Evocări
Magda Grigore
Al.Th.Ionescu – Un portret în UMBRA BIBLIOTECII
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Înzestrat cu o personalitate remarcabilă, concepând scrisul doar în sensul lui progresiv-uman, Al. Th. Ionescu a confirmat în timpul vieții finețea analizei critice şi sensibilitatea scrisului reflexiv cu care, de fapt, a pledat el însuşi subtil, în favoarea literaturii ca mod de existență. Criticul Al. Cistelecan are încredere în motivația din spatele opțiunilor făcute de autor în selectarea scriitorilor şi a cărților recenzate, observând şi (re)evaluând anexa la Aventura prozei scurte în anii ’80, dovadă a unui proiect ascuns, amplu, care ar fi existat şi ar fi deschis o panoramă critică cu toate criteriile ei intrinseci. Acceptând faptul că Al. Th. Ionescu (un inițiat/inițial al Echinox-ului şi mai târziu un constant al revistei Calende, în anii ’90) a gândit (cu) o anumită estetică a receptării literatura contemporană, îndeosebi proza (în nucleele epice autorul dovedindu-se un diagnostician avizat, interesat şi inspirat), cititorului său de azi îi revine rolul de a recupera valențele cu care el însuşi a operat în demersul profesional al judecățiilor de valoare. Absenței existențiale propriu-zise a autorului i se opune curajos un gest prietenesc făcând dovada că prezența fizică nu este o condiție necesară aprecierii corecte şi reamintindu-ne faptul că, aşa cum se spune, vorbele ne caracterizează pe toți însă faptele ne deosebesc. Pierderea prematură a colegului de breaslă încearcă să fie compensată aşadar prin proiectul comun, meritoriu, al câtorva apropiați ai autorului, Călin Vlasie, editorul cărții, Al. Cistelecan, cel care prefațează Umbra bibliotecii (Editura Paralela 45, Piteşti, 2011) şi Leonid Dragomir, ucenicul care a adunat laolaltă textele publicate de Al. Th. Ionescu în revistele vremii sale. Cartea reuneşte itinerariile critice ale cronicarului în fenomenul narativ al perioadei postcomuniste, precum şi decupaje relevante din traseele memorialisticii, criticii şi istoriei literare sau ale eseisticii eliberate de constrângerile ideologice, pe cale de a-şi impune exigențele. Cu judecăți transparente şi subiectiv-oneste, sintetic înainte de a fi analitic, fără idiosincrazii care țin de generație/vârstă/consacrare, Al. Th. Ionescu s-ar putea spune că a avut o singură prejudecată, valoarea, cea care îi susținea efortul şi conştientizarea importanței propriei activități, precum şi încrederea în actul critic.
Din perspectiva modernității, critica literară românească a parcurs cu paşi mici şi timizi drumul către un real profesionalism, respectabil, viabil şi profitabil pentru destinul cărților. O critică literară aplicată s-a făcut simțită abia la începutul deceniului al 7-lea când departajarea esteticului de realismul ideologic, deşi sporadică, a fost hotărâtă. Perioada ’70-’75 a redat literaturii valențele (estetice) pierdute, iar acest lucru s-a datorat criticii. Scriitorii au (re)învățat să fie ei înşişi, cu subiectivități/subtilități/sensibilități, realitatea imagistică şi-a căpătat autonomia, abstractul a făcut casă bună cu concretul în folosul operei literare. Genurile literare şi-au mutat geamandurile, convențiile literaturii şi-au dovedit elasticitatea. Critica 70-istă a formulat drepturile textului literar.Valoarea autorilor promovați critic a inceput să fie susținută prin substanță textuală, conținut de idei, stilistică şi expresie. Un rol esențial în această perioadă l-a avut critica de specialitate, dacă vorbim despre dobândirea deprinderilor necesare, specializarea uneltelor, fluidizarea şi însuşirea limbajului propriu al scriiturii. Canonul estetic girat în perioada 60-istă de nume mari sau care au devenit mari nume în critică (Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Mircea Martin etc.), a provocat schimbarea criteriilor receptării şi, mai mult, schimbarea criteriilor literaturii. Cronicile literare, aşa cum erau ele influențate de contextul literar-politic, au reprezentat modul subtil de insinuare a noului/primului canon estetic din literatura românească. Liberalizările actului critic de la jumătatea deceniului al 7-lea au însemnat diversificarea instrumentarului de specialitate în critica postbelică. Programele critice timide de la sfârşitul deceniului al 7-lea, când politica a fost mai permisivă, au însemnat începutul unei normalizări amânate a literaturii române. Cronicarii au învățat nu doar practica reconstituirii traseului interior al literaturii, ci şi să folosească constructiv parteneriatul cu scriitorii, dobândind prin intermediul cărților şi al autorilor propria identitate profesională, critică.
