Ancheta VR
Florin Toma
Nimeni nu e la locul lui în țara asta
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
1. Nu. Pentru că, de două mii de ani, de când viețuim pe aceste meleaguri, suntem mereu – aşa cum, altădată, ne bucuram până ne săreau ochii din cap de Luna albiturilor sau Zilele filmului la sate – ne aflăm, deci, în miezul unui ev aprins şi-al unei veselii continue, fiindcă, nu ştiu dacă ştiți, dar e Săptămâna odihnei pentru creier. Care, ca orice perioadă fastă ori sărbătoare la români, are avantajul că nu se termină niciodată. Sau va lua sfârşit atunci când ne vom fi plictisit de moarte. Că bine zicea unchiul nostru sceptic din rue de l’Odéon: „Paradoxul acestui popor este de a fi în acelaşi timp nefericit şi frivol”.
2. Fără supărare, suntem neregulați. Noi n-avem nicio treabă cu regula. Fiindcă nu ni s-a dat. Noi aparținem acelei mântuite specii umane la care (vezi răspunsul de la nr.1), a-normal nu înseamnă deloc un mic defect de fabricație („e de la ei!”, ne făceam curaj când imaginea televizorului începea să se bâțâie). Nu e doar un cusur pasager, o carență remediabilă, un neajuns temporar (mai țineți minte: „trebuie spus că în activitatea tovarăşului...se manifestă o serie de neajunsuri!”?...cum adică, dom’le, neajuns, n-a ajuns unde? unde trebuia „tovarăşul” să ajungă...dar, în fine!). La noi este vorba de absență. E ioc. Nu există, pur şi simplu. Normalul n-are nicio noimă. E fără de lege. Sau, ca să folosesc o expresie frazeologică, după care însă eu unul mă topesc ca carameaua-n buzunar(sic!) pe arşiță, din aceeaşi categorie oribilă ca şi „şi-a pus amprenta”, deci, „este certat cu legea”...adică, cei doi au fost o vreme amici, dar acum nu mai sunt, s-au sfădit, şi-au întors spatele şi nu-şi mai vorbesc! În fața acestei străduințe de a face să se năruiască totul – de fapt, o năruință ieşită din comun – n-avem decât a ne resemna sub poalele unei dialectici metafizice rău: cu cât ne schimbăm, cu atât rămânem la fel. Aşa că, una peste alta, somme toute, cum zice francezul uşernic, „faute de mieux, on couche avec sa femme”!
3. Este în afara oricărei bănuieli colaboraționiste faptul că acest flagel, exil sau cum vreți să-i spunem, această suspendare în timp, mai bine de patru decenii, care a însemnat comunismul la români, ar fi trebuit să ne prindă bine la lingurica ființei naționale. Să ne dea de veste. De salvare. Măcar ca experiență din care să ne pilduim singuri, cum că, exemplar văzând şi făcând, „asta” nu trebuie să se mai repete. Dar se pare că, prin orice fel de gropi de potențial istoric am da, nu ținem minte nimic. Black-out. Uităm „de la main à la bouche”, de parcă am fi vecinii de palier (existențial, fireşte!) ai domnului Alz şi doamnei Heimer. De ce? Tocmai fiindcă locuțiunea „învățare de minte” – pe care, culmea! tot noi am inventat-o – nu mai are niciun chichirez de gâlceavă. Ce fel de învățare şi de unde minte?...Cât despre calendele greceşti, e bine să scuipi în sân şi să spui: „never say never”. Mai bine vedeți dacă funcționează bancomatul!
4. Pentru karma noastră națională, mai nesigură decât existența oricărui concept durabil – ca, de pildă, aleg la întâmplare, „patagoniometria” (ştiința măsurării unghiurilor de teren din Patagonia!) sau cârciuma „La cățeaua epileptă” – norma este ca un cont în bancă pe vreme de criză, adică iei, iei şi se tot micşorează (mai ales că scad şi dobânzile la depozite!), până când ajungi pe roşu. Iar, cum noi ne situăm mereu în maelström-ul celei mai negre ghine, mi-e teamă (împins de la spate de „tomanecredincioasele” mele convingeri!) să nu ajungem iarăşi sub blestemul flamurei de culoarea tomatei coapte. Vă rog să vorbiți altă dată, pe vremuri mai omenoase, despre un modus vivendi la români. Iar, ca să nu vă plictisiți, uitați-vă cu atenție în jur şi o să descoperiți efectul devastator produs de două metehne tradiționale, datând din precambrianul de Țăndărei: prima, nimeni nu e la locul lui în țara asta (există în fiecare caz o abatere mai mare sau mai mică sau o desincronizare cât China) şi a doua, nu ştiu dacă ați observat, dar la noi toată lumea face program (de viață) la toată lumea. Absolut toți cetățenii patriei, de la miniştri, precupețe, scriitori şi paraziți, până la paraşute, manifestanți sau domnii şi doamnele care strigă, încă de la ora 8 de dimineața, pe străzile Capitalei, „Fiare vechi!” ori, mai simplu, de la mătuşa arghirofilă de la Teiuş, la vecinul iresponsabil de deasupra – ei bine, toți se ocupă cu stabilirea „schedulei” noastre de trai, precum şi, firesc, cu facerea de bine.
