O conştiință adevărată îşi impune norme chiar sieşi

Sufletul este mort, sufletul este mort, regele este mort, universul este mort. Trăiască dezmățurile trupului! Trăiască mitocănia şi strâmbele suavități! Trăiască în sfârşit nebunia deşartă şi acră! Piruetele sterpe, măscăricii demenți! Firmele stranii de cretă albastră pâlpâie în soarele jerpelit de pe ziduri în care se amestecă balele melcilor. Totul se stinge încet, cu rigoare. Verdele dă în cenuşiu. Violența boțeşte cleştarul. În fostele gogoşi despletite, ce făceau deliciul țâncilor căzuți din tabelul lui Mendeleev, ca printr-o pâlnie oarbă direct pe asfaltul încins, încep să crească acum elemente chimice neinventate, nedescoperite, vătămătoare. O mireasmă dulce şi stearpă. Un şarpe albastru se strecoară printre cristalele picurate din voci într-o clepsidră fără ieşire. Jegul jerpeliturilor de fațade se desprinde ca o piele arsă, ca o carne fiartă cu venele scorojite şi cade în fuga potăilor cu schelălăieli de alarmă. În curând demolarea va urni rădăcinile şi va strica simbioza. Fumuri bolnave se ridică atavic. Câini vagabonzi înşiră mărgele râioase peste bălți viitoare. Din ele ies urechelnițe dulci ca halvița. Nimic nu mai are memorie, totul are semințe de varză şi de țipete roşii, venale.
„Uitarea se zideşte după tehnologia cianurii. Au schimbat un popor într-o gloată pentru care binele şi răul sunt tot o apă şi un pământ, iar biciul e arcuş de vioară. Au îngânat o melodie plină de cinism şi perversiune: reflexe condiționate, frica şi nimicirea speranței, incertitudinea, neliniştea, stihia, ultima umbră de rezistență, opacitatea, orbia, înnoptarea caracterului, rasa intelectului suprimată. Un popor transformat în populație – bizonul electoral – pentru vulpea limbajului mieros, cum fusese pentru hiena iubitoare de copii. În codul genetic încâlcit şi bulversat s-a cuibărit un taraf de lipitori. Petre Petre între picioarele încă fierbinți ale Nadinei moarte. Popor cu botnițe la gură şi fără memorie, un darie imaginar şi senil.”
Ştim cum comunismul a distrus valorile, care erau chiar ele norme nescrise, şi au promovat pe ceilalți, a distrus chiar esența unei lumi sănătoase, care era bazată pe recunoaşterea şi răsplătirea meritului. Deodată meritul personal nu a mai contat, au ajuns deasupra zațul şi zoaiele, proştii şi guşații, obraznicii şi metresele, bătăuşii pasionați şi sadicii de meserie. În concepția antică, bun era obiectul sau subiectul care funcționa şi îşi îndeplinea menirea, conform cu conceperea, producerea, structura şi întrebuințarea lui. Gaterul taie lemne, umbrela adăposteşte de soare şi ploaie, pasărea zboară şi depune ou strălucitor, omul e om şi sfântul e sfânt. Altminteri e haos. Entropia, o măsură a haosului, duce la dispersarea energiei utile, la moartea universului, ireversibilă. Şi totuşi, există în acelaşi timp o tendință opusă, de scădere a entropiei, de echilibru, de cristalizare, de conservare şi permanență a identității. Viața este antientropică, se opune dispersării, producând o permanentă încărcare energetică. O energie utilă, protectoare, creatoare. Există peste tot o rezistență la schimbare, în ciuda schimbării continue şi chiar a transformării interne. O voință impersonală, parcă, opunându-se oricărei schimbări. Un corp fizic are o inerție a sa în fața coroziunii timpului. Scoarța pământului rezistă imploziei celor ce viețuiesc pe ea. O casă cu oamenii ei rezistă furtunii, în timp ce furtuna încearcă să îi transforme în stihie. Piatra vrea să rămână piatră, cu contururile şi duritatea ei, cu măcinarea lăuntrică, lentă, infinită; fluviul să fie curgere şi aluviune; trupul să îşi forțeze celulele să producă etern ca el să poată fi în continuă mişcare; omul să fie el cu plăcerile lui, cu obsesiile şi suferințele lui, cu credința nestrămutată a unei lumi mai bune, a unui orizont vindecător. Identitatea personală se menține prin persistența memoriei, prin continuitate psihologică, prin acel mecanism care unifică acțiunile, gândurile, sentimentele, convingerile. Unitatea acestor constante creează personalitatea fiecăruia. Acestea sunt bazele moralității individuale.”