Aşadar, pe acest circuit critic pe care se afla inclusiv Echinox-ul anilor ’70, traseu critic al canonului contemporan, şi-a făcut ucenicia receptării inclusiv Al. Th. Ionescu. Mai târziu, în diverse publicații, mai ales în revista Calende în anii ’90, el îşi îndreaptă atenția, prin cărțile selectate şi interpretate, spre rolul criticului şi al atitudinii critice participând în fel propriu la edificarea circuitului critic ce se îndrepta spre mult controversatul postmodernism. Faptul că Al. Th. Ionescu a gândit la impactul criticii în contextul privilegiat al receptării, la metamorfozele actului critic şi ale modului de lectură sunt demonstrate prin diferitele pasaje răspândite sporadic cu ocazia înfăptuirii radiografiilor sale narative: ,,Seismul social-politic prin care am trecut (trecem) a provocat (provoacă), desigur, nu atât modificarea substanțială a modurilor de lectură, cât pe aceea a trecerii în text a rezultatelor investigației critice”. Mereu implicat intelectual în analiza textuală, Al. Th. Ionescu a practicat o judecată estetică decantată, fără caracter demonstrativ, rigid şi fără polemica umbroasă în dialogulul de idei. Indiferent că s-a oprit la nume exponențiale (Mircea Eliade, Petru Dumitriu, Nicolae Steinhardt, Mihail Sebastian, Ion Pop, Nicolae Manolescu, Nichita Danilov, Dumitru Țepeneag, etc), la nume sonore şi/sau controversate (Mircea Cărtărescu, Ioan Groşan, etc) sau la nume cvasinecunoscute/ pierdute din cursa literară (Alex Duran, Rodica Drăghincescu, etc), cronicarul abordează un stil deschis, în paradigmă modernistă, onest-intențional şi detaşat în mod credibil de propriile sale modele. Bucuros de prilejul lecturilor integratoare (ca exemplu, mărturisirea despre Petru Dumitriu) şi curios-nerăbdător la contactul cu universul parțial al autorilor, criticul optează pentru un stil afectuos, inteligibil, lejer şi conspirativ în contextul larg al literaturii. În toate aceste contexte el stăpâneşte recuzita metalingvistică specifică (categoriile, noțiunile descriptive, referințele stilistice şi retorice), fără să rămână ancorat într-un stil didacticist, plat, monoton. Cred că a optat însă pentru un stil prezumtiv-cuminte, evitând deopotrivă marginile, fie ele conceptualizate, academice, fie cele capricios-impresioniste, de amator. În spatele opțiunii critice cu siguranță a contat structura lui pacifistă, tolerantă şi autentic interesată de fenomenul literar. Exercițiul critic valorizează cu disponibilitate textele alese, urmărind abil tehnicile auctoriale, procedeele narative, formele de expresie, maniera, dar autorul pare convins de faptul că proza/literatura înseamnă mai mult decât orice disecție cognitivă. Strategiile lui de argumentare trădează un fin observator al mesajului textual şi implicit al tipologiilor, al psihologiei umane, al profunzimilor insondabile în care se pierd motivațiile şi înțelesurile textuale ultime. Demersurile sale critice de clarificare a valențelor textului, în genere, echivalează cu tranzitivitatea ideilor printr-un discurs critic de eleganță şi intuiție, precum şi printr-un timid, dar transparent ataşament intelectual. Cred că înainte de a fi un cronicar bun, Al. Th. Ionescu a fost un cititor bun, pasionat şi, ceea ce este mare lucru, tolerant cu ideile altora. Ceea ce pare să-i fie propriu ca stil este tocmai această atenție sporită la tipurile caracteriale care germinează textul. În scris, ca şi în viață, cronicarul se pare că a cunoscut secretul epurării benefice, când a fost cazul, de incărcătura balastieră a (con)textului, departajând valoarea de contaminările imitative, experimentaliste, evazioniste, de rău-augur. Actul critic la Al. Th. Ionescu decurge firesc, ca un act de cunoaştere prin celălalt, ca o preluare a mesajului textual, o acroşare a dialogului cu autorul şi o filtrare generoasă a ideilor, (re)interpretrarea şi salvarea lor. Nenumărate observații şi concluzii ale cronicarului frapează prin libertatea gândirii, prin naturalețea exprimărilor, prin stilul vioi şi limpede al opiniei. Are şi ironie, şi aluzie, şi reverie, toate acestea constituind atuuri sine qua non pentru redarea fascinantă a unui climat literar al unei perioade trecute în care au coexistat până la asemănare şi/sau confuzie certitudinile incerte şi incertitudinile certe.
