Anormalitatea e normală şi invers, prin destin

1) Mă voi referi numai la lumea românească, din care fac parte vrând-nevrând de când m-am născut (n-am idee cum e lumea din alte țări decât din presă şi cărți sau din filme). Sunt fatalist din fire şi bineînțeles că nu pot considera decât normală această lume: asta mi s-a dat, aşa mi-a fost scris să trăiesc aici, în România, nu-mi imaginez că aş putea fi altul dacă m-aş fi născut în SUA sau în Marea Britanie, sau în alt secol, sub ocupația Imperiului Otoman, sau dacă aş fi emigrat. Fiind inadaptabil de când mă ştiu, dau vina pe mine că sunt anormal, nu lumea din care fac parte. Sigur, sunt dezamăgit că pentru lumea în care trăiesc sunt un număr de inventar cu prezența mea trecătoare (asta e valabil în oricare alt loc şi timp, şi pentru oricine, cimitirele stau mărturie că nu contăm, orice am face, decât atât cât suntem vii). Iluzia că laşi ceva trainic după tine (un copil, o casă, o operă artistică) nu durează cu adevărat, peste generații, decât la nivelul geniilor (genii în bine sau în rău; dar şi valoarea lor se relativizează), care nu sunt cele mai fericite exemple. Să fiu sincer, cred că şi lumea cealaltă e la fel.
2) Eu n-am fost niciodată pe linia normalității consacrate pe această lume românească. N-am ținut niciodată să fiu altfel, dar nu m-am potrivit pe epoca şi oamenii ei. Din 1950 tot mătăhăi şi caut să înțeleg ce caut eu pe aici, de fapt şi dacă mi s-a dat vreo misiune (programat fiind prin ADN de nu ştiu cine; de fapt, ştiu: de Dumnezeu, am fost crescut de mic în cultul credinței ortodoxe), de ce n-o tot îndeplinesc – lungindu-mi-se chinul existențial într-atât (am împlinit 61 de ani; alții, din tagma scriitoricească au plecat pe lumea cealaltă de la 21 de ani sau de la 50 de ani). Mă intrigă lipsa de sens, în general, a acestei lumi normale (nu numai româneşti). Sunt sigur că eu greşesc încă undeva esențial, dacă n-am plecat din această lume, trebuie să mai învăț, să mai sufăr, să mă mai regăsesc.

3) O tot repet, eu sunt un produs al comunismului (un experiment „pe viu” politic şi social, dus la extrem de minți înfierbântate, bolnave de putere; comunism cu sămânță importată din URSS), potrivit pe perioada lui de incubație, de răsărire, de dezvoltare, de maturizare, de coacere şi de stingere. În România comunismul a trăit 40-45 de ani, depinde ce reper luăm: 23 august 1944 sau 30 decembrie 1947. Eu m-am născut în 1950, comunismul m-a educat şi el mi-a dat cu parul în cap la terminarea liceului teoretic – aşa a fost „normal” în cazul meu. Fiecare dintre noi e alt caz. Structural, eu am fost împotriva „normalității” impuse de lumea românească. Culmea, la fel sunt şi azi, sunt împotriva normalității impuse de postcomunism. Dacă pun anul Revoluției în balanță, pot să spun că până în 1989 am trăit 21 de ani sub totalitarism (ani de tinerețe, ani pe care îi am pe conştiință) şi că până anul ăsta, în 2011, am trăit alți 21 de ani de maturitate, în libertate (de care m-aş fi putut lipsi). În mod natural, sunt şi azi la fel de inadaptabil (în opoziție cu lumea publică în care trăiesc), aşa cum eram şi până la Revoluție. Că la români normalitatea e mai originală decât la alte popoare ocupate de sovietici? Greu de crezut, fiecare popor a avut specificul lui în a construi şi deconstrui comunismul. Noi continuăm să nu ne găsim locul, suntem prinşi, istoric, pe picior greşit, probabil trebuie să avem parte şi de 40-45 de ani de tranziție postcomunistă (pe fondul imploziei postcapitalismului, de care se vorbeşte azi, după trei ani de criză mondială economică şi financiară; n-avem cum să găsim un drum numai al nostru, dacă întreaga omenire, răsînmulțită azi, nu găseşte o nouă formă de „orânduire” care să susțină cu măsuri sociale decente civilizația), cum am avut parte de 40-45 de ani de comunism.

