În definitiv, totul e normal pe lumea asta

1. Ar fi o mare greşeală să ne luăm în serios, discutând un asemenea subiect. Nimeni normal la cap nu o face – nici măcar medicii, care scriu precauți pe buletinul de analiză că organul vizualizat pare sănătos, „în limitele largi ale normalului”.
Discuția pare fără rost. În definitiv, totul e normal pe lumea asta. Normală poate fi până şi anormalitatea (numărul tot mai mare de persoane obeze, de analfabeți sau de tineri emo care se îmbracă în negru, ascultă numai muzică deprimantă şi se aruncă uneori de la etaj). Depinde cum, cât şi din ce direcție priveşti. Într-o carte spumoasă şi inteligentă (Pledoarii imposibile), Walter Block se întreba dacă e normal să acuzăm pe cineva de discriminare, în condițiile în care orice bărbat care se căsătoreşte discriminează toate femeile ce ar fi dorit să-l cunoască şi să-l încerce înainte de a-l reda viitoarei familii, aşa cum orice restaurant dă dovadă de prejudecăți sexiste atunci când îşi obligă clienții să respecte îndemnul poruncitor scris pe uşile toaletelor: bărbați şi femei.
Nu am nicio îndoială că lumea în care trăiesc este normală (altcumva ce sens ar mai avea să trăiesc în ea?). Anormale sunt doar câteva lucruri. De pildă că substantivul normalitate este de genul feminin sau faptul că, având cel mai scăzut nivel al şomajului din Uniunea Europeană, o ducem bine ca nație, dar foarte prost ca popor.

2-3. Nu datorăm nimănui nimic. Avem normalitatea pe care o merităm, deşi, fie vorba între noi, numai faptul că ne punem problema normalitații arată cât de anormală e perioada în care trăim. Există în filmul „Caligula” o scenă în care tânărul împărat se adresează mulțimii behăind. Pentru că lumea nu reacționează, ci doar îl priveşte contrariată, Caligula insistă cu un nou şi imperativ behăit. În clipa aceeea, se aude un răspuns timid, apoi altul. În scurt timp, toată lumea behăie, spre uimirea lui Caligula, care se întoarce spre şeful gărzii pretoriene şi îi spune: „Oamenii ăştia sunt nebuni de legat. Behăie ca nişte animale!”.

4-5. Nu ştiu alții cum sunt, dar mie mi-e dor de normalitatea (nu de normele) anilor de studenție (anii 70), de normalitatea iubirilor de altă dată – iubiri cumva monadice, în sine, fără niciun scop sau repercusiune materialist dialectic imediată. Cred că are dreptate dl Manolescu. Normalitatea vine ca vârsta. Vine de la sine, prin ea însăşi, deşi n-ar fi exclus ca normalitatea nici să nu existe. Să fie până la urmă doar o impresie, un abur, un sentiment oarecare. Nu trebuie deci să deplângem niciodată absența normalității. Trebuie doar să ne vedem de viața noastră şi să ne consolăm cu ideea că, orice am face, o normalitate va fi mereu mai rea decât absența ei.

6. Normalitatea e plicticoasă şi fără chichirez. Aşa se face că urâm anormalul şi iubim pe anormali, pe artişti, pe ex-centrici (până şi ortodoxia are o instituție consacrată excesului anormal : „Nebunul întru Hristos”). Întreaga epocă în care trăim este dedicată anormalității, senzaționalului, ieşirii din comun. Omenirea are nevoie de spectacol, de circ, de recorduri, de oameni care merg pe sârmă şi de viței cu două capete. Să nu ne ascundem după deget. Oamenii vor să fie uimiți, dar nu vor să fie luați prin surprindere. Vor noutăți vechi şi schimbări fără modificări prea mari. Până la urmă, singura dorința a oamenilor este să fie lăsați în pace, în normalitatea lor anormal de normală.

7. Cândva, un prieten de-al meu s-a dus la psihiatru să-i ceară câteva zile de concediu medical. Pentru asta s-a pregătit asiduu. A citit şi a învățat pe de rost simptomele unei boli pshice grave. Medicul însă nici nu l-a luat în seamă. Nu i-a prescris niciun medicament, ci l-a sfătuit să se odihnească, să doarmă mai mult şi să evite stresul. Uşor mirat şi dezamăgit, prietenul nu a zis nimic. Se pregătea déjà să părăsească încăperea, când, profitând de faptul că medicul se ridicase să-l conducă, a apucat cu un gest rapid mâna doctorului şi i-a sărutat-o într-un potop de mulțumiri. În clipa aceea, totul s-a schimbat. Medicul şi-a retras mâna uşor speriat, l-a privit mai atent pe pacient şi, fără să mai stea pe gânduri, a început să scrie ceva în catastif. La sfârşit, i-a înmânat prietenului meu o rețetă plină cu sedative puternice şi, bineînțeles, salvatorul concediu medical de 21 de zile. Se înțelege deci că îmi păstrez optimismul. Vom ieşi cu siguranță din nebunia, din ospiciul mondial în care trăim. Problema e că toți medicii părăsesc precipitat România şi, în curând, nu va mai fi nimeni care să ne semneze externarea.