a Dicomesiancei, deşi cele două femei se întâlniseră între 1860 şi 1919 de câteva ori. Cuna Bogomileanu ştia mai multe amănunte despre tratatul de pace de la Passarowitz din 1718, când Austria anexase Banatul şi Oltenia de la turci, decât despre căsătoria şi modul de înțelegere dintre Wanda Walberg şi Filip Lăscăreanu Teologul. Admițând asemenea grozăvii de caracter susținute de Arhip, ar însemna, folosindu-i termenii, că secundele Wandei, oricât de repetate, de tăioase, sonore şi multiplicate, nu tulburaseră registrul timpului cosmic din „Casa cu ecouri târzii”, unde omul şi vremea lui abia de la un secol în sus erau luate în seamă şi numai atunci când se dovedeau sensibilizate de vibrațiile unei naturi istorice.
***
Nu-i puteam amăgi pe Filip Walberg şi pe Dancogale.
Wanda ca şi Umilitul deveneau din ce în ce mai mult pentru mine prezențe neiertătoare. Austriacul şi logodnica lui îmi cereau o hartă care să ducă la un mormânt, iar gândurile mele se declanşaseră să învie o lume întreagă. Îmi fugise mintea de la idiomul lor imposibil şi de la pretențiile lor ridicole şi începusem, în fața lor, să descopăr ceea ce nu izbutisem când eram copil, văzându-l întâia oară pe Teolog, şi nici mai târziu odată cu înaintarea în vârstă. Înnodam legăturile ascunse ale celor care au fost înaintea vieții mele, uneam nenumărate lucruri risipite în memoria dicomesienilor, şi ei atât de risipiți, şi mă cutremuram de propria mea prezență în şirul acestor destine. Şi îmi dădeam seama că ştiu uimitor de multe lucruri. Nu numai despre Umilit şi Wanda.
Dar ceea ce mă uimea mai mult era claritatea amănuntelor.
Mai clar decât imaginea Volkswagen-ului hodorogit pe care îl aveam în fața ochilor, prăfuit şi decolorat, îmi răsuna în urechi scârțâitul roților neunse, oprite în Glava, la poarta tatălui meu, în luna iunie 1936:
Sosise Omnibus-ul croitorului Polider. Din Omnibus a coborât Filip Teologul sprijinit de subsuori de Zoe Lucescu (supranumită mai târziu Zoe Porfirogeneta, fiindcă în ciuda anilor săi mulți, intrase în dragoste cu tinerelul pe atunci Emil Havaet BorLat).
Omnibus-ul era o căruță lungă şi jegoasă, din scândură negeluită, cu coviltir de papură, la care erau înhămați patru cai mărunți şi păroşi de Balt?. Circula pe unul din cele mai lungi trasee dicomesiene: Gara Mavrocordat – Suburbia Fabia – Maltezi – Glava si Apud-Glava – Coasa-de-Argint – Cetatea-de-Lână – Insula Cailor – Portul Metopolis – Insula Măcelarilor şi Retur. Printre dicomesienii neştiutori de carte şi de lume care trăiseră generații la rând numai într-un loc sau în altul, la apariția Omnibus-ului lui Polider se credea că şi Retur e o localitate, trebuie să fie un oraş mare, necunoscut şi foarte îndepărtat la care puțini fericiți sunt sortiți să ajungă. Traseul era scris mare pe coviltir de însăşi mâna croitorului – cărăuş care, neobişnuit cu priceperea literelor, mai mult le însăilase cu un fel de ață de păcură groasă pe urzeala de papură a coviltirului. În Omnibus, undeva sub coviltir, Polider îşi lua mai totdeauna şi maşina de cusut. La opririle de pe traseu şi mai ales în popasurile lungi dinainte de Retur croia şi cosea pantaloni de abà pentru dicomesieni, meşi de postav şi cațaveici pentru dicomesience. Chiar când au coborât la noi Umilitul şi Zoe Lucescu, Polider n-a plecat mai departe cu Omnibus-ul. Vehiculul i-a fost înconjurat de dicomesieni şi dicomesience, unii să-şi ia hainele şi meşii lucrate de Polider pe traseu, altii să-i înmâneze viguri groase de postav să le ducă la piuă, la Cetatea-de-Lână, sau pentru cine ştie ce îmbrăcăminte care urma să fie croită şi cusută. Omnibus-ul era plin de baloturi de abà, folosite, înainte de a intra foarfeca şi acul în ele, drept bănci pentru călători.
