Comentarii critice
Constantin Pricop
DIN LITERATURA ROMÂNĂ POSTBELICĂ: EUGEN SIMION
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
Eugen Simion – şi, împreună cu el, noi, cititorii săi – îşi poate îngădui astăzi o privire cuprinzătoare asupra traseului parcurs, a locului ocupat în literatura română postbelică, a ideilor pe care
le-a susținut, a scriitorilor pe care i-a promovat… O asemenea privire retrospectivă ar avea o dublă semnificație. Prin opera lui Eugen Simion ne putem apropia de traseul unei generații de critici – criticii generației 60. De altfel, nici nu-l putem înțelege corect pe Eugen Simion dacă nu-l plasăm în contextul literar care-l conține. Pentru că, orice s-ar spune, oricîte adversități s-ar depăna, statura lui Eugen Simion se ridică, bine conturată, în piața centrală a promoției sale! S-a aflat în permanență „la vedere”, cuvintele sale, imprimate întotdeauna în reviste cu audiență au ajuns, fără dificultate, la cititori. Chiar dacă din acelaşi val fac parte comentatori ai fenomenului literar care afirmă o incompatibilitate categorică cu autorul nostru, critici care nu ar accepta, cum nu ar accepta nici Eugen Simion, să fie alăturați în aceeaşi enumerare… în ultimă instanță, oricît ar fi de… „intransigente”, disputele acestea se consumă în interiorul aceleiaşi paradigme – nu între o paradigmă şi alta… Combatanții nu vorbesc limbi (critice) diferite, fac parte din aceeaşi formațiune – nu numai prin vîrstă, ci şi prin ilustrarea aceleiaşi mentalități. Fără a uniformiza, constatăm că, dincolo de particularitățile fiecăruia, comentatorii din acest contingent sînt clădiți după tipare asemănătoare, au un anumit fel de a concepe literatura, de a o judeca, de a se situa față de aceasta.
Din punctul de vedere al artei, însemnătatea generației 60 poate fi cu greu ignorată. Ea a relansat literatura română, a plasat-o pe coordonate credibile, a eliberat-o din marasmul realismului socialist. Esențiala schimbare de direcție nu se produce de la sine – nici pe seama legilor de evoluție ale artei literare. Din rațiuni asupra cărora nu insist aici, dictatura comunistă relaxează în anii 60 apăsările care sterilizau energiile creatoare – creînd condițiile pentru apariția noii literaturi. Scriitorii momentului (tineri, dar şi mai puțin tineri – din aceia care, pentru o vreme, fuseseră opriți de la publicare sau apăruseră cu regretabile texte scrise „la comandă”) alimentează sentimentul revenirii la normalitate. Dacă examinăm fără prejudecăți devenirea literaturii române din a doua jumătate a secolului al XX-lea constatăm că atunci a fost scris capitolul care o legitimează. Pe lîngă poeții şi prozatorii care aveau în acel moment o maximă vizibilitate intrau în scenă cîțiva critici, atunci tineri şi puțin cunoscuți. Aceştia vor marca pînă tîrziu mişcarea literaturii române. încă nu s-a subliniat îndeajuns rolul pe care l-au jucat (îl joacă!) în spațiul literar românesc criticii generației 60. Rol mai important chiar decît acela al beletriştilor. în poezie, în proză s-au succedat, de atunci, mai multe valuri de scriitori, asupra lor a început să îşi facă simțit efectul trecerii timpului, tablourile de grup s-au modificat… Comentatorii impuşi în acei ani au rămas, pînă astăzi, mogulii criticii literare româneşti; sînt, în continuare, activi, prezenți în prim plan, îşi impun punctele de vedere… — fără a întîlni o opoziție consistentă din partea criticilor din generațiile ulterioare.
***
Condițiile particulare în care se formează şi îşi fixează trăsăturile generația 60 sînt decisive pentru modelarea unei forma mentis, a unui model de gîndire – literară şi nu numai… în acel moment se țese canavaua ideologică pe care se vor desfăşura reprezentanții promoției. Din păcate, compoziția liantului care îi solidarizează pe criticii formați atunci n-a fost încă stabilită. Interesul a mers de fiecare dată către personajele de prim plan din poezie şi proză, către avatarurile acestora. Or, lucru care se observă astăzi mai bine decît altădată, nu doar personajele, ci mai ales condițiile speciale ale epocii, relațiile dezvoltate în aceste împrejurări, optica promovată atunci definitivează interesul acestei promoții.
