"POEZIA ADEVĂRATĂ ESTE, CA ŞI CREDINȚA, UN FEL DE MOARTE A MORȚII ŞI DE ÎNVIERE A VIEȚII."

Ce înseamnă pentru Dvs. rîul Prut ?

În anii de şcoală, am învățat că Prutul ar fi granița naturală a țării spre răsărit. Dar eu ştiam de acasă că era o graniță nenaturală. Tatăl meu nu a făcut politică de nici un fel dar a împărtăşit entuziasmul oamenilor simpli cu care a plecat la război pentru eliberarea Basarabiei. În pofida dezastrului de după aceea, el n-a încetat niciodată să creadă că îşi riscase viața pentru o cauză dreaptă. Faptul că noi trebuia să ne dedublăm din fragedă copilărie şi să spunem altceva decît credem a fost mai grav decît ar putea să pară.
În 1990, în Piața Universității, s-a strigat „Regele şi Patria!“ şi „Basarabia, pămînt românesc!”. Ulterior, li s-a reproşat neocomuniştilor ajunşi la putere că au recunoscut Republica Moldova. Din nefericire, şi într-o parte şi în cealaltă parte a Prutului oficialitățile au acționat după cum le-au dictat interesele în campaniile electorale. Recent, presa opoziției a consumat multă cerneală pentru a sublinia faptul că preşedintele Băsescu fusese în Republica Moldova degeaba, de vreme ce din comunicatul dat la întoarcere reieşea că face confuzia între Cahul şi Kabul. Nu l-a cruțat nici pentru faptul că, în iluzia că asta i-ar aduce cîteva procente în sondajele care arată că e în cădere liberă, s-a situat pe poziția mareşalului Antonescu afirmînd că şi el le-ar fi spus românilor „Vă ordon, treceți Prutul!” Cei care şi-au riscat viața pentru eliberarea Basarabiei probabil că nu l-ar fi luat în serios, ci s-ar fi mărginit să spună: „După război mulți viteji se arată!” Dar adversarii politici speculează orice şi preşedintele nostru ştia foarte bine cum se face asta. Altfel n-ar fi cîştigat alegerile de două ori în acelaşi mandat şi încă o dată după aceea, în pofida faptului că țara merge din rău în mai rău. De la o vreme pare să-şi fi pierdut totuşi instinctul politic sau abilitatea pe care-o avea. Fiindcă prin jignirea adusă regelui Mihai – care nu s-a coborît la nivelul dumnealui să-i răspundă – n-avea nimic de cîştigat, ci dimpotrivă. A pus la grea încercare şi intelighenția, formată în bună parte din „monarhiştii noştri republicani”, care-l susține în mod necondiționat. Dar ... fie la ei acolo! În ce mă priveşte, cred că din toate crizele prin care trece România cea mai gravă e criza morală şi că ea are la bază dedublarea practicată cîndva de frică iar apoi pentru că a devenit structurală. Atitudinea intelectualilor români de peste Prut pentru care idealul național continuă să fie mai important decît afirmarea cu orice preț sau îmbogățirea mă face să sper în continuare că nu e totul pierdut.

Ce se vorbea în familia Dvs. în copilărie despre basarabeni?