Umilitul nu călătorise altfel în Omnibus de la Gara Mavrocordat la Glava.
Atunci când a sosit unchiul Filip în fața casei noastre şi a coborât de sub coviltir şi dintre baloturi, dicomesieni şi dicomesience s-au îngrămădit să-i sărute mâna ca unui patriarh sau ca unui mort înviat, ce trebuie iertat. Unii au căzut chiar în genunchi în fața lui. Printre ei se aflau şi aceia care foarte curând aveau să-l răpească şi să-l chinuiască mai rău decât pe un câine.
După ce Umilitul a intrat în casa tatălui meu, dicomesienii s-au îndreptat spre Omnibus-ul lui Polider întrebându-l pe croitor despre postavul şi hainele lor, despre ce s-a întâmplat la Cetatea-de-Lână, dacă prețul oilor a scăzut iar din pricina secetei, şi dacă este adevărat că nişte herghelii de iepe sălbatice din Insula Cailor ar fi trecut într-o sâmbătă noaptea Dunărea înot şi, galopând în urcuş pe dealul de marmură roşie, ar fi atacat magaziile de ovăz ale lui Bazacopol din oraşul Metopolis rupând încuietorile şi ferestrele cu dinții. Apoi, câți înecați a văzut Polider, din Omnibus-ul lui, plutind pe Fluviu între oraşul Mavrocordat şi Glava şi dacă printre ei a zărit-o plutind şi pe Duda Cruda Paparuda, care se aruncase de ciudă în Dunăre pentru că nimeni nu o mai primea să joace, o socoteau toți mincinoasă, seceta se prelungise fără ca jocul ei în pielea goală să fi adus ploaie. Şi iarăşi, îl întrebaseră dicomesienii pe Polider, dacă e adevărat că bețivul căpitan de şaic? Parmak, sărăcit de tot de secetă şi de lipsa negoțului de cereale, şi-ar fi ancorat ambarcațiunea în fața Insulei Măcelarilor şi şi-ar fi făcut din ea un fel de biserică pe apă în care cântă popeşte înainte de amiază, iar în restul timpului se fugăreşte printre valuri cu un cocoş vrăjit ce înoată şi se afund? în fluviu ca rațele sălbatice. Şi dacă este adevărat că turme întregi de bovine şi de ovine, slabe şi nemâncate, au fost vândute pe nimic în numita Insulă a Măcelarilor şi că parlagiii de acolo n-ar mai prididi să săreze munți de pastramă de vacă şi de oaie pentru Grecia şi mai ales pentru Turcia. Râdeau strâmb şi fără chef dicomesienii de toate aceste lucruri crunte, spuse, mai degrabă închipuite de ei înşişi, şi pe care le îngroşau pe măsură ce le ieşeau din gură, năucindu-l pe Polider cu întrebările lor ce întreceau cea mai nebunească imaginație.
O dicomesiancă măruntă şi grasă a țipat la ei, tăind cu strigătul ei gros ca de bărbat toate aceste poveşti născocite de minți leneşe şi răsfățate de cruzimi şi i-a cerut pe loc lui Polider să-i lucreze şase perechi de meşi pentru ea şi pentru copiii ei.
Ceea ce Polider a şi făcut, a tras Omnibus-ul peste drum de casa noastră, pe islazul comunal, a deshămat caii pe care i-a lăsat liberi, să-şi înfunde boturile păroase prin iarba galbenă, prăfuită şi pârjolită de soare, iar el a intrat adânc sub coviltir şi s-a auzit maşina de cusut.
Dicomesienii au plecat cu toții spre casele lor. Şoseaua din pietriş alb a Glavei care ducea la Cetatea-de-Lână rămăsese goală. La capătul ei dinspre salcâmii sălbatici s-a ivit, după o vreme, Emil Havaet. Nu avea pe atunci decât puțin peste 20 de ani. Şi-a înfipt statura subțire şi înaltă în acel capăt al şoselei şi a rămas acolo țeapăn, sprijinindu-şi bărbia cu „colereta bicornă”, ce abia-i mijise, de bastonul său cu măciulie de argint, şi a început să aştepte privind fix undeva. Nu se apropia încă de curtea noastră. Privea fără o țintă anume. Pe atunci umbla cu capul descoperit, avea o cărare dreaptă pe mijlocul părului blond şi rar. Nu se mişca din locul lui de pe şosea când trecea vreun om sau vreun car, aştepta să fie ocolit, răspundea scurt la bună ziua, dacă i se dădea. „Emile, aştepți pe cineva?” – îl întrebase unul. „Vezi-ți de drum, bună ziua.” „Ce mai faci, Emile, te-ai întors în Glava ? Parcă te mutaseşi în Mavrocordat, la filiala de grâu a lui Bazacopol, ori nu mai eşti...”– i-a zis un altul. „Sunt tot acolo. Bună ziua.” – îi răspundea Havaet scurt şi acestuia, fără să se mişte.