Poziția centrală pe care se vor situa la puțin timp după apariția lor în viața literară dă criticilor promoției privilegiul de a structura spațiul literar, de a stabili o anumită tematică, o țesătură de întrebări fundamentale, de motive care organizează viața literară. Pînă în zilele noastre urmăm, dacă nu soluțiile, cel puțin principalele teme fixate în acel moment istoric. încercările de reorganizare ale generațiilor ulterioare, cît se poate de fireşti, de altfel, nu au schimbat încă, în mod esențial, ceea ce a fost fixat de către generația 60.
***
Este caracteristică pentru critica din anii ’60 sincronizarea perfectă cu evoluțiile din celelalte genuri literare. Poeții, prozatorii, criticii alcătuiesc acum un organism omogen. Se va spune că afirmația e un loc comun, că aceasta ar fi starea normală a criticii. Istoria literaturii arată că, dimpotrivă, în condiții de libertate situația e cu totul alta. Genurile literare au, fiecare, propriile lor legi interne, ritmuri de evoluție specifice. (Nu este vorba aici de critica de întîmpinare, de publicistica literară – aceasta reprezentînd doar o parte a criticii – aflată permanent în subordinea actualității literare.) Rațiunile sincronizării din acel moment istoric sînt evidente. Pentru întreaga generație 60 era importantă, înainte de toate, îndepărtarea de limitele impuse de puterea politică, înlăturarea barierelor percepute ca atare de toată suflarea literară. E vremea depăşirii realismului socialist, a încercărilor de eliberare de controlul nedisimulat al puterii politice asupra literaturii. Deşi puterea comunistă din România a obținut de la mulți autori concesii, realismul socialist, importat din Uniunea Sovietică, unde a fost luat în serios, nu a avut aici nici un rezultat notabil. Scriitorii români de bună credință s-au unit, atunci cînd a fost posibil, împotriva a ceea ce era resimțit ca o acută restrîngere a libertății de expresie. Iluzia eliminării intervențiilor comisarilor politici în artă a produs coagularea necesară noii configurări a literaturii române din acel moment. Eugen Simion îşi mărturiseşte în repetate rînduri solidaritatea cu poeții şi prozatorii generației sale. Chiar dacă n-ar face asemenea mărturisiri, atitudinile sale literare sînt explicite. Preferințele sale declarate se îndreaptă către Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda – autori cu o poziție centrală în generația lor. Dar nu exclusiv către aceştia. Susținerea scriitorilor favoriți e necondiționată; rareori apar rezerve, tonul e al aprecierilor pozitive. Iată-ne în fața uneia din nu puținele discrepanțe care marchează mentalitatea comentatorilor din această generație. Ei îşi asumă cu nonşalanță metoda impresionistă (care le asigură, probabil, sentimentul de continuitate cu critica interbelică, în mare parte de aceeaşi factură, şi le dă senzația de libertate, sentimentul distanțării de dogmatism), dar cultivă o critică de susținere. Partizanatul devine o certitudine pentru acest contingent de comentatori literari, deşi critica de susținere este incompatibilă cu libertățile, cu subiectivismul asumat al impresionismului… Condițiile vitrege impun incompatibilități – fără ca ele să fie resimțite ca atare de cei care le practică. Era momentul lansării unor noi scriitori, al propulsării ideilor care confirmau opțiunile noii generații. Nimic altceva nu putea fi important… Un Eliade Rădulescu al momentului ar fi spus: „susțineți băieți, susțineți, nu e vremea respingerilor critice…” Comentatorii din această generație practică o critică partizană – care nu se potriveşte nici cu comentariul impresionist – despre care am vorbit – nici cu aplicarea strictă a criteriului estetic – despre care vom vorbi. în ultimele decenii ale dictaturii comuniste literatura ajunsese să fie polarizată categoric, după criterii politice (aşa cum era percepută politica în acel moment). Aşa zişii liberali, de o parte, „oamenii puterii”, de cealaltă; ai noştri, aici – ceilalți în tabăra duşmanilor… Independența nu e posibilă. Divizată după asemenea frontiere literatura critică nu se putea fragmenta după seismogramele individuale ale impresionismului critic. Taberele erau clar împărțite, susținerile şi excluderile, riguroase. Or, în condițiile cvasi cazone ale alinierilor pe față, criticii vorbeau obsesiv despre criterii estetice... în fapt, nu poți susține fără rezerve anumiți scriitori pretinzînd, la fiecare nouă carte a lor că sprijinul, evident, programatic, nenuanțat, este datorat exclusiv aprecierii estetice… Poate doar geniile dau, cu fiecare nouă scriere, o capodoperă; doar aşa s-ar fi explicat entuziasmul cu care era întîmpinat orice gest literar al scriitorilor mai răsăriți din propria grupare. Ori, astăzi se vede cu ochiul liber, literatura din acea perioadă nu a dat chiar aşa de multe genii…
Şi în această privință, a grupurilor de interese după care se organizează scriitorii, este continuată o tendință „tradițională” a literaturii noastre. Dar, dacă în perioadele anterioare astfel de organizări erau numite cu termeni peiorativi, în era „luptelor” cu puterea comunistă erau văzute ca atitudini demne de cele mai înalte elogii. Adevărații independenți, spuneam, nu-şi găseau locul. Forțele importante erau organizate după lozinca, cu valoare etică dar fără valoare estetică, toți pentru unu şi unu pentru toți.