M-am născut la 23 ianuarie 1940. Prima amintire pe care o am e din vremea bombardamentelor. Stam cu sora mea care era mai mare cu trei ani decît mine sub pătură. Se dăduse alarma şi aşteptam să fim luate şi duse într-o vale, unde ne ascundeam de obicei. Mama credea că dormim şi am auzit-o spunîndu-i bunică-mi: „Mi-e milă de ele să le trezesc tot timpul. Fie ce-o fi, le las să doarmă. Dacă o vrea Dumnezeu scăpăm şi în casă, dacă nu tot degeaba fugim” . O altă amintire e din ziua în care a venit tata de pe front. Atunci am înțeles că Dumnezeu a vrut să scape şi el. Pentru că vecinii de peste drum aveau doi băieți care nu s-au mai întors.
Părinții mei nu i-au cunoscut pe basarabeni în vremuri normale şi nu vorbeau atît despre ei, cît despre soarta lor. Despre faptul că multe familii au fost despărțite arbitrar, ca şi țara. Fie pentru că unii dintre frați au reuşit să treacă Prutul, iar alții au rămas dincolo de el din cauză că au întîrziat cîteva minute. Fie pentru că unii au fost deportați în Siberia iar ceilalți au rămas în satele lor, unde a trebuit să suporte rusificarea şi tot ce le-a fost dat.
Cele mai multe lucruri despre basarabeni nu le-am aflat de la părinți, ci de la Aurel State, „Prietenul meu, Prizonierul”, cu numele căruia începe lista de pe monumentul eroilor din satul nostru. Dar el s-a întors din URSS după 13 ani şi nu l-am cunoscut după eliberarea aceea, ci după cealaltă., din anul de grație 1964, cînd se afla în a doua studenție. Tot la Facultatea de limba şi literatura germană, din căminul căreia fusese ridicat în 1958, sub pretext că ar fi organizat funeraliile prietenului său George Fonea, poetul prizonierilor de război.
După 1989 m-am străduit să-i public memoriile, scrise pe la sfîrşitul anilor ‘70 şi plătite în dublu sens cu viața. Cartea a apărut sub titlul Drumul Crucii şi cred că ar merita o discuție aparte, întrucît a constituit prima mărturie cu privire la rezistența prizonierilor uitați în lagărele din URSS, după ce se anunțase prin comunicate oficiale că repatrierea ar fi fost încheiată. Ce țin să mai spun acum, pentru cititorii ziarului dumneavoastră, este că, înainte de a cădea prizonier, Aurel State fusese decorat cu ordinul Mihai Viteazul. Apoi a ajuns într-un lagăr din Crimeea, unde aştepta procesul în care avea să fie condamnat la moarte. Lagărul a fost vizitat de Ana Pauker, care avea misiunea de a-i convinge pe românii aflați în el să se înroleze în diviziile de voluntari „Tudor Vladimirescu” şi „Horia Cloşca şi Crişan”. Rememorînd acel moment, Prietenul meu Prizonierul îmi spunea: eu am plecat pe front ca voluntar, pentru eliberarea Basarabiei. Mai curînd aş fi acceptat să mor, decît să mă întorc în țară cu tancurile ruseşti. După părerea lui împărțirea lumii a început atunci cînd cei care au acceptat compromisul au fost tratați ca nişte eroi şi au ajuns generali iar cei care nu l-au acceptat au fost declarați criminali de război şi au luat drumul către Siberia. În cele din urmă îmi spunea: „Voi nu puteți înțelege cum a fost pentru că nu începeți cu începutul. Un război nu se porneşte ca să-l pierzi, ci ca să-l câştigi !”

Cum vă imaginați Republica Moldova ?

Hotarul impus de undeva de sus, ne-a făcut să ne gîndim la Moldova de peste Prut ca la lumea cealaltă, în care nu puteam ajunge decît cu sufletul. Poate că ne-am imaginat-o mai frumoasă decît e în realitate, aşa cum ne imaginăm o soră trecută dincolo. Dar din lene şi din nebăgare de seamă am pierdut momentul în care am fi putut să facem ce au făcut nemții cu cele două Germanii.
Majoritatea liderilor politici, ca şi a liderilor de opinie care-i susțin, îşi scuză lipsa de interes pentru a realiza o schimbare reală a relațiilor dintre românii din țară şi cei rămaşi fără voia lor în afara granițelor, folosind ca argument faptul că ne vom reuni oricum prin extinderea Uniunii Europene, întrucît ea va face ca granițele să dispară de la sine. Să dea Dumnezeu să fie aşa, dar eu nu pot face abstracție nici de neîncrederea manifestată în legătură cu Uniunea Europeană de Bukovski ( care o compară cu Uniunea Sovietică) şi de Paul Goma ( care e basarabean, dar şi-a pus viața în joc pentru România şi ştie că nu numai granița „naturală” stabilită artificial o desparte de Republica Moldova).

Invitația de a veni la Chişinău între 28-31 august a fost o surpriză ? Va fi prima Dvs. vizită ?

Regretatul Grigore Vieru spunea că el nu a visat ca alții să ajungă în cosmos, ci să treacă Prutul. Visul lui se transformase în realitate astfel încît reuşise să-l treacă în dublu sens, fiind cunoscut şi recunoscut şi în România ca şi în Republica Moldova. La asta au contribuit atît cărțile sale şi implicarea în acțiuni de interes național cît şi faptul că era prieten cu cei mai influenți poeți ai noştri pe care îi socotea frații săi, chiar dacă aceştia nu se aveau ca frații şi între ei.
Şi eu am visat să trec Prutul, dacă nu altfel, prin poezie. Deşi cu sufletul am străbătut de mii de ori Basarabia, întîmplarea a făcut ca pînă acum să trec prin ea o singură dată, în urmă cu vreo 35 de ani. Călătorisem împreună cu alți poeți tineri prin Gruzia, Armenia şi Ucraina. Cînd trebuia să ne întoarcem de la Kiev, avioanele nu mai circulau din cauza vremii. După o aşteptare de trei zile, ni s-a comunicat că va trebui să ne întoarcem cu trenul. Impresia pe care mi-a lăsat-o trecerea prin Chişinău a fost foarte puternică. Am încă în față imaginea unor femei frumoase venite în gară ca să trimită cîte ceva pentru rudele din România. Cînd s-a dat semnalul, unele erau încă pe scări. Au început să plîngă că pleacă trenul şi ele au rămas cu bagajele în brațe. Dar se vedea cu ochiul liber că nu plîng doar pentru asta.
Cît de populară şi mediatizată e figura poetului în România. Ce atitudine au presa, radioul şi televiziunile față de poezie ?