Chiar dacă volumului îi lipseşte o pledoarie explicită a rostului criticii în destinul cărților, importanța dezbaterii profesioniste apare camuflată în mici reflecții ale autorului, dar mai ales este dovedită în cazul lui Al. Th. Ionescu de luciditatea şi plăcerea scrierii cronicii de carte.
Se poate vorbi de o împletire fericită şi convingătoare între inteligența pregătită profesional şi buna intenție a cronicarului. Chiar dacă timpul a fost neînțeles de nedrept cu el, chiar dacă, probabil, cărțile lui de referință şi atitudine abia urmau să fie scrise, Al. Th. Ionescu a contribuit la deschiderea unui circuit critic valabil al generației/generațiilor viitoare. Scrierile din cartea de față demonstrează certe judecăți de valoare asupra operelor (proze, eseuri, memorii, etc), scrieri fără agresivitate şi orgoliu, cu subiectivitate reținută şi colegială autoritate.
Din perspectiva modernității, critica literară românească a parcurs cu paşi mici şi timizi drumul către un real profesionalism, respectabil, viabil şi profitabil pentru destinul cărților. O critică literară aplicată s-a făcut simțită abia la începutul deceniului al 7-lea când departajarea esteticului de realismul ideologic, deşi sporadică, a fost hotărâtă. Perioada ’70-’75 a redat literaturii valențele (estetice) pierdute, iar acest lucru s-a datorat criticii. Scriitorii au (re)învățat să fie ei înşişi, cu subiectivități/subtilități/sensibilități, realitatea imagistică şi-a căpătat autonomia, abstractul a făcut casă bună cu concretul în folosul operei literare. Genurile literare şi-au mutat geamandurile, convențiile literaturii şi-au dovedit elasticitatea. Critica 70-istă a formulat drepturile textului literar.Valoarea autorilor promovați critic a inceput să fie susținută prin substanță textuală, conținut de idei, stilistică şi expresie. Un rol esențial în această perioadă l-a avut critica de specialitate, dacă vorbim despre dobândirea deprinderilor necesare, specializarea uneltelor, fluidizarea şi însuşirea limbajului propriu al scriiturii. Canonul estetic girat în perioada 60-istă de nume mari sau care au devenit mari nume în critică (Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Mircea Martin etc.), a provocat schimbarea criteriilor receptării şi, mai mult, schimbarea criteriilor literaturii. Cronicile literare, aşa cum erau ele influențate de contextul literar-politic, au reprezentat modul subtil de insinuare a noului/primului canon estetic din literatura românească. Liberalizările actului critic de la jumătatea deceniului al 7-lea au însemnat diversificarea instrumentarului de specialitate în critica postbelică. Programele critice timide de la sfârşitul deceniului al 7-lea, când politica a fost mai permisivă, au însemnat începutul unei normalizări amânate a literaturii române. Cronicarii au învățat nu doar practica reconstituirii traseului interior al literaturii, ci şi să folosească constructiv parteneriatul cu scriitorii, dobândind prin intermediul cărților şi al autorilor propria identitate profesională, critică.
