POEME

PUSTIA (II)

O vezi fără să priveşti…(5)

O vezi fără să priveşti anume un spațiu la fel de plin,
cuib plin într-un copac înfrunzit,
cuib gol într-un copac desfrunzit –

stai în fața acelui loc nenumit
ce a?teaptă să fie numit,
nu-i dai nicio importanță, aşa cum nu te interesează cîtuşi de puțin cerul
care ascunde carnea îngerilor
cu care ai crescut în casa plină de icoane,
şi deodată din cuibul plin cu ouă
se umple cerul,
îți pierzi ochii printre aripi
pînă ce privirea se face goală ca acel cuib părăsit –

dai sens fiecărui gest din afara ta
în care intri ca într-o casă în care lumea te priveşte şi nu te vede,
de fapt nici nu exişti,
cui i-ar păsa de un biet ou din care nu se ştie
dacă va zbura o pasăre
care va adăsta pe turla bisericii în care crucile adună sub stern
singura speranță a omului
care toată viața n-a făcut nimic decît să se roage pentru o altă viață
pe care nu o va trăi –

mult mai tîrziu vezi cerul printre frunze,
plin de viața pe care nimeni n-o ia în seamă,
din ochii tăi zboră mii de îngeri care nu se vor întoarce de unde au plecat,
pentru că întoarcerea lor este acolo unde ajung,
aşa cum faci tu după ce rămîi gol pe dinăuntru
ca paharele din care cei însetați au băut toată viața –

îți spui apoi:
şi mie mi-a fost sete şi am băut
şi, după atîta viață, încă mi-e sete…
Simți cum se adună…(6)

Simți cum se adună pustia în sîngele tău,
i se face loc altui om cu care nu vei mai putea sta de vorbă
atît de liniştit ca pînă acum, aşa cum făceai
cu tine în casa plină de vorbe ca firele de praf
pe care le ştergeai de pe buzele uscate,
grămăjoare adunate pe coli de hîrtie
peste care trecea mîna ca o femeie căreia nu-i mai dădeai importanță,
ostenită în fața oglinzii în care nu mai apărea
cealaltă, rămasă într-o fotografie
după cămaşa ruptă în coate de atîta rezemare pe mesele
pe care tăcerea umplea paharele
pe care tu le goleai,
nu pentru că era bine,
nici pentru că era prea rău,
nu era de fapt nici într-un fel,
cum este cînd iernile se copiază una pe alta
şi te lasă singur în trupul tău plin de nimicuri de care nu te poți debarasa –
aşa se lega timpul
pahar cu pahar,
ochi plin de lume plecată cu ochi gol de lume de care nu mai aveai nevoie,
cînd în sufletul tău
vin toți să se rezeme
şi găsesc pereții scorojiți,
casă cu ferestre închise de după care o culoare verde rece
te străpunge
şi tu gemi de durere,
aproape că rîzi,
cobori ultimele trepte de unde priveşti în gol
pînă cînd nu se mai vede nimic,
iar cei de lîngă tine cred că au în față un manechin
cu care nu vor să-şi răcească gura,
vorbele lor cad ca alunele din gura veverițelor,
mătura le aruncă afară,
afară nu se mai aude nimic,
ca acum o mie de ani cînd stăteai cocoțat într-o suliță
şi cîntai fericit fără să ştii că eşti mort,
acum eşti mort fără să ştii că eşti viu,
simți cum sîngele tău se face nisip pe care nu-l simți
decît între dinții scrîşnind
după ultima sorbitură de aer...
Cînd mi s-a spus…(7)

Cînd mi s-a spus că am inimă, inima mea arăta ca o cupă
din care toți beau, fiecare pe la mesele lor,
unii mi-o storceau pînă la ultima picătură de sînge,
alții adăugau apă, dar sîngele apă nu se face,
inima mea ulcior se făcea,
mii şi mii de mîini o duceau la guri însetate,
numai gura mea se usca,
de pe ea îşi luau zborul stoluri de păsări care inundau cerul
care îmi umplea inima,
aşa cum fac femeile în strană cînd toarnă paus după paus
în venele lui Iisus, în timp ce inima lui se umple
şi toți din biserică beau
şi mă uită întins pe o masă,

cînd mi s-a spus că nu mai am inimă,
inima mea era deja cupa aceea goală
pe care toți o aruncă, o fac țăndări
şi, pînă să o adun la loc, pustia îmi usucă sîngele-n vene,
rîuri secate fără peşti,
cîrciumi goale şi triste, în care nimeni nu intră,
nimeni nu iese, nimeni nu cîntă,
încît Dumnezeu se veseleşte în altă parte…