5. Da. Completându-l cu modestie pe profesorul meu, Nicolae Manolescu: Omul potrivit cu cheia la locul potrivit de cine trebuie („du mécanique plaqué sur le vivant”!).
6. Vă dau un exemplu! Nația americană, care între noi fie vorba, e firavă rău, nu are mai mult de două sute de ani (cum ar veni, tânără domnişoară pe bulevardul lumii!), aşa nevârstnică şi fragedă cum e, are deja două obsesii naționale. Cu care îşi ține istoria pe umeri, precum oltenii, odinioară, la noi, cobilița. Una este „Părinții națiunii”, iar cealaltă, „Valorile tradiționale”. Cum o dau, cum o-ntorc, americanii tot la ele ajung. Şi acum, faceți comparația cuvenită! De o parte, ei, o nație de acumulatori. De cealaltă parte, noi, o țară de consumulatori (cu consum reşarjabil!). Moravurile?...Astăzi, nici măcar amiciția din proverbul latin n-o mai pot proba, amărâtele!
7. V-am spus: optimist vorbind, nimeni nu poate face nimic. Acum, România este o țară sub ocupație. Ocupată cu pricina din care şi-a ratat poporul. La prima încercare. Din păcate însă, la încă una nu mai are dreptul. Astfel că se uită cu jind la legenda adevărată a herminei (care, mai degrabă se lasă prinsă, decât să-şi mânjească cu noroi blana albă; vânătorii ştiu asta şi, de aceea, o hăituiesc cu dibăcie înspre smârcuri!). Saltul înainte al acestei țări nu va avea loc niciodată. Deocamdată, ne aflăm la exercițiul târâş. În mlaştină...Drept pentru care, mă semnez în josul paginii, de mii şi mii de ori, mă resemnez: FLORIN TOMA.
2. Fără supărare, suntem neregulați. Noi n-avem nicio treabă cu regula. Fiindcă nu ni s-a dat. Noi aparținem acelei mântuite specii umane la care (vezi răspunsul de la nr.1), a-normal nu înseamnă deloc un mic defect de fabricație („e de la ei!”, ne făceam curaj când imaginea televizorului începea să se bâțâie). Nu e doar un cusur pasager, o carență remediabilă, un neajuns temporar (mai țineți minte: „trebuie spus că în activitatea tovarăşului...se manifestă o serie de neajunsuri!”?...cum adică, dom’le, neajuns, n-a ajuns unde? unde trebuia „tovarăşul” să ajungă...dar, în fine!). La noi este vorba de absență. E ioc. Nu există, pur şi simplu. Normalul n-are nicio noimă. E fără de lege. Sau, ca să folosesc o expresie frazeologică, după care însă eu unul mă topesc ca carameaua-n buzunar(sic!) pe arşiță, din aceeaşi categorie oribilă ca şi „şi-a pus amprenta”, deci, „este certat cu legea”...adică, cei doi au fost o vreme amici, dar acum nu mai sunt, s-au sfădit, şi-au întors spatele şi nu-şi mai vorbesc! În fața acestei străduințe de a face să se năruiască totul – de fapt, o năruință ieşită din comun – n-avem decât a ne resemna sub poalele unei dialectici metafizice rău: cu cât ne schimbăm, cu atât rămânem la fel. Aşa că, una peste alta, somme toute, cum zice francezul uşernic, „faute de mieux, on couche avec sa femme”!