Straniu e că după eliberare, nonvaloarea s-a perpetuat şi a înflorit, iar amestecul de competențe şi de oameni nepotriviți cu funcția lor s-a moştenit ca pe-o tară de țară. Au proliferat şi mai mult ciupercile mârlăniei aburind sticla televizorului. Escrocheria şi furtul, care nu aveau loc în comunism datorită strictului control pe toate planurile societății, au scos capul la drumul mare. Sistemul de relații, care funcționa după legile nescrise ale comunismului, s-a mafiotizat. Dacă mulți stau în cap şi eşti mai slab de înger, rişti şi tu să cazi în cap. A stricat mult comunismul la şuruburile şi şaibele minții şi ale sufletului, dar când ai fost liber să alegi, ce-ai făcut?
Norma e azi. Azi e norma. Trăiască norma, care e lipsa de normă, care e încălcarea normei, care e teroarea normei.
Normele sociale sunt cârje pentru infirmi, pe care urinează zilnic cinicii şi hăndrălăii, borfaşii şi farsorii, lichelele şi înavuțiții de noapte, stârpituri de duzină. Satirizarea şi expunerea lor prin mass-media ori în artă, se face de multe ori cu titlu de glumă sau de aventură, iar poznaşul devine un erou gen Păcală sau domnul Goe, ori Joe Limonadă, ceea ce pare să stimuleze şi mai mult pofta de rele a băieților şmecheri şi de cartier, băieți de băieți sau ”oameni” de ”oameni”. Unii devin eroi ai micilor ecrane, actori ambulanți, vedete în toată regula. Toată truda se duce pe apa sâmbetei, iar tot ce e anormal devine normal. Tratarea lor în literatură ori cinematografie e şi mai problematică datorită mecanismului simbolico-metaforic ori încețoşat, complicat de narațiune şi ambiguități, al prezentării. Dar să nu exagerăm. Există şi excepții, numai că ele nu se mai văd, diluându-se enorm în marea de ulii şi spuză. Unii se ascund după perdele, îngroziți de invazie.
Există totuşi şi norme bune, cum ar fi normele de activitate şi normele de conduită, fără de care lucrurile ar fi haotice şi neproductive, nefuncționale, deşi dacă sunt urmate strict, pot strivi inventivitatea şi autenticitatea.
Se vorbeşte tot timpul despre normalitate. Dacă s-ar ştii bine ce e norma-litatea, nu s-ar mai vorbi atât de ea şi nu s-ar mai râvni la ea atâta (cei care o fac, pentru că sunt unii care râvnesc invers), şi s-ar vorbi mai mult de anormalitate. Normalitatea pare că e ceva ascuns, ezoteric, greu de ajuns. Pe când normalitatea ar trebui să fie un bun comun, cu care te naşti, de la sine înțeles. Normalitatea se învață, dar e şi un dar nativ. Anormalitatea odată instaurată creşte progresiv şi devine apoi de nerecunoscut, se instalează ca la ea acasă, apoi ai şi uitat că ea nu locuia acolo, că era un chiriaş nepoftit, un intrus, care folosindu-se de firca şi slăbiciunea proprietarului, dar şi de violență şi grosolănie, se înscăunează ca locuitor de drept, apoi şef sau tartore de drept, apoi ca singurul care mai are dreptul acolo. Între timp oamenii au şi uitat cine avea dreptul acolo, cum era să fii proprietar, cum era să ai un trai normal, totul dublat şi de confuzia care prinde rădăcini exponențiale. Oamenii odată învățați cu anormalul încep să îl perceapă psihologic şi practic ca un dat normal. Mai sunt câțiva care se agață cu disperare de ceea ce ştiau şi ceea ce simțeau şi încă mai simt. Dar ei nu mai contează, se diluează şi nu mai au nicio forță. Dintre aceştia rămân şi mai puțini care se încăpățânează cu un patos straniu să nu cedeze degradării continue, glisandoului moral şi fizic.
O conştiință adevărată îşi impune norme chiar sieşi, care se clădesc cu migală, în timp, cu lucrătură continuă în propriile gânduri şi comportament. Normele care sunt constrângeri externe ar trebui să se dizolve în moralitatea internă, intrinsecă, naturală, care nu are limite şi contur, ci doar simplitate, spontaneitate, decență, ecou. Moralitatea e până la urmă un sentiment. Aşa a fost. Mă întrebați dacă va mai fi?...