Mediatizarea poetului prin radio şi televiziune e mai mult sau mai puțin întîmplătoare şi nu e făcută atît pe criteriul valorii, cît în funcție de evenimentele la care participă sau de relații. Dar poate nu e mai rău decît înainte de 1989, cînd trebuia să fie mediatizați un singur lider politic şi soția sa, un singur poet, un singur critic literar a cărui listă era asimilată canonului şi aşa mai departe.
Din păcate, nici la revistele de cultură lucrurile nu s-au schimbat numai în bine. Înainte de 1989, România literară a avut o echipă de critici excelentă, care şi-a îndeplinit menirea şi sub dictatură, tratînd cărțile de maculatură ale poeților de curte ca şi cum nu ar fi existat şi încercînd să facă tot ce era posibil pentru afirmarea valorilor Acum, la această revistă reprezentativă, majoritatea rubricilor sînt semnate de înlocuitori foarte atenți la ce i-ar face plăcere şefului lor şi şefului acestuia, ca să poată hăhăi liniştit mai departe, în vreme ce majoritatea populației a ajuns la limita de supraviețuire. În contextul dat, nu mă mai interesează mediatizarea, ci dimpotrivă. Reiau pe cont propriu experiența lui Bacovia, care e poetul meu preferat, şi repet după el: :“Mai bine singuratic şi uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător, / În țara asta plină de humor / Mai bine singuratic şi uitat”

„Dar cine să mai citească acum poezie.”Chiar nimeni nu mai citeşte acum poezie ?

Versul citat de dumneavoastră face parte dintr-un poem din volumul Urcarea muntelui, din 1985. Atunci mi-am asumat riscul estetic şi nu numai estetic de a coborî poezia în stradă, pentru a sta pe baricade, deşi eram sceptică în privința rezultatelor. Pentru că la noi poeții nu au fost implicați în bătălii de interes național, ca în Basarabia, şi nu aveau publicul de acolo. În pofida retragerii din librării şi a interdicției de a fi comentată, acea carte a ajuns şi la oamenii care nu citesc poezie, pentru că aflaseră de la Europa Liberă că în ea se vorbea pe neocolite despre ce îi durea şi pe ei.
Teama că în zgomotul şi furia de după evenimentele din Decembrie nu mai citeşte nimeni poezie a fost şi nu a fost justificată. După o vreme în care lumea era interesată doar de memorii şi de jurnale s-a revenit la normal. De-a lungul ultimului deceniu am participat la întîlniri cu publicul în Bucureşti, Cluj, Constanța, Iaşi, Oradea, Bacău, Bistrița-Năsăud şi Craiova, desfăşurate în săli pline cu oameni care ştiau să asculte şi puneau întrebări deosebit de interesante. Asta m-a făcut să constat că poezia adevărată a rezistat vremii şi vremurilor prin care am trecut şi să mă întreb dacă implicarea prin publicistică în bătăliile purtate cu iluzia că lumea se va schimba în bine nu a fost o pierdere de timp în zadar.
Recent, un premiu oferit cu generozitate de revista Convorbiri literare a fost completat şi cu un volum imens care cuprinde opera politică a lui Eminescu. L-am citit din doască în doască, aşa cum am citit cîndva Biblia. Această experiență de lectură care mi-a luat foarte mult timp m-a făcut să înțeleg că un poet mare nu poate să treacă nepăsător pe lîngă ce se petrece în țara lui. El spune ce are de spus, indiferent cîte riscuri şi-ar asuma, nu doar pentru vremea în care trăieşte, ci şi pentru viitor.

Creştinismul poate salva poezia ?