Se lăsase seara, Emil mai sta acolo, la capătul şoselei. Ladonia, femeia de o sută de kilograme, țiitoarea din Glava a lui Polider (Polider avea mai în fiecare sat de pe traseu câte o femeie), l-a zărit pe Havaet şi i-a strigat cu gura ei rea, urcându-se pe un butuc de salcie din fața casei ei : „Emile, mişcă-te odată de acolo, nu mai sta în drum, vine noaptea şi nu poate răsări luna.” Havaet a privit absent spre Ladonia, a salutat-o cu un „Mulțumesc, doamnă. Bună seara.” – şi a pornit calm pe şosea trecând prin fața curții noastre fără să se uite spre noi, eram aproape toată familia în jurul unchiului Filip. Emil a cotit brusc, a traversat şoseaua şi s-a îndreptat pe islaz spre Omnibus unde se auzea maşina de cusut, l-a strigat pe Polider. „Ce-i?”, l-a întrebat croitorul, scoțând capul de sub coviltir cu o ață roşie în gură. „Treceam pe aici. Atât. Bună seara. Noapte bună, domnule Polider. Atât” – şi Havaet părăsea islazul, se întorcea din nou pe şosea, reluându-şi plimbarea calmă şi fără țintă. Când Polider a aprins lampa sub coviltir şi chiar noaptea târziu, după ce s-a urcat în Omnibus amanta croitorului, Ladonia, femeia de o sută de kilograme, Havaet se plimba încă, tăcut, absent, păşind liniştit pe şosea şi între şosea şi islaz, cu gândul secret de a prinde cât mai multe în ochi şi auz despre savantul bizantinolog Filip Lăscăreanu Teologul Umilitul.
***
Nu sunt omul care să înşel, cifrele inginereşti m-au împins ireversibil spre onestitate, am memoria exactă a lucrurilor şi oamenilor, şi nici aici nu pot proceda altfel. Dar, îmi spuneam, dacă eu refuzam să-i amăgesc pe Dancogale şi pe Filip Walberg şi să le arăt un mormânt pe care nu-l ştiam, se va găsi însă uşor un altul să-i amăgească, să le închipuie o hartă şi să le inventeze un mormânt. Asemenea lucruri se petrec în oraşul Mavrocordat, la un preț ieftin, şi nici măcar la un preț sau altul, pur şi simplu din natura mavrocordaților, gata să te înşele după pofta inimii tale. Din profund umanism, cum spunea odată V?rul Emil Havaet BorLat. Emil îmi zice ”vere Filip Lăscăreanu”, după cum tatălui meu îi spusese ”unchiule Ştefan Lăscăreanu”, deşi nu ne-a fost şi nu ne-a devenit niciodată rudă. Faptul că el s-a căsătorit cu Calliope-Geaygè nu ni l-a făcut rudă prin alianță, cum susține, Calliope nu era decât o fată din Marmația, înfiată aproape la majorat de un dicomesian rătăcit pe acolo.
Şi cum, dintre mavrocordați, Emil Havaet era acela care se socotea cunoscător intim al Umilitului de când o răpise pe Zoe Lucescu infirmiera (azi nu mai ştie nimeni de dânsa), Emil ar fi fost, desigur, acela gata să pună mâna acum pe austriac şi pe Dancogale.
M-am uitat în jur, de-a lungul strazii Opanez pe care locuiesc, să zăresc vreun semn dacă Emil e pe aproape.
E imposibil – îmi ziceam – ca el să nu fi aflat de oprirea Volkswagen-ului în poarta casei mele şi de teatrul mut şi caraghios ce se juca aici.
Pentru că Havaet e nelipsitul şi indiscretul nostru văr care n-a absentat de la nici o nefericire a noastră. La fel de nelipsit şi de indiscret la vârsta de peste 50 de ani cât are azi, cum era şi la 20 de ani, când îi pândise pălăria Umilitului, deşi BorLat e acum printre notabilitățile oraşului şi e extrem de ocupat.