Cînd sufletul îmi era cît un fir de nisip…(8)

Cînd sufletul îmi era cît un fir de nisip, părea cît o stîncă
pe care toți se urcau,
să atingă de pe umerii mei cerul unde de mult fuseseră uitați,
sau aşa li se părea de bine ce păcatul gîngurea în brațele lor,
fără să aibă un nume,
Cain şi Abel la un loc
prin raiul plin de sînge şi vorbe ce se rostogoleau
direct în sufletul meu care-şi zidea pereții din ce în ce mai înalți,
pînă cînd ecoul se-ngropa în cap
ca într-un hangar din care urma să scot cele mai grele care alegorice,
de cele mai multe ori pînă la uşa bisericii
unde toate trebuiau lăsate afară, cizme pline de noroi în prag,
drugi roşi de funii la marginea gropii,

cînd sufletul vibra ca o purpură
deja eram pe jumătate mort, din el ieşeau unul cîte unul
cei care au intrat în el cu picioarele grele ca plumbul,
ceilalți se uitau chiorîş, gata să lovească
în toaca de lemn dintre stern şi meninge,
ca apoi să-i văd fugind disperați în altă parte a lumii,
de unde aruncau cu pietre în ferestrele
cîrciumii în care m-am adăpostit fără să ştiu unde sunt
în sufletul meu cît o stîncă devenită fir de nisip
spulberat de vînt…


Cînd trupul îmi era o bucată de catifea roşie (9)

Cînd trupul mi-era o bucată de catifea roşie
pe care toți o atingeau în văzul tuturor,
din ce era ruşinos nimic nu-mi era cunoscut,
țipătul meu de bucurie se cuibărea în urechile celor din jur,
iar din gura unora ieşeau înjurături pe care mai tîrziu le-am văzut
oploşite prin cîrciumi pe unde poeții se fac buchet
şi beau din acelaşi pahar cu care am fost înțărcat,
mă lăfăiam prin stufărişuri de vorbe care-mi zburau pe la urechi
ca nişte fluturi multicolori, habar n-aveam ce era ăla un înger,
că de fapt chiar eu eram pentru unele femei
îngeraşul care avea voie să-şi strecoare degetele pe sub rochiile
sub care ardeau flăcări ale căror limbi îmi udau buricele,
pe țîțele lor între care adormeam
pînă ce mă trezeam rumen şi gata de treabă,

cînd trupul mi-a devenit carne de bătut pe saltele,
nimic din ce e ruşinos nu mi-a fost străin,
gura nu mi se mai usca singură în țipete seci,
umede buze se lipeau de ea,
nu mai era nevoie de vorbe,
ochii spuneau tot ce era de spus,
mîinile traduceau epopei întregi,
pînă cînd rătăcind prin alte cearşafuri cît mările pline de insule,
trupul a devenit ținta săgeților otrăvite
pe care acum le scot ca pe nişte spini după ce coroana a fost aruncată
în flăcări,
a căror cenuşă acoperă pustia pe care mi-o trag peste trup
ca pe o mantie...
Îmi trag mîîinile de pe față …(10)

Îmi trag mîinie de pe față ca pe nişte storuri de pe ferestre,
în spatele lor e întuneric, toți dorm,
numai tu stai treaz şi priveşti afară ca într-o apă
în care ai vrea să te arunci,
afară este însă foarte adînc,
iar tu nu ştii să înoți,
toată viața ai stat pe propriile picioare peste care s-au aşezat
greutăți care acum te-ar trage la fund,
mîinile fac gestul zborului,
zborul stă înțepenit între umeri, deasupra acestora,
ca într-un bol transparent peştişorul care n-a cunoscut niciodată
imensitatea oceanului,
stai pe loc şi vezi cum de departe vin spre tine mii şi mii de chipuri,
ale tale nu sunt,
ale altora, nici atît,
umbre nu sunt,
fantome, încă nu,
toate vin şi se ascund în tine, în acel peştişor din acvariu,
pînă ce ieşi din tine şi adormi în văzul tuturor
fără să-ți înveleşti ochii cu mii şi mii de pleoape,

pînă ce în zori, palmele se aşează iarăşi peste ochi,
în ferestre înfloresc mii de muşcate,
tu începi să fugi prin tine ca un însetat
după un pahar cu apă...