Proză
Viorel Dianu
LA APOSTOLUL
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
– De ce te-ai sculat cu noaptea în cap, Igăre?
– Mă duc la Apostolul.
Drina rămase cu ochii holbați. Înțelesese dintr-o dată ideea, dar
nu-şi făcea cuget s-o creadă. Cum?...Ieri aduseseră vorba în câteva rânduri despre asta, după ce văzuseră impresionanta procesiune de la poalele Dealului Patriarhiei, însă numai ca să-şi exprime un jind. Se întorceau din Piața Unirii cu autobuzul spre casă şi, pe Regina Maria, prelingându-se pe lângă coloana înşiruită pe trotuar, li se păruse că străbat eternitatea. Ce oameni trebuie să fie aceştia! se minunaseră, recunoscând cu umilință că ei nu ar fi nicidecum vrednici să se încumete la asemenea bravură. Iar acum, iată-l pe bătrân cu năzărirea lui.
– Tu ştii ce spui?
– Eu?...Apostolul Pavel o spune: Noaptea e pe sfârşite, ziua este aproape, să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.
Era spre sfârşite noaptea, ceasul trecuse puțin peste patru. Când se trezise, lui Igăr îi fusese prea clar că nu va mai adormi la loc şi, brusc, îl cucerise gândul. Da, se va duce la Sfântul. Pentru prima dată, în două mii de ani, îl aveau pe Apostolul Pavel aici. Sanctitatea Sa, Patriarhul Constantinopolului, binevoise să le aducă şi românilor moaştele spre închinăciune. Evenimentul era unic, față de anii când la Patriarhie se scoteau din biserică doar relicvele autohtone ale Cuv. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi ale Sf. Împărați Constantin şi Elena, iar lumea pornea în pelerinaj să le sărute. Dacă atunci Igăr nu-şi pusese în plan să guste aventura, estimp îi mijise în suflet dorința şi, chiar dacă iluzorie la început, uite, se trezise în viul nopții hotărât.
Se furişase din aşternut, să nu-l simtă Drina şi să-i sperie somnul. Dar vezi să nu-l simtă ea, să nu audă huruitul apei în vasul de la toaletă, să nu-l aştepte, iar el să tărăgăneze, să tărăgăneze, ce făcea, domnule?, se spăla pe dinți tacticos şi îşi clătea gura cu ceai de gălbenele... Venise la baie cu o falcă în cer şi cu una în pământ şi, văzându-l că îşi pregătea sculele să se radă, îl luase la rost. Iar el, auzi-l!
– Igăre, vrei să cazi lat pe acolo şi să te ia ăia cu targa?
Se întâmpla an de an: cădeau oameni leşinați şi erau cărați fie la cort, fie la spital. Păi, atâtea ore de stat în picioare...
– Eu de ce crezi că m-am sculat din timp?... Ca să iau coada din scurt. Vreau s-o apuc din dreptul stației de tramvai.
– Care stație?
– Cea din capăt de la Unirii, bineînțeles.
– Să n-o apuci din stația mai dincoace.
– Lasă! făcu el străpuns de premoniția Drinei. Du-te şi te culcă.
Pe de altă parte, şi ea, ademenită de dreptatea lui, îi dădu pace şi se întoarse în cameră.