Oricâte ocupații ar avea, Emil Havaet trebuie să se afle pe undeva prin apropiere. Are o patimă mare de a şti totul despre mine, aşa cum avusese pentru tatăl meu, dacă nu are el sub ochi strada Opanez, atunci a trimis-o pe nevastă-sa Calliope-Geaygè în recunoaştere şi dacă Havaet şi Geaygè se află pe aproape înseamnă că abia aşteaptă momentul ca ei să devină o necesitate, să-şi ia asupra lor toată babilonia acestei întâlniri cu Filip Walberg şi cu Dancogale, el luând loc în spate iar pe Calliope-Geaygè plasând-o lângă austriacul în pantaloni vişinii de la volan. Şi Havaet o să-i spună lui Filip Walberg, potrivindu-şi mai întâi borul lat al pălăriei lui vechi şi pătate de sudoarea dintre cele două războaie mondiale şi fixându-şi măciulia de sidef a bastonului său înflorat, la fel de vechi, sub bărbia lui care în loc de contur are două guşe negre sofisticate, acea „coleretă bicornă”: Allons, spre Dicomesia – le-ar fi spus precis vărul Emil BorLat, care prefera drept bază franceza pentru orice combinație poliglotă de conversație turistică – allons, Signor Tedescus et ma chère Fräulein Dancogale... Şi nu s-ar fi chinuit vărul Emil să le arate o Dicomesie sau alta, i-ar fi plimbat peste tot şi nicăieri, arătându-le ce e fermecător şi plin de noutate în acest nicăieri, încântându-se pe el însuşi de ceea ce e în stare să producă cu cuvintele, fantazând despre locurile natale, fericit că se poate plimba şi că-i poate cerceta el pe ei, pe cheltuiala acestora – şi îmbătat de acest mod absurd de existență să se amuze pe tăcute pe socoteala celor doi, de o mie de ori mai oneşti decât el, în timp ce Geaygè ar fi fost ocupată să le sustragă ceva, dar politicos şi afabil, „am nevoie, dragii mei, de acest lucru”, un şiling sau doisprezece şilingi, un bulon, o bujie, o invitație la Viena sau la Graz, o umbrelă sau o fotografie de familie, pe când Havaet, absent la tentațiile terestre ale Calliopei, ar fi continuat să discute cu cei doi fără să-i asculte prea mult şi fără să ia în seamă nefericirea cu care aceştia căutau Dicomesia şi să se mire că în ciuda felului său insistent de a se vârî în sufletul lor i-a cucerit totuşi şi le-a devenit charmant, iar drept replică la chinuitul idiom turistic al austriacului şi al Dancogalei (mai târziu aveam să aflu că acest idiom avea o tristă explicație şi privea biografia Dancogalei), Emil să combine, cum obişnuia, cu o plăcere care-l făcea să cadă într-o visare agresivă, cele mai incredibile alăturări de citate din Boileau, Virgilius, Shakespeare, Allain Robbe-Grillet şi din Cartea Sacră a lui Lao Tzî, „bătrânul contemporan al lui Confucius” (în conversațiile cu valahii, Emil, care cita totdeauna în limba originală, dădea după înşiruirea şi alăturarea poliglotă de texte, şi traducerea în româneşte.) Indica, surprinzător, cele mai recente traduceri tipărite în româneşte, ediția, pagina, paragraful. Era teribil. Deşi se exprima oral, ştia să producă chiar şi prin viu grai, până şi note de subsol. Şi, aflat cu Filip Walberg şi cu Dancogale, în cazul citatului din Cartea Sacră, ar fi desenat repede pe o hârtie hieroglifele textului respectiv, ar fi înmânat pe rând fişa cu semne necunoscute celor doi rătăciți:
Şi după ce textul s-ar fi plimbat prin Volkswagen, Emil ar fi avut grijă ca special pentru Geaygè să scrie sub enigmaticele hieroglife şi traducerea românească a teoriei necesității vidului din Cartea Sacră a lui Lao Tzî:
„Treizeci de spițe se unesc într-un butuc (formând roata) iar folosirea roții depinde de existența golului dintre spițe. Din lut se fac vase, iar folosirea vaselor depinde de golul dintre ele. Se lasă loc pentru uşi şi ferestre pentru a face o casă, iar folosirea caselor depinde de golul lăsat între ele. Iată ce înseamnă folosul ființei şi utilitatea neființei.”
