POEME

Buzunarul

Tu crezi că un mare critic poate înțelege un poet atîtica?
Lumina dintr-o catedrală are habar cum îşi trage sufletul
ciuperca de pe lemnul crucii care L-a îmbrățişat?
Ce este adevărat în diapazonul său pedant, episcop ambulant,
în adecvarea măreață de satir precaut în infirmeria
cărnii, a mațelor, atent la virgula dintre cap şi sentiment?
Ştii, prețul nu e pentru toate pungile, n-ajunge pentru hămesiți.
Inhalăm creiere, lipăim nervi, am plătit
şi plătim pentru un pachețel bine făcut, rafturi rînduite cu vicii –
tu crezi că un mare critic are grijă să şteargă sîngele pe hîrtie?
Lîngă hala de mațe o pisică soioasă îmi face cu ochiul,
ruina vieții ei îmi străpunge ficatul,
gol puşcă, acoperit cu-n buchet de florile cîmpului
trec printre oameni decent îmbrăcați –
tu crezi că putem vorbi unul cu altul?
Mi-e dor de un pahar de vin băut cu un sărac, plătit
din buzunarul nostru comun.


Impostura

Ei cred că te poți retrage în natură să scrii,
cum ai desface o conservă cu poezie în sînge,
dar impostura e veche.
Dichtung&Warheit – în Epoca Aldi
sînt ghiocelul ce-şi aprinde țigara
la ieşirea din țară,
în Spreeathen Führerul îşi scutură
luna din păr,
nehotărît între două femei palpez
ficatul metaforei,
ochii nu pot privi în ochi toată viața
o floare de măr –
dacă ar putea țiganii ar fura soarele.
Tăcută ca o țiglă pe casă
a crăpat vara.
Zidul

Pe ulița sării cîțiva se plimbă tăcuți,
e unul în mine care se repede la ei,
pozez cu emfază într-o halbă
de cer teuton,
cînd iubeşti vibrează puțin,
mîinile merg potolite pe nori,
la ziuă stelele sînt stoarse de fapte,
simt cînd un popor are febră,
pe Kuhviertel
un cîine latră la colțul numelui meu.
De-atâta pace,
germana vorbeşte singură prin gări.
Cînd m-am născut era delir pe lume.


Biblia de noroi

Auzi cum strigă după dragoste tot omul obosit
să nu i se răspundă?
Trebuie să înțelegi că frumusețea vine din pămînt,
dar nu trece dincolo de noi.
Noroiul de pe tălpi pe limbă dus este religia
în care ne-am trezit,
locul unde am scris şi am iubit femeile din iadul nostru,
lista cu morți pe care o ținem fiecare pentru clipa
cînd vom spune totul.
Gîndeşte-te, sînt oameni fără gură sau cu limba smulsă
în camere-ale morții unde lumina e un petec negru
îngăduit de pleava lumii,
harta crimei depusă în seifuri de mîini care sugrumă
şi apoi îşi pun pe degete arsura minții unui poet,
cei ce fac aur din oase zdrobite şi apoi le toarnă în lingouri
care țin Banca.
Stafia unui fulb va spune povestea din inima
copacului în care am venit pe ape.
Biblia de noroi se scrie cu litere cât omuleți ca noi.




Maimuța roşie

Află că morții nu vorbesc cu nimeni, nici între ei măcar,
nu se-nțeleg prin semne şi nu cerşesc iubire, nu-şi scriu bilete
în care lasă urme pentru cei ce ştiu să vadă –
nu e hîrtie pe lume să le poată ține scrisul, doar poveşti
şoptite de caierul bătrînelor
în gulagurile africane unde maimuța cu măciucă roşie
e la putere – vecinul ei slab e omul trăitor în țarcuri părăsite
de marile furnici, la ultimul incest al tatălui lor senil.
Stafia unui porc cu rîtul negru duce-n spinare răsuflarea
celei mai calde femei la corturile unde inima-i bătea în gîtul
vechilor vulcani. Sîntem cenuşa lor tăcută.
Hamacul lunii dintre sînii ei m-a cîntărit cândva o noapte,
lăncii de catifea pe care inima le-ndură cu credință,
sub groaza cât un cap de bivol ochi vechi de mii de ani
mi-au spus ceva, dar am trăit.
Irişii ei sînt varul cu care maimuța roşie aruncă peste gropile
unde se ard cărțile celor slabi şi fără viitor,
umbre pe stîlpii dimineții făcute ghem la rădăcină –
la ziuă am văzut armata orbilor în lanțuri spre vechile cuptoare
unde se aleg unghiile şi părul dăruite zeului nebun
la care se închină exilații şi cei fără noroc.
Nu s-a inventat hîrtie să nu ardă.


Morarul

Ar trebui să vină un morar în august în pătrarul negru al lunii
să ne vorbească sau să tacă lung
privindu-ne răstit în ochi de dimineața pînă seara
prin ochelari în care se vede răsturnată lumea de apoi
un meşter cu sacîz în barba înnodată ca a poetului
care se-ntoarce la ziuă
de la una dintre iubite cu o nouă carte în mînă.
Uiumul lui sîntem.
Sacul e gol, moara lumii huruie fără bob
tărîța scoate porcii pe străzile oraşelor să-şi ceară porția
zi după zi. Limba e stoarsă – la fel şi amintirea primei pagini
unde îl întîmpina albastrul minții ei. Ne odihnim
în ceruri ca făina.
Ajuns acasă sun la uşă – cartea este gata
sfîrşitul bate cu ciocănelul în pătrarul negru al unei
mori de argint. Pietrele grele macină cuvinte
pe care oamenii le uită.
Cînd sînt sătui şi porcii se încred în stele.
La mine-n carte în brațele iubitei e morarul.


VorbaIago

lui Paul Goma

Trezeşte-te, ultima bătălie dintre uriaşi se dă în pîntecele Rusiei,
în necenzurata durere a inimii unui copil adus în cioc
de rîndunica nopții şi lăsat în prag sărmanului pescar –
cînd te iubeşte Dumnezeu îți dă o gură-n plus şi-ți rupe undița,
ai grijă, uterul bătrânei Asii scuipă guzganul cu cap de om,
singur cerşetorul de pîine l-a văzut cînd îşi aruncă mațele
ca un năvod în valea unde spumegă taimenul,
pe Obi, la ostrovul pe care omul a mîncat inimă de om
şi a trăit în zemlianka şobolanului cu steaua roşie-n coada grasă,
nu adormi, prin somn îți intră-n casă VorbaIago, te cară
pe spinarea ceții în porturi de strigoi, îți fură fierea
din care face cvas pentru Narodnyi Komissariat Vnutrennikh Del
să meargă înainte molohul spre cincinalul ultim,
acolo unde ne aşteaptă sitele ce vor alege grîul de neghină,
mirosul de bătrîni coboară din copaci cu paşi de vită
dusă în abatoarele unde un patefon huruie muzică de asalt,
hingherii cu ciocane înroşite în sîngele vițeilor abia născuți,
nu te speria, la ultima-nfruntare frunza toamnei ne va-ntâmpina
în linie cu bătaia de morse a inimii unui copilaş: de ce?
Şi timpul s-ar putea opri. Trezeşte-te. La uşa ta e VorbaIago.