Poezie
Sorin Vieru
POEME
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
A fost cÂndva şesul
A fost cândva şesul, stepa, starea de câmp
a tuturor posibilităților.
Te-ai dus şi tu. Nechemat.
Mai târziu purtai barbă şi ochelari negri, papuci de pâslă.
Gardianul te privea chiorâş, bubosul te uitase
şi nimeni nu te proteja.
La spălător, pe coajă de săpun
zgîriai semne magice, enunțuri
la curația de mai târziu.
Semnele s-au şters încet,
intrând în carnea ta.
Fluiera o locomotivă.
Fluiera, nu a pagubă.
Intra în Ierusalimul gării.
Pe coala sinilie a cerului
Un planor scria Libertate.
Ocolind zidul gării te-ai dus la privată.
Sentinela se făcuse nevăzută.
CÂnd iese soarele din nouri
Când iese soarele din nouri
Trece o aripă gigantică de avion
Şi pământul huruie,
Parcă s-au aprins obrajii unei ființe mari
Care s-a întors pe spate
Dornică de mângâieri.
PSALM
Ascultă, Doamne: îți voi vorbi
Fiindcă nu-mi răspunzi.
Tu eşti bun fiindcă eu sunt aşa cum mă ştiu.
Tu eşti atotputernic, fiindcă eu sunt bicisnic.
Te găsesc pretutindeni fiindcă nu-mi găsesc locul.
Eşti Adevărul şi Calea, fiindcă nu mi-am găsit drumul,
Stau pe gânduri, discut, de toate mă îndoiesc.
E?ti Unul
Fiindcă eu sunt doi, mulți, cohortă,
Mă dedublez, mă multiplic
şi sunt doar o părticică din mine însumi,
Tu e?ti tufişul de mărăcini,
focul înfrigurat care mă zgâlțâie.
Tu e?ti pâinea şi vinul
fiindcă eu sunt aluatul şi mustul.
Ai făcut lumea în şase zile
Ca eu să nu-mi găsesc odihna
şi să nu termin nimica
din câte am început?
Va veni o zi când trâmbițele vor suna,
când totul va fi bine,
neîndoielnic şi indiferent bine,
fiindcă îmi vei răspunde
atunci când nu voi mai aştepta nimic
şi focul răspunsului va arde potolit,
cu măsură,
cu multă măsură.
O zi de varĂ tÂrzie
E atâta miere în văzduh
şi zumzăie atâtea gâze în cuibarul
zilei extatice, închisă-n chihlimbarul
topit, gigantic dilatat, al zariştei..
Ca o stupină e Pământul nostru..
Pământe, Pământe! Vuiesc prin văgăunile tale
regina, lucrătoarele şi trântori, trântorițe.
Făptură unică-i Pământul nostru
cu fluvii ce-i brăzdează chipul tragic,
fruntea-i crispată. Cu munții care tac –
bătrâni la sfat – înțepeniți
în liniştea lor nefirească – şi
cu mările pe care Hamlet le străbate
pe coji de nucă – se simte foarte bine.
Pe-acest pământ septembrie o lungă trenă
de păduri îşi poartă, de păduri în care
Un pojar s-aprinde.
Blazonul auriu toamna şi-l duce
şi bate la castel (Toamna : un personaj
descins din inefabilul unei cortine
de teatru – un păstor
cu nasul înroşit ca un ardei
şi-ncoronat cu lauri –
ținând în mâini o cupă, sau un tyrs
şi declamând,,Ce? n-are a face.”)
Poarta se deschide – intrăm,
toamna pe-un cal alb intră şi ea în castel,
în trop de iambi.
E o piațetă, un havuz, un melancolic jet, izvor castalic
preluat de-un apeduct roman… Dar brusc
priveliştea se-animă. Un teslar
îşi face treaba fluierînd voios,
în aerul străpuns de ciocârlii.
Şi merge strună lucrul, creşte văzînd cu ochii,
şi meşterul e multumit, scuipă în palme,
bea aldămaşul... Până în amurg
treaba e gata.. Mulți veni-vor mâine
în jurul ei să caşte gura
lăsându-se preluați de absorbantul
spectacol: spânzurătoarea-i gata!
(Am cam ajuns la final ?i nu ştiu
Cum să sfârşesc…Dar iată)
… Se spune că fenomenala zână Poppins
întâmplător trecând pe-acolo o zări
pe Margareta, sau pe Tess, pe amândouă
şi dându-le câte-o umbrelă, toate trei
zburară fericite de la locul
micuței mele povestiri – din care nu ştiu
de-ați priceput ceva…
Lecuitoarea
În satul Borca trăie?te o lecuitoare
şi am să mă duc la ea
să mă lecuiesc de insomnie
şi de vizite nocturne la privată,
să mă lecuiesc de hipertensiune
şi de teama zilei de mâine,
să mă lecuiesc de ficat.
Şi de mizeria acestui contratimp.