Şi soarele, corbul auriu, mă bătea în cap, logodnicii îmi ceruseră în limba lor pestriță o Dicomesie uscată şi conservată într-o hartă şi începusem să-i duşmănesc, să mă apuce furia împotriva lor şi nu atât împotriva vărului Emil BorLat, unde-o fi fost, să vină odată de acolo de unde-mi pândea casa.
Pentru că îl simțeam că s-a şi îndreptat spre strada Opanez unde locuiesc. Dar s-a oprit poate pe strada Susurlù, căci de acolo se vede perfect întreg Opanez-ul. Privea drept încoace, cu carnetul lui de note intime înfipt în buzunarul de sus al vindiac-ului, savura spectacolul neînțelegerii mele cu Walberg şi Dancogale.
Stătea liniştit, îmi ziceam, sprijinind măciulia bastonului său înflorat în golul bicornului coleretei sale de sub bărbie. Aştepta. Îi socotea pradă sigură pe cei doi. Nu se grăbea. N-aveau cum să-i mai scape, de aceea nu venea încă pe unul din trotuarele Opanezului. Nici măcar nu-şi nota ceva în carnet. Se uita la noi distrat, sigur de el.
Nu se va mai înşela acum, ca atunci, cu multă vreme în urmă, când bătrânul Filip întorcându-se în Dicomesia să-şi dea sufletul, el îl scăpase din mâini, îl răpiseră alții.
Deşi, şi atunci Emil veghease cu sistemă. Luase atunci chiar urmele răpitorilor, umblase după ei când pe un mal al fluviului, când pe altul, pe jos sau călare, deşi călărea mizerabil. Aşa umblase, de colo-colo, până s-a ciocnit nas în nas cu Madame Lucescu care se rătăcise, printre atâtea răpiri, de Umilit, şi târa după ea neputincioasă geamantanele acelea cu ce mai rămăsese din averea portabilă a bătrânului – lithinée-urile, paharul înalt de cristal, pijamalele bizantinologului mirosind a parfum vienez şi a țigări „Caporal”.
Nu-i vor mai scăpa acum Walberg şi logodnica lui, cu toate că şi atunci, în 1936, el făcuse totul ca să întoarcă povestea în favoarea lui. O suise pe Madame Lucescu pe un cal prins la repezeală pe malul Dunării, iar el încălecase pe un alt cal, tot de pripas. Emil ținuse geamantanele cojite ale Umilitului pe greabănul animalului. Şi-a dus prada acasă, pe Madame Lucescu şi bagajele, în periferia Fabia a oraşului Mavrocordat; şi-a îndepărtat nevasta cu care era însurat doar de un an, a trimis-o în bucătăria de vară din fundul curții şi să nu vină de acolo decât atunci când trebuia să le aducă, „în casă, în odaia mare”, lui şi Madamei Lucescu, micul dejun, prânzul şi cina. În rest, Calliope nu mai avea voie să intre în corpul central al clădirii: Emil BorLat stătea retras în lungi colocvii cu Zoe Lucescu Porfirogeneta (Emil dacă avea atunci 20 de ani, pe când Zoe mărunțica bătea spre 50), Havaet, aflat atunci lângă Porfirogeneta, credea uimit el însuşi că împărtăşeşte ceva din starea de spirit a bătrânului bizantinolog, se transpunea în pielea nefericitului pribeag; începuse chiar să simtă un fel de durere putredă în mațe, folosea lithinée-urile de Vichy ale unchiului Filip întinzând din când în când spre Zoe paharul înalt de cristal să i le toarne, folosea tot ce Madame Lucescu mai salvase în geamantane; Emil renunțase la sine însuşi, colereta i se amestecase haotic anulând bicornul de sub bărbie. Îsi lepădase bastonul frivol cu măciulie de argint.
Păstrase însă materia enormă de citate poliglote în monstruoasele alăturări ştiute, convins într-un fel că prin ele poate ajunge la o apropiere de esență cu savantul unchi dicomesian. Şi ajuns la această constatare, Havaet simțea că suferă autentic, aidoma Umilitului. Avea ochii pierduți, obrajii scofâlciți, stătea trist în pat, îmbrăcat în pijamalele de mătase ale unchiului, cu paharul de lithinée alături, pe care aproape nu-l mai atingea cu buzele.
Privea absent, se mişca absent, sprijinit de subsuori de Zoe Porfirogeneta care-l scotea de trei ori pe zi, dimineața, la prânz şi seara şi-l aşeza la aer, în fața casei, pe un scaun de trestie cu multe perne. Perne roşii, de culoarea porfirului imperial al Bizanțului, cusute cu multă fidelitate de însăşi Calliope, exilată în afara clădirii centrale.