Igăr îşi încărcă pămătuful cu pastă de ras şi începu să-şi frece barba vârtos. De când ieşise la pensie, nu se mai rădea zilnic, ci numai la săptămână – las’ că acum aşa era şi moda –, ori când impunea situația. Ce mai situație astăzi!...Se înspumă îmbelşugat şi apucă aparatul de ras. Trase prima brazdă de la perciunul drept, de-a lungul urechii, până la baza maxilarului. De minune ce treabă făcea lama, mergea ca unsă, deşi îşi uitase de când n-o mai schimbase. De o lună, de două..., ba mai de mult. Însă lama parcă se ascuțea pe barba lui. Îi dăruise nora un pachet cu cinci bucăți, anul trecut de Crăciun şi nu mai umblase la el de atunci, chit că era sfârşitul lui octombrie. Căută pachetul să se convingă. Într-adevăr. O fi vreo chestie. De altfel, şi after shave-ul pe care-l primise cadou dimpreună cu lamele nu scăzuse sub un deget. Să-şi sesizeze nora ca de Crăciunul ce vine să se orienteze la altceva. În nici un caz însă la un aparat de ras. Fiindcă aparatul, baremi, era preistoric, cel din tinerețe...Semăna la bărbierit cu ăl bătrân, care folosise acelaşi brici o viață întreagă, lăsându-i-l lui moştenire, numai că el se deprinsese cu lucrul nou. Îşi mai cumpărase între timp câteva aparate, le încercase, însă nu-i plăcuseră şi le aruncase ori rugineau prin sertare; se întorsese de fiecare dată la cel dintâi, inaugurat pe vremea studenției. De ce îşi amintea de lucrurile astea?...Ca să se mire, până i se dezvăluia un tâlc. Aşa se fericea cu minuni de tot felul. De pildă, astăzi, dacă va ajunge la Apostolul, n-ar fi tot o minune? Ohooo! Una incomparabilă. Rezistând şase-şapte ore la coadă, nu te gândeşti?...Până acum, îl cinstea pe Apostolul Pavel doar citindu-l, ori stând în genunchi în biserică şi ascultându-l din gura diaconului. Îl ştia pe dinafară, dar se fermeca întruna de cuvântul lui, încât, ivindu-se prilejul de a-i săruta mâna care scrisese sfintele epistole, şi-ar fi împlinit un vis nevisat. Cum să fi ratat norocul?...Când auzise că va fi adus în Bucureşti, se însuflețise nespus, însă cât îl speriase gândul de a se învrednici să-l atingă! Ştia că e de îndurat o zi; peste puterile lui. Slăbiciunea trupească i-ar fi zădărnicit tăria sufletească, îşi cunoştea limitele. Şi un înger îl trezise salvator, insuflându-i încredere: dacă se ducea la rând din noapte, ar fi înjumătățit timpul. Ceea ce tot însemna un mare curaj, o jertfă. Ce faptă se reuşeşte fără jertfă?... În fine, hotărârea fusese luată, să-i dea zor.
Se bărbierise în prima formă, îndepărtând dâră cu dâră stratul cel gros al bărbii; cu cât era mai gros şi mai alb acest strat, cu atât mai mare satisfacția bărbieritului. I se luminase fața, îi plăcea. Îşi plimbă palma în sus şi în jos. Ceea ce nu vedeau ochii simțeau buricele fine ale degetelor. Dacă voia să arate şi mai fercheş, se impunea un perdaf. Îi mai rămăsese spumă pe pămătuf şi ar fi fost păcat să n-o folosească, irosind-o pur şi simplu. Numai că, dând cu lama în răspăr, trebuia să fie grijuliu la bărbie, unde pielea era mai pretențioasă şi se putea cresta din nimic. Răgaz avea suficient, pentru că primul autobuz pornea în cursă la ora cinci. Îşi resăpuni, deci, cu sporită plăcere obrajii. Ce i-ar fi tras o cântare, după năravu-i nelecuit; i se declanşase în cap una:
Pentru Tine Doamne florile-nfloresc,
Pentru Tine noaptea stele strălucesc...