în nucleul ideologic al momentului căpăta vigoare o altă sursă a criticii de susținere. Noua direcție națională avea resurse multiple: sentimente inculcate de o anumită cultură tradițională; intenția de a reface atitudini interbelice, puternic infuzate de problema națională; nu în ultimul rînd, angajamentul explicit al puterii, devenită naționalistă. Erau dinamizate oficial sentimentele naționale pentru a se suplini scăderea dramatică a interesului maselor pentru lupta de clasă. Modelul Ungariei 1956 nu putea fi neglijat. Nu intru în amănunte. Vreau doar să observ că în literatură e dificil să respecți cu strictețe criteriul estetic atunci cînd urmăreşti cu vigoare o politică națională – aşa cum se întîmplă în multe cazuri cu reprezentanții generației ’60. Şi ea se prelungeşte pînă în zilele noastre. Eugen Simion ilustrează cu onestitate această direcție. Pledoariile sale pentru un spațiu literar național într-un context al globalizării sînt şi azi puternic accentuate.
împrejurările din anii 60 determină o redimensionare, o restrîngere a criticii, pentru a obține şi apoi a menține ceea ce era resimțit în mod acut ca ideal al literaturii. Critica şi-a uniformizat eforturile, concentrîndu-se asupra condițiilor favorabile pentru beletristică. Nici nu existau alternative. Dacă spațiul literar nu funcționa normal, nici critica de întîmpinare nu îşi asigura spațiul vital.
Anii ’60 sînt, nu e greu de dovedit, ai criticii de susținere. în primul moment susținerea se răsfrînge, inevitabil, asupra scriitorilor din propriul grup, din aceeaşi generație – ulterior unii dintre ei transferă această practică adînc înrădăcinată asupra unor autori din promoțiile ulterioare. Practica e aceeaşi. Tendința de a avea alături, „umăr la umăr”, un număr de scriitori sprijiniți de criticul „progresist” este rareori negată. Comentatori care să se situeze în afara… generațiilor, într-o singurătate orgolioasă, pot fi numărați pe degetele de la o mînă.
***
Intrați în literatură într-un moment favorabil, criticii generației 60 s-au aureolat cu gestul radical al despărțirii de vechea mentalitate realist socialistă şi al trecerii la criteriul estetic. în fapt, noua direcție a fost „adulmecată” de cîțiva critici mai vechi. Tinerii de atunci nu aveau încă (nu aveau cum să aibă…) autoritatea necesară. Cu riscul de a spune azi altceva decît au spus ieri, spirite mobile ca Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu ş. a., încă deținători ai investiturilor „de partid şi de stat” obținute în deceniul anterior, capabili să simtă cu anticipație de unde bate vîntul, au înțeles rapid ce urmărea puterea politică şi, căutînd să se salveze, au făcut breşe în zidurile pe care le apăraseră cu străşnicie cu o zi înainte. Intransigentul Paul Georegescu îl susține pe Nichita Stănescu – după ce încercase să îl blocheze… Criticii tineri, participanți la scena schimbării la față, au susținut cu toate forțele lor modificarea contextului.
Era firesc ca grupul de critici ai generației 60 să se simtă esențial implicat în mult invocata (nu doar de către Eugen Simion) „apărare” a criteriului estetic. Criticii generației s-au obişnuit, ca pe vremea cînd se mai confruntau cu inerțiile unei dictaturi ideologice de tip răsăritean (în pierdere de viteză, e drept), să se prezinte în postura de deținători şi de gestionari ai criteriului estetic. înaintaşii lor sînt, în linie directă, nu se putea altfel, Maiorescu şi Lovinescu. Nu puțini dintre noii comentatori scriu, la începuturile lor literare, monografii consacrate acestor personalități. Sînt volume care au devenit repere în deschiderea de orizont promisă de arhitecții noii etape comuniste. Eugen Simion consacra un volum important lui E. Lovinescu – Scepticul mîntuit. Scrierea reprezenta un pas important în reintroducere în circuitul firesc a operei marelui critic.