4) Normalitatea e legată de statul social, cel ce trebuie să împartă nu numai dreptatea, ci şi „fraternitatea” (nu şi egalitatea, fiindcă nu ne naştem la fel, fiecare e altceva). Cu cât trec anii, normalitatea a devenit anormalitate, statul social (care nu mai poate onora nici pensiile, deşi pensionarii sunt asigurați, plătesc o viață, cât muncesc, să primească la bătrânețe pensia) s-a compromis, o armată de bogați depăşeşte Produsul Intern Brut al statelor lumii, s-a ajuns la o situație paroxistică azi – nu întâmplător analiştii, premiați Nobel chiar, atrag atenția că numai un nou război mondial mai poate regla şi piața economică-financiară şi populația înmulțită neobişnuit (speranța de viață crescând). Personal, bat în lemn, războiul mondial e cea mai infernală soluție, rămâne de văzut ce va alege Mama Natură (sau Dumnezeu) pentru a se echilibra, aici nu mai intră în discuție morala şi principiile – ar putea fi o reglare cosmică, incontrolabilă, sunt atâtea variante legate de Apocalipsa prognozată pentru 2012 (care poate fi posibilă într-adevăr, la nivel global sau local pe planeta noastră, exemplul efectelor cutremurului de 9,1 grade, însoțit de tsunami din Japonia de anul acesta a fost semnificativ). Dar nu e cazul să bat câmpii şi aici (îi bat destul pe blogul meu, în ceea ce scriu).

5) În teorie, sună bine: omul potrivit la locul potrivit (la teorie nu ne întrece nici Dracul; scriitorii mai ales vor să aibă ultimul cuvânt; probabil N. Manolescu şi Dorin Tudoran se iluzionează că numai comunismul a stricat normalitatea, care nu e recuperată de tranziția postcomunistă interminabilă de la noi; totuşi, realitățile crizei capitaliste de azi din întreaga lume, mai ales din cea occidentală, care influențează întreaga lume, pun bomboana pe colivă). Mă tem că taman omul potrivit la locul potrivit a dezechilibrat omenirea, cei potriviți au acumulat şi cei nepotriviți au sărăcit constant. Cei potriviți se consideră aleşi ai sorții, ceilalți sunt cei năpăstuiți de soartă – şi e normal să fie aşa. Aceasta e normalitatea, inegalitatea. Dar cui îi convine acest gen de normalitate în lumea civilizată de azi (a politicii corecte, a combaterii discriminării)? Până la urmă această simplificare a lucrurilor, a omului potrivit care a acumulat împotriva celui nepotrivit a adus normalitatea pe pragul prăpastiei. Mereu se repetă că, de fapt, lumea asta a lui Dumnezeu nu e făcută după logica oamenilor, ci după logica lui Dumnezeu şi de aceea nu-şi găseşte armonia (specifică Paradisului, pe care-l vom găsi numai pe lumea cealaltă), fiind un secret de creator atoatecuprinzător la mijloc. Oamenii nu văd decât părți ale creației, nu reuşesc să aibă perspectiva lui Dumnezeu, ei văd doar ziduri ale Iadului.

6) Literatura n-a abolit niciodată nimic în plan social (corpul social, vorbim de colectivitate, se dezvoltă independent şi de creația artistică, e de la sine înțeles, să fim sobri), nici n-a instaurat vreodată vreo normalitate – decât în plan particular, în intimitatea celui ce o scrie sau o consumă, întâmplător. Da, creatorul se poate lăuda că intră într-o normalitate a lui de supraviețuire scriind, e echilibrat de creație, dar atât (i se poate transmite şi cititorului lui starea de normalitate, dar pe termen scurt; această normalitate nu are implicații sociale). Că literatura poate impune „relele moravuri”? Poate literatura politică, pe termen scurt, cât e la putere, corupând legi. În rest, literatura beletristică nu e decât o formă de ieşire pe cont propriu din marasmul provocat de corpul social-colectiv, „relele moravuri” (eventual incluse în conținut) nu sunt decât repere estetice, gustate sau nu pe moment. Să nu dăm literaturii teze de scoatere din anormalitate a corpului social, considerând-o pe ea normală.
7) Speranța nu moare niciodată, altfel n-ar mai exista ziua de mâine (ne-am sinucide în fața atotprezenței anormalității; anormalitate care înseamnă normalitate, lăsată ca atare „genetic”). N-are nici o legătură normalitatea cu norma de producție. Normal înseamnă să fii aşa cum eşti (să fii ceea ce eşti), potrivit cu starea naturală, repet, lăsată cum e de la Dumnezeu (care poate fi interpretată ca anormală). Ziua de mâine a trecut, ai văzut cum a fost ea ieri, vine alta, va fi la fel sau altfel, în bine sau în rău. Dacă ai înțelepciunea să te laşi în voia destinului, vei trăi normal – dacă nu, vei trăi anormal. O spune un om care toată viața s-a confruntat cu neajunsurile destinului şi… s-a resemnat. 5 octombrie 2011. Bucureşti