Era priceasna cu care debuta corul bisericesc în interludiul slujbei dintre Tatăl nostru şi Sfânta Împărtăşanie. Avea cântecul pe buze, ar fi răsunat casa slobozindu-l; şi-l stăvili totuşi, de mila Drinei. Care, în schimb, îl luase adineaori la resteu, când îi aruncase el bomba, de ce?, că doar însăşi peregrina la sărbători pe la relicvele tuturor sfinților: Sf. Mina, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Nicolae, Sf. Ciprian...Îi ştia şi el fiindcă pe la unii, mai milostivi, la care procesiunea se petrecea iute, Drina îl îmbia s-o însoțească. Până mai an, când se aspriseră şi aceia, iar cozile se lungiseră, se lungiseră...Căpătase lumea cultul moaştelor, cult ce culmina în ultima săptămână a lui octombrie, de sărbătorirea Sf. Dimitrie, Izvoditorul de Mir şi a Cuv. Dimitrie cel Nou, din Basarabov, al cărui trup era depus în foişorul construit special pe esplanada Patriarhiei. Răzbătuse zvonul despre formidabila râvnă a bucureştenilor până la Constantinopol şi, pentru a le-o răsplăti, Patriarhul Bizanțului îi miluise în ăst an cu mâna Apostolului, ceea ce supradimensiona pelerinajul. Dar cum Igăr nutrea față de Sf. Pavel o adorație distinctă, era obligat să şi-o manifeste distinct, în ciuda dificultăților sau, poate, şi stimulat de ele. În plus, întâmplarea îl găsea şi cam bătrâior: şaizeci şi cinci de ani nu erau de colea. Să fi sosit Apostolul când era el în vârtute, la douăzeci de ani. Hm!, vârtute da, credință ba. În copilărie, îl târa mama pe la liturghii, unde el o sâcâia neistovit, mai ține mult?, mai ține mult?, până când îl iertase biata. Apoi se instalase vidul, cât fusese licean şi student. Abia după însurătoare, încet-încet îl dăduse Drina pe brazdă, făcând din el om.
– Drina, tu nu dormi? o gini cu coada ochiului în uşă.
Soția îl cerceta cu mustrare şi clemență:
– Mai e chip să se lipească somnul de mine, când m-ai trăsnit cu năzdrăvănia ta?
– Eşti bucuroasă, deci?
– Cum vezi...Mă duc să-ți fierb ceaiul.
N-o opri, ca s-o lase să-şi găsească de treabă, dar nu avea el timp, nici stare şi nici poftă de mic dejun, la ora aia. Pe cine îl rabdă inima să mănânce în toiul nopții, dacă are grabă să ajungă undeva?...Când era student şi venea pe acasă, la Râmnic, îl ruga mama tot aşa, să ia ceva în gură înainte de a pleca la gară, unde trebuia să prindă trenul de patru pentru Bucureşti. Putea?... I s-ar fi înțepenit dumicatul în gât. Şi îi împacheta bătrâna în ziar brânza, cu şunca şi pâinea, să le legumească tihnit în tren. Aş, ducea pachetul nedesfăcut la cămin. Apoi, Drina avusese iarăşi de luptat cu el, în primii ani de căsnicie, ca să-i strice obiceiul de a pleca dimineața cu stomacul gol la serviciu...Toți vor să te ghiftuieşti cînd ți-e sufletul cotropit de o grijă şi eşti înghesuit de timp... În dimineața asta, totuşi, va gusta dintr-o hrană care îi va astâmpăra foamea până seara: o bucățică de anafură şi o înghițitură de agheasmă. O să se înțeleagă cu Drina.
Termină şi faza a doua a bărbieritului, se spălă cu apă rece şi îşi tamponă obrajii cu prosopul flauşat. Îşi unse podul palmei cu after shave-ul Marianei şi îşi drese îndelung fața. Era fresh. Trecuseră douăzeci de minute, să mai treacă un sfert de ceas cu rugăciunea şi îmbrăcatul. Şi, fuga la autobuz. Deoarece avea să asculte integral slujba arhierească la Patriarhie, când intră în dormitor nu rosti decât o rugăciune prescurtată, implorând însă smerit: răbdare, putere şi dragoste. Se închină şi se întoarse la cele lumeşti; deschise şifonierul să caute rufe curate, să se primenească pentru ziua de duminică. Auzind scârțâitul uşiței, Drina se înființă mintenaş.
– Nu mănânci întâi?
– Nu mănânc deloc. Vorbim ce mai e de vorbit acum şi plec. Zece minute pe care le-aş pierde cu masa înseamnă o oră, poate două, de aşteptare acolo. Merită?...