în perspectiva deschisă de restabilirea criteriului estetic Eugen Simion vizează valorile generației sale şi valorile naționale, valorile clasice. „Să rămînem la principiul autonomiei esteticului, pentru care au luptat Maiorescu şi Lovinescu.” (Fragmente critice, II, 211) „…timp de 30 de ani am apărat cît am putut literatura autentică”, ca în cele vreo 3000 de pagini cît are Scriitori români de azi, unde apără „cu dinții bătrînul criteriu estetic” (II, 211). De această atitudine pozitivă este legată cariera sa de critic.
Revenind la importanța lui Maiorescu şi E. Lovinescu pentru criticii din generația ’60 să observăm că aceştia mizează pe un atú invocat în spirit exclusivist. Tocmai acest exclusivism impune anumite disocieri. Contextul din anii ’60 nu avea nimic în comun cu vremurile în care trăiseră Maiorescu sau Lovinescu. Puterea comunistă „îngăduise” o anumită libertate – care intra, de altfel, în calculele ei politice. Aplicarea criteriului estetic – mai ales a acestuia – nu este însă posibilă decît în deplină libertate. în condițiile unei simili-libertăți nu se poate avea decît un simili-criteriu estetic. E de înțeles că criticii din acest pluton nu au conştientizat – probabil nu conştientizează nici astăzi – astfel de incompatibilități. Ei sînt în continuare convinşi că sub dictatura comunistă a funcționat totuşi, în mod real, criteriul estetic… Fără îndoială, din acea generație s-au ivit scriitori adevărați, care au scris opere demne de tot interesul, valabile şi astăzi – dar această realitate nu modifică o stare de fapt. Pînă în decembrie 1989 nu se poate vorbi de nici o libertate. în plus, atîta timp cît nu era posibilă – şi nu era posibilă! – o concurență neîngrădită pe piața valorilor literare, criteriul estetic era obligat să colaboreze cu alte criterii… Să nu ne amăgim. în anii ’60 s-a acordat, din motive strategice, o libertate parțială, „interesată” – retrasă, de altfel, atunci cînd aceeaşi putere a schimbat macazul. Ceea ce au obținut criticii care au însoțit scriitorimea din acele timpuri pînă în zilele noastre a fost dreptul de a susține anumiți autori, considerați de bună credință din punctul de vedere al grupului. Adică, într-adevăr, o est-etică, nu o estetică. Eugen Simion este unul dintre cei care au depus eforturi pentru ca lumea literară de atunci să apară ca o emanație a normalității literare, una în care funcționează criteriul estetic. Trebuie să recunoaştem că în bună parte încercarea criticilor care s-au aflat în primele rînduri ale frontului literar din anii lui „ca şi cum” a reuşit. în sensul că au fost susținuți scriitori care au trasat un nou spațiu literar, un sistem de valori diferit de cel anterior etc. Scrieri remarcabile ale poeților şi prozatorilor generației, rezistente pînă astăzi, au întărit iluzia aplicării criteriului estetic… O nouă etapă a discuției în acest spirit despre criteriul estetic are loc după căderea comunismului. împotriva celor care aduceau acuzații celor care colaboraseră pe față sau în secret cu regimul se ridica acelaşi… criteriu estetic: doar acesta contează, restul priveşte, eventual, doar persoana autorului – şi se estompează în spatele meritelor literare.