Poezia adevărată este, ca şi credința, un fel de moarte a morții şi de înviere a vieții. Dacă poezia împlineşte visul poetului de a-şi supraviețui o vreme, credința face ca morții să nu-i urmeze neantul, ci intrarea în veşnicie. Întrucît valorile lor diferă în mod substanțial, poezia nu poate fi salvată de Creştinism şi de nici o altă religie, ci doar de poetul de geniu . El nu pleacă de la dogme, ci de la viață, al cărei sens stă chiar în bucuria de a trăi, cu toate că nu se poate face abstracție de existența suferinței şi a morții. Valorile Creştinismului pot aduce un plus poeziei dacă nu sînt luate de-a gata, ci se ajunge la ele pe cont propriu, înțelegînd că pentru a reface pe alte baze legătura dintre cer şi pămînt Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat condiția umană care presupune suferința, îndoiala de pe cruce şi moartea. Credința pune accentul pe latura divină a lui Christ, poezia pe cea omenească. Dar şi una şi cealaltă trebuie să aibă în vedere ființa vie a Mîntuitorului care se jertfeşte pentru păcatele oamenilor călcînd peste moarte cu moartea Sa. Bucuria şi lumina aduse de Înviere îi dă un sens vieții omului, care, aşa cum spunea Iov, nu este decît o suflare. Dar, aş adăuga eu, una care face parte din suflarea lui Dumnezeu.

În satul dumneavoastră, Godeni, oamenii nu cred că mor, ci că trec în lumea cealaltă. Cei din satele basarabene cred la fel. Ce rol are satul astăzi în păstrarea valorilor ?

În pofida speranțelor puse în aşa-zisa revoluție din Decembrie 1989, numărul celor ce trăiesc sub pragul de sărăcie creşte pe măsură ce trece timpul şi oamenii încep să creadă că numai Dumnezeu ne mai poate salva. Din păcate, bătrînii satelor trec pe rînd în lumea de dincolo iar urmaşii lor trebuie să-şi caute rostul prin alte țări unde fac muncile cele mai neplăcute pentru a se întoarce acasă cu nişte bani care să-i ajute să iasă cumva la lumină. Faptul că asta poate să ducă la destrămarea familiilor şi la nişte abuzuri îngrozitoare asupra copiilor lăsați în grija rudelor ori a străinilor nu intră în calculul oficialităților. Tot ce le interesează e valuta intrată în țară de la cei ce muncesc în afară şi voturile lor, care să le aducă victoria şi în alegerile viitoare.




Care e programul vizitei Dvs. la Chişinău ?

Nu ştiu exact în ce va consta programul meu, dar mă bucur că pot să iau parte la manifestările prilejuite de Simpozionul Lucian Blaga. Fiindcă mi-am susținut examenul de diplomă cu o teză intitulată „Locul filozofiei culturii în sistemul lui Blaga”, atunci cînd cărțile sale erau interzise şi nu puteau fi citite decît de la fondul secret al Bibliotecii Academiei. La susținerea tezei, profesorul Radu Florian, care făcea parte din comisie, a deschis ostilitățile prin a spune: pentru mine, un student care după cinci ani de filozofie marxistă şi-a ales tema asta nu prezintă garanție din capul locului. I-am răspuns prompt: pentru mine un profesor care îmi contestă tema, aflată pe lista aprobată de decanat, nu prezintă nici o garanție că va fi obiectiv. Examenul s-a transformat într-un adevărat scandal. De atunci am oroare de discutarea cărților în funcție de dosarul de cadre al scriitorului. Lucru care mă fereşte de eroarea de a participa la dezbaterile din ultima vreme menite să scoată nişte nume importante din circuitul public. Nu pledez pentru trecerea peste compromisuri, dar ştiu foarte bine că oamenii care le-au făcut mor, iar scriitorii, dacă au fost de valoare, rămîn. Dacă nu, nu. Indiferent cît de puri şi de nevinovați ar fi reuşit să treacă prin lumea asta plină de păcate.

Cum apreciați colaborarea cu I.C.R „Mihai Eminescu” din Chişinău.

N-am colaborat pînă în prezent cu acest institut şi nu cunosc pe nici unul dintre cei care care lucrează acolo. Îmi doream de multă vreme să ajung la Chişinău şi faptul că m-au invitat avînd în vedere doar activitatea mea literară îmi dă sentimentul că putem comunica prin lucruri esențiale şi totul va decurge foarte bine. Cu atît mai mult cu cît am fost contactată şi de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova şi am înțeles că sînt aşteptată şi de poeții de acolo pe care mă bucur să-i întîlnesc. Invitația Dumneavoastră de a colabora la ziarul Chişinăului , pentru care vă mulțumesc, mă face să sper că întîlnirile la care voi participa vor trezi şi interesul oamenilor obişnuiți care pentru mine contează foarte mult.

Nota redacției: Preluăm acest interviu al poetei şi eseistei Ileana Mălăncioiu, realizat de poeta Irina Nechit, din ziarul Jurnalul Chişinăului. Interviul a fost prilejuit, aşa cum reiese de altfel şi din text, de prima vizită a intervievatei la Chişinău, astă vară.