Nu-şi putea masca îngrijorarea.
– Igăre, te mai poți răzgândi.
– Nici tu nu crezi ce spui, darmite să doreşti.
Adevărat. Îi alese din raft maiou şi chiloți, bluză de corp, indispensabili şi ciorapi groşi. El vru să dea de-o parte bluza cu indispensabilii, însă Drina se arătă fermă şi îl sili să le îmbrace.
– Până la prânz nu înghețăm de frig, bodogăni el
– Nu se ştie...
– Ce?
Adică nu se ştiau multe, insinuase: cum va fi vremea, cât are de adăstat la moaşte...
– Prea eşti tu sigur de toate, însă de un lucru trebuie să te îndoieşti: că mai eşti tânăr. În ce mă priveşte, îți sunt datoare să te oblojesc.
De la o vreme, îi cânta cam des melodia asta, iar el nu catadicsea s-o bage pe urechi. Dimpotrivă, căuta argumente să-i zdruncine Drinei părerea. Când mergeau în oraş, îi demonstra de exemplu că mersul lui a rămas la fel de rapid ca odinioară, iar aceea care nu mai ținea pasul era ea. Şi altele asemenea, impulsuri de întreținut amorul propriu.
Îşi trase blugii şi, pe bust – un pulover subțire cu guler întors, după care intră în bucătărie unde umblă în dulap după anafură şi apă sfințită. În hol, la cuier, altă dispută: ea îl bătea la cap să îmbrace geaca de fâş, căptuşită, el prefera geaca de la costumul de blugi.
– Te duci la fete, dragule?...Să-mi spui şi mie dacă dai pe acolo de vreuna cu buricul gol?
Se făcu până la urmă pe voia ei. Se sărutară, la revedere, Doamne ajută! Pe casa scării, când el nu s-ar fi aşteptat să mai să întâlnească pe cineva, la etajul unu, dădu nas în nas cu administratoarea.
– Unde ați plecat aşa din noapte, domnule Diamant?
– La Apostolul.
O lăsă buimacă şi coborî treptele săltăreț. Îi răspunsese la întrebare.
– Mă duc la Apostolul.
Drina rămase cu ochii holbați. Înțelesese dintr-o dată ideea, dar
nu-şi făcea cuget s-o creadă. Cum?...Ieri aduseseră vorba în câteva rânduri despre asta, după ce văzuseră impresionanta procesiune de la poalele Dealului Patriarhiei, însă numai ca să-şi exprime un jind. Se întorceau din Piața Unirii cu autobuzul spre casă şi, pe Regina Maria, prelingându-se pe lângă coloana înşiruită pe trotuar, li se păruse că străbat eternitatea. Ce oameni trebuie să fie aceştia! se minunaseră, recunoscând cu umilință că ei nu ar fi nicidecum vrednici să se încumete la asemenea bravură. Iar acum, iată-l pe bătrân cu năzărirea lui.
– Tu ştii ce spui?
– Eu?...Apostolul Pavel o spune: Noaptea e pe sfârşite, ziua este aproape, să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.
Era spre sfârşite noaptea, ceasul trecuse puțin peste patru. Când se trezise, lui Igăr îi fusese prea clar că nu va mai adormi la loc şi, brusc, îl cucerise gândul. Da, se va duce la Sfântul. Pentru prima dată, în două mii de ani, îl aveau pe Apostolul Pavel aici. Sanctitatea Sa, Patriarhul Constantinopolului, binevoise să le aducă şi românilor moaştele spre închinăciune. Evenimentul era unic, față de anii când la Patriarhie se scoteau din biserică doar relicvele autohtone ale Cuv. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi ale Sf. Împărați Constantin şi Elena, iar lumea pornea în pelerinaj să le sărute. Dacă atunci Igăr nu-şi pusese în plan să guste aventura, estimp îi mijise în suflet dorința şi, chiar dacă iluzorie la început, uite, se trezise în viul nopții hotărât.