Aşadar, pe acest circuit critic pe care se afla inclusiv Echinox-ul anilor ’70, traseu critic al canonului contemporan, şi-a făcut ucenicia receptării inclusiv Al. Th. Ionescu. Mai târziu, în diverse publicații, mai ales în revista Calende în anii ’90, el îşi îndreaptă atenția, prin cărțile selectate şi interpretate, spre rolul criticului şi al atitudinii critice participând în fel propriu la edificarea circuitului critic ce se îndrepta spre mult controversatul postmodernism. Faptul că Al. Th. Ionescu a gândit la impactul criticii în contextul privilegiat al receptării, la metamorfozele actului critic şi ale modului de lectură sunt demonstrate prin diferitele pasaje răspândite sporadic cu ocazia înfăptuirii radiografiilor sale narative: ,,Seismul social-politic prin care am trecut (trecem) a provocat (provoacă), desigur, nu atât modificarea substanțială a modurilor de lectură, cât pe aceea a trecerii în text a rezultatelor investigației critice”. Mereu implicat intelectual în analiza textuală, Al. Th. Ionescu a practicat o judecată estetică decantată, fără caracter demonstrativ, rigid şi fără polemica umbroasă în dialogulul de idei. Indiferent că s-a oprit la nume exponențiale (Mircea Eliade, Petru Dumitriu, Nicolae Steinhardt, Mihail Sebastian, Ion Pop, Nicolae Manolescu, Nichita Danilov, Dumitru Țepeneag, etc), la nume sonore şi/sau controversate (Mircea Cărtărescu, Ioan Groşan, etc) sau la nume cvasinecunoscute/ pierdute din cursa literară (Alex Duran, Rodica Drăghincescu, etc), cronicarul abordează un stil deschis, în paradigmă modernistă, onest-intențional şi detaşat în mod credibil de propriile sale modele. Bucuros de prilejul lecturilor integratoare (ca exemplu, mărturisirea despre Petru Dumitriu) şi curios-nerăbdător la contactul cu universul parțial al autorilor, criticul optează pentru un stil afectuos, inteligibil, lejer şi conspirativ în contextul larg al literaturii. În toate aceste contexte el stăpâneşte recuzita metalingvistică specifică (categoriile, noțiunile descriptive, referințele stilistice şi retorice), fără să rămână ancorat într-un stil didacticist, plat, monoton. Cred că a optat însă pentru un stil prezumtiv-cuminte, evitând deopotrivă marginile, fie ele conceptualizate, academice, fie cele capricios-impresioniste, de amator. În spatele opțiunii critice cu siguranță a contat structura lui pacifistă, tolerantă şi autentic interesată de fenomenul literar. Exercițiul critic valorizează cu disponibilitate textele alese, urmărind abil tehnicile auctoriale, procedeele narative, formele de expresie, maniera, dar autorul pare convins de faptul că proza/literatura înseamnă mai mult decât orice disecție cognitivă. Strategiile lui de argumentare trădează un fin observator al mesajului textual şi implicit al tipologiilor, al psihologiei umane, al profunzimilor insondabile în care se pierd motivațiile şi înțelesurile textuale ultime. Demersurile sale critice de clarificare a valențelor textului, în genere, echivalează cu tranzitivitatea ideilor printr-un discurs critic de eleganță şi intuiție, precum şi printr-un timid, dar transparent ataşament intelectual. Cred că înainte de a fi un cronicar bun, Al. Th. Ionescu a fost un cititor bun, pasionat şi, ceea ce este mare lucru, tolerant cu ideile altora. Ceea ce pare să-i fie propriu ca stil este tocmai această atenție sporită la tipurile caracteriale care germinează textul. În scris, ca şi în viață, cronicarul se pare că a cunoscut secretul epurării benefice, când a fost cazul, de incărcătura balastieră a (con)textului, departajând valoarea de contaminările imitative, experimentaliste, evazioniste, de rău-augur. Actul critic la Al. Th. Ionescu decurge firesc, ca un act de cunoaştere prin celălalt, ca o preluare a mesajului textual, o acroşare a dialogului cu autorul şi o filtrare generoasă a ideilor, (re)interpretrarea şi salvarea lor. Nenumărate observații şi concluzii ale cronicarului frapează prin libertatea gândirii, prin naturalețea exprimărilor, prin stilul vioi şi limpede al opiniei. Are şi ironie, şi aluzie, şi reverie, toate acestea constituind atuuri sine qua non pentru redarea fascinantă a unui climat literar al unei perioade trecute în care au coexistat până la asemănare şi/sau confuzie certitudinile incerte şi incertitudinile certe.
Chiar dacă volumului îi lipseşte o pledoarie explicită a rostului criticii în destinul cărților, importanța dezbaterii profesioniste apare camuflată în mici reflecții ale autorului, dar mai ales este dovedită în cazul lui Al. Th. Ionescu de luciditatea şi plăcerea scrierii cronicii de carte.
Se poate vorbi de o împletire fericită şi convingătoare între inteligența pregătită profesional şi buna intenție a cronicarului. Chiar dacă timpul a fost neînțeles de nedrept cu el, chiar dacă, probabil, cărțile lui de referință şi atitudine abia urmau să fie scrise, Al. Th. Ionescu a contribuit la deschiderea unui circuit critic valabil al generației/generațiilor viitoare. Scrierile din cartea de față demonstrează certe judecăți de valoare asupra operelor (proze, eseuri, memorii, etc), scrieri fără agresivitate şi orgoliu, cu subiectivitate reținută şi colegială autoritate.