În satul Borca lecuitoarea a spus:
Corbul care îți mănâncă ficatul
nu este mesager imperial.
Plictisul care te devoră
nu este vulturul managerial.
Dao care propovăduieşte resemnarea
nu este adevăratul Dao.
Împăcarea nu e colaborare pasivă…
Dar nu lua povața mea, fiule. Sau ia-o,
Şi du-o în lume, multiplic-o precum
talantul, precum boaba argintului viu.
Zboară, buburuză acestei înțelepciuni
şi întoarce-te abia în ceasul tîrziu
când va ieşi fum pe hornuri
şi vor mugi iar turme în sat.
Mă vei găsi pe un pat de spital.
Dar nu veni resemnat.
Ține minte, Da-ul resemnării
nu este adevăratul Dao!
Nu lua boala răsvrătirii de la mine,
Sau în răspărul meu te du şi ia-o!
La soare, cu ochii ÎnchiŞi
Au adormit caleştile de aur
pecetluite-n lanțuri de paing
şi diligențele opresc pe la coclauri
de drumuri din Far West încolăcite-n swing.
Din marea poluată se iveşte
triumfător momită de-un harpon
statuia anamnetică ce-un meşter
o dezvelise dintr-un bloc enorm.
(Imagine cinetică în cripte de memorie,
Ah, suflete! Retina deslipită de istorie.)
Se-amestecă imagini zugrăvite-n cride
mereu revizitate de-un fantom
şi amintirile nepoleite
inseparabile rămîn de jazzul din salon.
Vibrezi acum ca scripca sub arcuş,
arcuşul timpului ce amiroasă a sacâz
Unde te duci? De unde vii? Acuşi
misterul dens ai să-l străvezi,
Va fi cum a mai fost odată – mult
fior, patetic vals, mai ştiu eu ce,,,
Va fi cum a mai fost – un lujer smult,
un pian, o glastră, şi îmi va plăcè
Sa pun şi un tablou de gen, poate un Iser.
Va fi o zi de vară, pianul, lujerii ucişi,
Şi zîmbetul decis ce-ți nălucise –
ții minte? – o norocire grabnică şi fără griji.
Va fi cum a mai fost – chineze ceşti,
nevinovatele serbări galante, jeux
d’artifices, jeux de salon, caleşti
în lanțuri de paing, şi ce mai dă
reamintirea milostivà ca popasul
sub soarele ce mîngîie – minune!
pergamentoasa frunte şi obrazul
tău scrijelit în rune…
A fost cândva şesul, stepa, starea de câmp
a tuturor posibilităților.
Te-ai dus şi tu. Nechemat.
Mai târziu purtai barbă şi ochelari negri, papuci de pâslă.
Gardianul te privea chiorâş, bubosul te uitase
şi nimeni nu te proteja.
La spălător, pe coajă de săpun
zgîriai semne magice, enunțuri
la curația de mai târziu.
Semnele s-au şters încet,
intrând în carnea ta.
Fluiera o locomotivă.
Fluiera, nu a pagubă.
Intra în Ierusalimul gării.
Pe coala sinilie a cerului
Un planor scria Libertate.
Ocolind zidul gării te-ai dus la privată.
Sentinela se făcuse nevăzută.
CÂnd iese soarele din nouri
Când iese soarele din nouri
Trece o aripă gigantică de avion
Şi pământul huruie,
Parcă s-au aprins obrajii unei ființe mari
Care s-a întors pe spate
Dornică de mângâieri.
PSALM
Ascultă, Doamne: îți voi vorbi
Fiindcă nu-mi răspunzi.
Tu eşti bun fiindcă eu sunt aşa cum mă ştiu.
Tu eşti atotputernic, fiindcă eu sunt bicisnic.
Te găsesc pretutindeni fiindcă nu-mi găsesc locul.
Eşti Adevărul şi Calea, fiindcă nu mi-am găsit drumul,
Stau pe gânduri, discut, de toate mă îndoiesc.
E?ti Unul
Fiindcă eu sunt doi, mulți, cohortă,
Mă dedublez, mă multiplic
şi sunt doar o părticică din mine însumi,
Tu e?ti tufişul de mărăcini,
focul înfrigurat care mă zgâlțâie.
Tu e?ti pâinea şi vinul
fiindcă eu sunt aluatul şi mustul.
Ai făcut lumea în şase zile
Ca eu să nu-mi găsesc odihna
şi să nu termin nimica
din câte am început?
Va veni o zi când trâmbițele vor suna,
când totul va fi bine,
neîndoielnic şi indiferent bine,
fiindcă îmi vei răspunde
atunci când nu voi mai aştepta nimic
şi focul răspunsului va arde potolit,
cu măsură,
cu multă măsură.
O zi de varĂ tÂrzie
E atâta miere în văzduh
şi zumzăie atâtea gâze în cuibarul
zilei extatice, închisă-n chihlimbarul
topit, gigantic dilatat, al zariştei..