Se furişase din aşternut, să nu-l simtă Drina şi să-i sperie somnul. Dar vezi să nu-l simtă ea, să nu audă huruitul apei în vasul de la toaletă, să nu-l aştepte, iar el să tărăgăneze, să tărăgăneze, ce făcea, domnule?, se spăla pe dinți tacticos şi îşi clătea gura cu ceai de gălbenele... Venise la baie cu o falcă în cer şi cu una în pământ şi, văzându-l că îşi pregătea sculele să se radă, îl luase la rost. Iar el, auzi-l!
– Igăre, vrei să cazi lat pe acolo şi să te ia ăia cu targa?
Se întâmpla an de an: cădeau oameni leşinați şi erau cărați fie la cort, fie la spital. Păi, atâtea ore de stat în picioare...
– Eu de ce crezi că m-am sculat din timp?... Ca să iau coada din scurt. Vreau s-o apuc din dreptul stației de tramvai.
– Care stație?
– Cea din capăt de la Unirii, bineînțeles.
– Să n-o apuci din stația mai dincoace.
– Lasă! făcu el străpuns de premoniția Drinei. Du-te şi te culcă.
Pe de altă parte, şi ea, ademenită de dreptatea lui, îi dădu pace şi se întoarse în cameră.
Igăr îşi încărcă pămătuful cu pastă de ras şi începu să-şi frece barba vârtos. De când ieşise la pensie, nu se mai rădea zilnic, ci numai la săptămână – las’ că acum aşa era şi moda –, ori când impunea situația. Ce mai situație astăzi!...Se înspumă îmbelşugat şi apucă aparatul de ras. Trase prima brazdă de la perciunul drept, de-a lungul urechii, până la baza maxilarului. De minune ce treabă făcea lama, mergea ca unsă, deşi îşi uitase de când n-o mai schimbase. De o lună, de două..., ba mai de mult. Însă lama parcă se ascuțea pe barba lui. Îi dăruise nora un pachet cu cinci bucăți, anul trecut de Crăciun şi nu mai umblase la el de atunci, chit că era sfârşitul lui octombrie. Căută pachetul să se convingă. Într-adevăr. O fi vreo chestie. De altfel, şi after shave-ul pe care-l primise cadou dimpreună cu lamele nu scăzuse sub un deget. Să-şi sesizeze nora ca de Crăciunul ce vine să se orienteze la altceva. În nici un caz însă la un aparat de ras. Fiindcă aparatul, baremi, era preistoric, cel din tinerețe...Semăna la bărbierit cu ăl bătrân, care folosise acelaşi brici o viață întreagă, lăsându-i-l lui moştenire, numai că el se deprinsese cu lucrul nou. Îşi mai cumpărase între timp câteva aparate, le încercase, însă nu-i plăcuseră şi le aruncase ori rugineau prin sertare; se întorsese de fiecare dată la cel dintâi, inaugurat pe vremea studenției. De ce îşi amintea de lucrurile astea?...Ca să se mire, până i se dezvăluia un tâlc. Aşa se fericea cu minuni de tot felul. De pildă, astăzi, dacă va ajunge la Apostolul, n-ar fi tot o minune? Ohooo! Una incomparabilă. Rezistând şase-şapte ore la coadă, nu te gândeşti?...Până acum, îl cinstea pe Apostolul Pavel doar citindu-l, ori stând în genunchi în biserică şi ascultându-l din gura diaconului. Îl ştia pe dinafară, dar se fermeca întruna de cuvântul lui, încât, ivindu-se prilejul de a-i săruta mâna care scrisese sfintele epistole, şi-ar fi împlinit un vis nevisat. Cum să fi ratat norocul?...Când auzise că va fi adus în Bucureşti, se însuflețise nespus, însă cât îl speriase gândul de a se învrednici să-l atingă! Ştia că e de îndurat o zi; peste puterile lui. Slăbiciunea trupească i-ar fi zădărnicit tăria sufletească, îşi cunoştea limitele. Şi un înger îl trezise salvator, insuflându-i încredere: dacă se ducea la rând din noapte, ar fi înjumătățit timpul. Ceea ce tot însemna un mare curaj, o jertfă. Ce faptă se reuşeşte fără jertfă?... În fine, hotărârea fusese luată, să-i dea zor.