3. Este în afara oricărei bănuieli colaboraționiste faptul că acest flagel, exil sau cum vreți să-i spunem, această suspendare în timp, mai bine de patru decenii, care a însemnat comunismul la români, ar fi trebuit să ne prindă bine la lingurica ființei naționale. Să ne dea de veste. De salvare. Măcar ca experiență din care să ne pilduim singuri, cum că, exemplar văzând şi făcând, „asta” nu trebuie să se mai repete. Dar se pare că, prin orice fel de gropi de potențial istoric am da, nu ținem minte nimic. Black-out. Uităm „de la main à la bouche”, de parcă am fi vecinii de palier (existențial, fireşte!) ai domnului Alz şi doamnei Heimer. De ce? Tocmai fiindcă locuțiunea „învățare de minte” – pe care, culmea! tot noi am inventat-o – nu mai are niciun chichirez de gâlceavă. Ce fel de învățare şi de unde minte?...Cât despre calendele greceşti, e bine să scuipi în sân şi să spui: „never say never”. Mai bine vedeți dacă funcționează bancomatul!
4. Pentru karma noastră națională, mai nesigură decât existența oricărui concept durabil – ca, de pildă, aleg la întâmplare, „patagoniometria” (ştiința măsurării unghiurilor de teren din Patagonia!) sau cârciuma „La cățeaua epileptă” – norma este ca un cont în bancă pe vreme de criză, adică iei, iei şi se tot micşorează (mai ales că scad şi dobânzile la depozite!), până când ajungi pe roşu. Iar, cum noi ne situăm mereu în maelström-ul celei mai negre ghine, mi-e teamă (împins de la spate de „tomanecredincioasele” mele convingeri!) să nu ajungem iarăşi sub blestemul flamurei de culoarea tomatei coapte. Vă rog să vorbiți altă dată, pe vremuri mai omenoase, despre un modus vivendi la români. Iar, ca să nu vă plictisiți, uitați-vă cu atenție în jur şi o să descoperiți efectul devastator produs de două metehne tradiționale, datând din precambrianul de Țăndărei: prima, nimeni nu e la locul lui în țara asta (există în fiecare caz o abatere mai mare sau mai mică sau o desincronizare cât China) şi a doua, nu ştiu dacă ați observat, dar la noi toată lumea face program (de viață) la toată lumea. Absolut toți cetățenii patriei, de la miniştri, precupețe, scriitori şi paraziți, până la paraşute, manifestanți sau domnii şi doamnele care strigă, încă de la ora 8 de dimineața, pe străzile Capitalei, „Fiare vechi!” ori, mai simplu, de la mătuşa arghirofilă de la Teiuş, la vecinul iresponsabil de deasupra – ei bine, toți se ocupă cu stabilirea „schedulei” noastre de trai, precum şi, firesc, cu facerea de bine.
5. Da. Completându-l cu modestie pe profesorul meu, Nicolae Manolescu: Omul potrivit cu cheia la locul potrivit de cine trebuie („du mécanique plaqué sur le vivant”!).
6. Vă dau un exemplu! Nația americană, care între noi fie vorba, e firavă rău, nu are mai mult de două sute de ani (cum ar veni, tânără domnişoară pe bulevardul lumii!), aşa nevârstnică şi fragedă cum e, are deja două obsesii naționale. Cu care îşi ține istoria pe umeri, precum oltenii, odinioară, la noi, cobilița. Una este „Părinții națiunii”, iar cealaltă, „Valorile tradiționale”. Cum o dau, cum o-ntorc, americanii tot la ele ajung. Şi acum, faceți comparația cuvenită! De o parte, ei, o nație de acumulatori. De cealaltă parte, noi, o țară de consumulatori (cu consum reşarjabil!). Moravurile?...Astăzi, nici măcar amiciția din proverbul latin n-o mai pot proba, amărâtele!
7. V-am spus: optimist vorbind, nimeni nu poate face nimic. Acum, România este o țară sub ocupație. Ocupată cu pricina din care şi-a ratat poporul. La prima încercare. Din păcate însă, la încă una nu mai are dreptul. Astfel că se uită cu jind la legenda adevărată a herminei (care, mai degrabă se lasă prinsă, decât să-şi mânjească cu noroi blana albă; vânătorii ştiu asta şi, de aceea, o hăituiesc cu dibăcie înspre smârcuri!). Saltul înainte al acestei țări nu va avea loc niciodată. Deocamdată, ne aflăm la exercițiul târâş. În mlaştină...Drept pentru care, mă semnez în josul paginii, de mii şi mii de ori, mă resemnez: FLORIN TOMA.