Ca o stupină e Pământul nostru..
Pământe, Pământe! Vuiesc prin văgăunile tale
regina, lucrătoarele şi trântori, trântorițe.
Făptură unică-i Pământul nostru
cu fluvii ce-i brăzdează chipul tragic,
fruntea-i crispată. Cu munții care tac –
bătrâni la sfat – înțepeniți
în liniştea lor nefirească – şi
cu mările pe care Hamlet le străbate
pe coji de nucă – se simte foarte bine.
Pe-acest pământ septembrie o lungă trenă
de păduri îşi poartă, de păduri în care
Un pojar s-aprinde.
Blazonul auriu toamna şi-l duce
şi bate la castel (Toamna : un personaj
descins din inefabilul unei cortine
de teatru – un păstor
cu nasul înroşit ca un ardei
şi-ncoronat cu lauri –
ținând în mâini o cupă, sau un tyrs
şi declamând,,Ce? n-are a face.”)
Poarta se deschide – intrăm,
toamna pe-un cal alb intră şi ea în castel,
în trop de iambi.
E o piațetă, un havuz, un melancolic jet, izvor castalic
preluat de-un apeduct roman… Dar brusc
priveliştea se-animă. Un teslar
îşi face treaba fluierînd voios,
în aerul străpuns de ciocârlii.
Şi merge strună lucrul, creşte văzînd cu ochii,
şi meşterul e multumit, scuipă în palme,
bea aldămaşul... Până în amurg
treaba e gata.. Mulți veni-vor mâine
în jurul ei să caşte gura
lăsându-se preluați de absorbantul
spectacol: spânzurătoarea-i gata!
(Am cam ajuns la final ?i nu ştiu
Cum să sfârşesc…Dar iată)
… Se spune că fenomenala zână Poppins
întâmplător trecând pe-acolo o zări
pe Margareta, sau pe Tess, pe amândouă
şi dându-le câte-o umbrelă, toate trei
zburară fericite de la locul
micuței mele povestiri – din care nu ştiu
de-ați priceput ceva…
Lecuitoarea
În satul Borca trăie?te o lecuitoare
şi am să mă duc la ea
să mă lecuiesc de insomnie
şi de vizite nocturne la privată,
să mă lecuiesc de hipertensiune
şi de teama zilei de mâine,
să mă lecuiesc de ficat.
Şi de mizeria acestui contratimp.
În satul Borca lecuitoarea a spus:
Corbul care îți mănâncă ficatul
nu este mesager imperial.
Plictisul care te devoră
nu este vulturul managerial.
Dao care propovăduieşte resemnarea
nu este adevăratul Dao.
Împăcarea nu e colaborare pasivă…
Dar nu lua povața mea, fiule. Sau ia-o,
Şi du-o în lume, multiplic-o precum
talantul, precum boaba argintului viu.
Zboară, buburuză acestei înțelepciuni
şi întoarce-te abia în ceasul tîrziu
când va ieşi fum pe hornuri
şi vor mugi iar turme în sat.
Mă vei găsi pe un pat de spital.
Dar nu veni resemnat.
Ține minte, Da-ul resemnării
nu este adevăratul Dao!
Nu lua boala răsvrătirii de la mine,
Sau în răspărul meu te du şi ia-o!
La soare, cu ochii ÎnchiŞi
Au adormit caleştile de aur
pecetluite-n lanțuri de paing
şi diligențele opresc pe la coclauri
de drumuri din Far West încolăcite-n swing.
Din marea poluată se iveşte
triumfător momită de-un harpon
statuia anamnetică ce-un meşter
o dezvelise dintr-un bloc enorm.
(Imagine cinetică în cripte de memorie,
Ah, suflete! Retina deslipită de istorie.)
Se-amestecă imagini zugrăvite-n cride
mereu revizitate de-un fantom
şi amintirile nepoleite
inseparabile rămîn de jazzul din salon.
Vibrezi acum ca scripca sub arcuş,
arcuşul timpului ce amiroasă a sacâz
Unde te duci? De unde vii? Acuşi
misterul dens ai să-l străvezi,
Va fi cum a mai fost odată – mult
fior, patetic vals, mai ştiu eu ce,,,
Va fi cum a mai fost – un lujer smult,
un pian, o glastră, şi îmi va plăcè
Sa pun şi un tablou de gen, poate un Iser.
Va fi o zi de vară, pianul, lujerii ucişi,
Şi zîmbetul decis ce-ți nălucise –
ții minte? – o norocire grabnică şi fără griji.
Va fi cum a mai fost – chineze ceşti,
nevinovatele serbări galante, jeux
d’artifices, jeux de salon, caleşti
în lanțuri de paing, şi ce mai dă
reamintirea milostivà ca popasul
sub soarele ce mîngîie – minune!
pergamentoasa frunte şi obrazul
tău scrijelit în rune…