Se bărbierise în prima formă, îndepărtând dâră cu dâră stratul cel gros al bărbii; cu cât era mai gros şi mai alb acest strat, cu atât mai mare satisfacția bărbieritului. I se luminase fața, îi plăcea. Îşi plimbă palma în sus şi în jos. Ceea ce nu vedeau ochii simțeau buricele fine ale degetelor. Dacă voia să arate şi mai fercheş, se impunea un perdaf. Îi mai rămăsese spumă pe pămătuf şi ar fi fost păcat să n-o folosească, irosind-o pur şi simplu. Numai că, dând cu lama în răspăr, trebuia să fie grijuliu la bărbie, unde pielea era mai pretențioasă şi se putea cresta din nimic. Răgaz avea suficient, pentru că primul autobuz pornea în cursă la ora cinci. Îşi resăpuni, deci, cu sporită plăcere obrajii. Ce i-ar fi tras o cântare, după năravu-i nelecuit; i se declanşase în cap una:
Pentru Tine Doamne florile-nfloresc,
Pentru Tine noaptea stele strălucesc...
Era priceasna cu care debuta corul bisericesc în interludiul slujbei dintre Tatăl nostru şi Sfânta Împărtăşanie. Avea cântecul pe buze, ar fi răsunat casa slobozindu-l; şi-l stăvili totuşi, de mila Drinei. Care, în schimb, îl luase adineaori la resteu, când îi aruncase el bomba, de ce?, că doar însăşi peregrina la sărbători pe la relicvele tuturor sfinților: Sf. Mina, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Nicolae, Sf. Ciprian...Îi ştia şi el fiindcă pe la unii, mai milostivi, la care procesiunea se petrecea iute, Drina îl îmbia s-o însoțească. Până mai an, când se aspriseră şi aceia, iar cozile se lungiseră, se lungiseră...Căpătase lumea cultul moaştelor, cult ce culmina în ultima săptămână a lui octombrie, de sărbătorirea Sf. Dimitrie, Izvoditorul de Mir şi a Cuv. Dimitrie cel Nou, din Basarabov, al cărui trup era depus în foişorul construit special pe esplanada Patriarhiei. Răzbătuse zvonul despre formidabila râvnă a bucureştenilor până la Constantinopol şi, pentru a le-o răsplăti, Patriarhul Bizanțului îi miluise în ăst an cu mâna Apostolului, ceea ce supradimensiona pelerinajul. Dar cum Igăr nutrea față de Sf. Pavel o adorație distinctă, era obligat să şi-o manifeste distinct, în ciuda dificultăților sau, poate, şi stimulat de ele. În plus, întâmplarea îl găsea şi cam bătrâior: şaizeci şi cinci de ani nu erau de colea. Să fi sosit Apostolul când era el în vârtute, la douăzeci de ani. Hm!, vârtute da, credință ba. În copilărie, îl târa mama pe la liturghii, unde el o sâcâia neistovit, mai ține mult?, mai ține mult?, până când îl iertase biata. Apoi se instalase vidul, cât fusese licean şi student. Abia după însurătoare, încet-încet îl dăduse Drina pe brazdă, făcând din el om.
– Drina, tu nu dormi? o gini cu coada ochiului în uşă.
Soția îl cerceta cu mustrare şi clemență:
– Mai e chip să se lipească somnul de mine, când m-ai trăsnit cu năzdrăvănia ta?
– Eşti bucuroasă, deci?
– Cum vezi...Mă duc să-ți fierb ceaiul.