Scos la aer şi aşezat de Zoe în moliciunea pernelor purpurii de pe scaunul de trestie, Emil simțea o bucurie târzie pentru „soarele dicomesian, corbul auriu” care, în sfârşit, îi mângâia pleoapele ochilor chinuiți de ani şi ani de învățătură, de oboseala vieții pribege şi neiertătoare. Deschidea câteodată ochii împăcat cu soarta şi privea mişcarea plină de deşertăciune de pe străzile periferiei Fabia, indiferent la gurile căscate ale fabienilor şi mavrocordaților care-şi dădeau coate zărindu-l în pijamaua Umilitului, cu pălăria cu boruri late pe genunchi, cu paharul înalt de cristal în mână, sprijinit şi vegheat de mărunțica şi scâncita Zoe Lucescu Porfirogeneta.
Cât timp Emil stătea la aer în fața casei, Calliope-Geaygè mai îndrăznea câteodată să se apropie timid dinspre bucătăria de vară şi să-l întrebe sfioasă pe el şi pe Madame Lucescu dacă mai au nevoie de ceva. „Nu” – răspundea Emil Umilitul, fără să privească la Geaygè. „Nu am nevoie. Du-te, femeie.” Şi Emil Umilitul încerca să ducă paharul cu lithinée la buze, dar îi tremura mâna şi se vărsa Vichy-ul pe pijama, înspăimântand-o pe Madame Lucescu, care-l ridica de subsuori, îl lua de pe scaunul cu perne porfirii şi-l ducea iarăşi în casă, spre odaia mare din corpul central al clădirii, „spre Gyneceu” – cum spunea cu voce slabă Emil, lăsându-se apoi uşor să fie întins pe pat. Sfârşit, golit, ațipea.
Sfâşierea, Emil o simțea şi mai mare – el personal, luat chiar despărțit de Umilit căruia-i trăia ceva din nefericire: se lăsase cuprins de o tristețe totală gândindu-se că n-a avut în viață ce merita, deşi dovedise o extraordinară capacitate de înmaga-zinare a poeziei, literaturii în general, filosofiei. Fusese împiedicat sistematic mai întâi în Glava, apoi în Fabia şi în Mavrocordat ca şi la Metopolis, să iasă în lume şi să strălucească, să-şi producă fenomenala sa putere de asamblare a atâtor lecturi şi cunoştințe cu care ar fi putut înfrunta Oxford-ul, Sorbona, Harvard-ul.
Dar totul s-a prăbuşit apoi definitiv, când într-o dimineață, Ştefan Lăscăreanu, venit la casa lui Emil Havaet BorLat, ar fi zburat uşa de la Gyneceu cu umărul şi în prag, cu biciul în mână, ar fi strigat la Porfirogeneții Emil şi Zoe care dormeau unul lângă altul sub plapumă: „Ce faceți aici, neruşinaților?” De atunci se spune că ar fi plecat Madame Lucescu din casa lui Havaet, iar Calliope a urcat din nou în corpul central.
Nu s-a mai auzit nimic de nefericita Zoe, doar că a plecat spre Marmația, să se angajeze ca infirmieră la o casă de copii orfani, slujbă pentru care primise o scrisoare de recomandare de la însăşi Calliope, marmațiană prin naştere. Fabienii şi mavrocordații îşi mai aminteau câteodată de Madame Lucescu, când îl zăreau pe Emil folosind încă geamantanele acelea ale Umilitului, ori de câte ori pleca la Bucureşti, la Constanța sau la Metopolis. Sau în serile călduroase de vară, când Emil, alături de Calliope, stătea pe o bancă plină de perne roşii în fața casei lor din suburbia Fabia: Havaet fuma, îmbrăcat într-una dintre pijamalele acelea mereu mai uzate, mai ponosite şi mai lipsite de culoare; Emil avea câteodată în mână paharul de cristal cu picior albastru de cocostârc stilat, în care bolborosiseră cândva lithinée-urile, dar în care îi turna de astă data Calliope-Geaygè apă proaspătă de fântână; sorbind adânc, Emil, complet refăcut, ar fi spus deseori: „Calliope, unchiul Filip, să ştii, a fost un mare om. Veramente un mare om.” Propoziție pe care o repeta emoționat trecându-şi cu un gest cald şi înfiorat palmele peste mătasea rărită a pijamalelor Umilitului: „Veramente, Calliope. Crede-mă. Veramente un mare om.”