N-o opri, ca s-o lase să-şi găsească de treabă, dar nu avea el timp, nici stare şi nici poftă de mic dejun, la ora aia. Pe cine îl rabdă inima să mănânce în toiul nopții, dacă are grabă să ajungă undeva?...Când era student şi venea pe acasă, la Râmnic, îl ruga mama tot aşa, să ia ceva în gură înainte de a pleca la gară, unde trebuia să prindă trenul de patru pentru Bucureşti. Putea?... I s-ar fi înțepenit dumicatul în gât. Şi îi împacheta bătrâna în ziar brânza, cu şunca şi pâinea, să le legumească tihnit în tren. Aş, ducea pachetul nedesfăcut la cămin. Apoi, Drina avusese iarăşi de luptat cu el, în primii ani de căsnicie, ca să-i strice obiceiul de a pleca dimineața cu stomacul gol la serviciu...Toți vor să te ghiftuieşti cînd ți-e sufletul cotropit de o grijă şi eşti înghesuit de timp... În dimineața asta, totuşi, va gusta dintr-o hrană care îi va astâmpăra foamea până seara: o bucățică de anafură şi o înghițitură de agheasmă. O să se înțeleagă cu Drina.
Termină şi faza a doua a bărbieritului, se spălă cu apă rece şi îşi tamponă obrajii cu prosopul flauşat. Îşi unse podul palmei cu after shave-ul Marianei şi îşi drese îndelung fața. Era fresh. Trecuseră douăzeci de minute, să mai treacă un sfert de ceas cu rugăciunea şi îmbrăcatul. Şi, fuga la autobuz. Deoarece avea să asculte integral slujba arhierească la Patriarhie, când intră în dormitor nu rosti decât o rugăciune prescurtată, implorând însă smerit: răbdare, putere şi dragoste. Se închină şi se întoarse la cele lumeşti; deschise şifonierul să caute rufe curate, să se primenească pentru ziua de duminică. Auzind scârțâitul uşiței, Drina se înființă mintenaş.
– Nu mănânci întâi?
– Nu mănânc deloc. Vorbim ce mai e de vorbit acum şi plec. Zece minute pe care le-aş pierde cu masa înseamnă o oră, poate două, de aşteptare acolo. Merită?...
Nu-şi putea masca îngrijorarea.
– Igăre, te mai poți răzgândi.
– Nici tu nu crezi ce spui, darmite să doreşti.
Adevărat. Îi alese din raft maiou şi chiloți, bluză de corp, indispensabili şi ciorapi groşi. El vru să dea de-o parte bluza cu indispensabilii, însă Drina se arătă fermă şi îl sili să le îmbrace.
– Până la prânz nu înghețăm de frig, bodogăni el
– Nu se ştie...
– Ce?
Adică nu se ştiau multe, insinuase: cum va fi vremea, cât are de adăstat la moaşte...
– Prea eşti tu sigur de toate, însă de un lucru trebuie să te îndoieşti: că mai eşti tânăr. În ce mă priveşte, îți sunt datoare să te oblojesc.
De la o vreme, îi cânta cam des melodia asta, iar el nu catadicsea s-o bage pe urechi. Dimpotrivă, căuta argumente să-i zdruncine Drinei părerea. Când mergeau în oraş, îi demonstra de exemplu că mersul lui a rămas la fel de rapid ca odinioară, iar aceea care nu mai ținea pasul era ea. Şi altele asemenea, impulsuri de întreținut amorul propriu.
Îşi trase blugii şi, pe bust – un pulover subțire cu guler întors, după care intră în bucătărie unde umblă în dulap după anafură şi apă sfințită. În hol, la cuier, altă dispută: ea îl bătea la cap să îmbrace geaca de fâş, căptuşită, el prefera geaca de la costumul de blugi.
– Te duci la fete, dragule?...Să-mi spui şi mie dacă dai pe acolo de vreuna cu buricul gol?
Se făcu până la urmă pe voia ei. Se sărutară, la revedere, Doamne ajută! Pe casa scării, când el nu s-ar fi aşteptat să mai să întâlnească pe cineva, la etajul unu, dădu nas în nas cu administratoarea.
– Unde ați plecat aşa din noapte, domnule Diamant?
– La Apostolul.
O lăsă buimacă şi coborî treptele săltăreț. Îi răspunsese la întrebare.