***
Prezența continuă, rapidă, cînd şi unde era nevoie, pe frontul actualității literare, impune comentatorilor din anii ’60 un mod de expresie potrivit cu scopurile urmărite. Foiletonul devine genul critic predilect al comentatorilor literari care îşi susțineau promoția şi aspirațiile acesteia. Genul are la noi tradiție şi a fost favorizat de particularități ale literaturii noastre. Dar în anii 60 prezența „strîns unită” a literaturii din acel moment a determinat în mod special plasarea foiletonisticii mai presus de celelalte genuri de critică. Caracteristicile epocii vor avea urmări şi asupra generațiilor următoare. Mai multe decenii la rînd impresionismul critic (critica de întîmpinare, critica de revistă, publicistica literară, cum a mai fost numită) a devenit genul dominant al comentariului nostru literar. Necesitatea prezenței operative pe „frontul” actualității culturale cere comentatorilor generației o anumită viziune asupra criticii literare. în cvasitotalitatea lor, criticii generației practică foiletonul. Probabil că ei înşişi nu conştientizează exclusivismul metodologic, genul acesta de critică devenind una din trăsăturile implicite ale generației critice. Cel puțin pentru o perioadă importantă din cariera lor comentatorii literari afirmați atunci au ilustrat înainte de toate foiletonismul. E semnificativ faptul că autorii importanți, care se ilustrau în țară în primul rînd prin foileton, aidoma colegilor lor de generație, au trecut, integrați în alte spații culturale, la genuri mai complexe de critică. Exemplul generației ’60 seduce în continuare, maniera lor de a face critică a trecut neschimbată la mulți reprezentanți ai generațiilor ulterioare care, la nivelul declarațiilor cel puțin, păreau a avea o altă mentalitate critică. Pînă şi unii foarte tineri cronicari de astăzi, doritori, după bătăioasele lor programe, să înnoiască totul, nu sunt, în fapt, decît clone ale vajnicilor publicişti literari din anii ’60… într-un fel e de înțeles: publicistica literară aduce o notorietate rapidă în comparație cu critica mai profundă, favorizează tovarăşiile de campanie şi asigură o anumită putere, achiziționată rapid, fără eforturi speciale. Dar cît se poate de inconsecventă. Scriitorul român are nevoie de cronici – dacă nu favorabile, măcar să se vorbească despre el… Eugen Simion o spune undeva fără ocol. în momentul în care a încetat să mai țină cronica literară într-o revistă de oarecare notorietate, cei mai mulți dintre prietenii literari l-au… uitat… Trebuie să amintim însă că practica foiletonului cultivă, la cei slabi de fire, o serie de defecte. Această critică nu pretinde o informație serioasă, se mulțumeşte cu cîteva vorbe de efect (scrise… bine…), permite împrumuturi nemărturisite, chiar o lipsă de considerație față de dreptul la proprietatea intelectuală, față de cel care emite o idee, pentru că foiletonismul funcționează conform anecdotei amintite de Camil Petrescu în E. Lovinescu sub zodia seninătății imperturbabile… Foiletonistica ocupa la noi poziții atît de puternic înrădăcinate, încît momentul imitațiilor frenetice după Roland Barthes & Co, de exemplu, n-au reuşit să le şubrezească. Nu s-a trecut, cum ar fi fost de presupus, şi cum s-a întîmplat în cîteva cazuri izolate, la alte genuri de critică, la eseul neconformist sau la studiul profund ş. a. m. d.; imitarea noii critici s-a plasat în… cronicile literare, care au început să fojgăiască, peste noapte, de actanții, paratextele ş. a. m. d.
Eugen Simion n-a căzut în asemenea capcane, dar a adăugat impresionismului fundamental domenii noi de expresie. Studiile de istorie literară şi cele cu ambiții teoretice au completat activitatea publicistului literar aflat mereu pe creasta valului. Dar, la fel ca pe mulți dintre colegii săi de generație, foiletonul îl marchează profund. Altfel nu ar fi atît de afectat de „pierderea” cronicii literare, de faptul că nu ar mai avea unde să țină o cronică literară. După ce decenii la rînd şi-a susținut rubrica, ea devenind preocuparea începuturilor sale de săptămînă – lipsa ei declanşază o adevărată criză. într-un sumar autoportret îşi prezintă suferințele provocate de faptul că „a părăsit cronica literară săptămânală. A ținut-o aproape 40 de ani fără întrerupere şi în fiecare luni dimineața se trezeşte brusc cu gândul că are ceva esențial de făcut: să comenteze romanul sau poemul pe care tocmai l-a terminat de citit. Reflex vechi…” (prefață la o evocare apărută la Chişinău, de Elena Tamazlâcaru). Nu e o cochetărie. Cronica (săptămînală, lunară ş. a. m. d.) este principalul mijloc de exprimare al criticilor din această generație. Pentru comentatorul care practică o critică de susținere intervenția periodică într-o publicație e vitală, fără ea nu îşi mai justifică existența. Regretul mărturisit după cronica hebdomadară, deşi între timp autorul abordase cu succes alte genuri de critică, subliniază o natură „foiletonistică”. De altfel, chiar dacă n-a mai scris cronică săptămînală, Eugen Simion a păstrat ceva din modul de a scrie foiletoane şi în celelalte volume de critică. Articolele lui de revistă erau de cele mai multe ori pozitive – critica de susținere prevala în fața exhibării de sine cultivate de alți impresionişti. Asta i s-a şi reproşat, şi nu o dată – lipsa spiritului ferm al criticului de întîmpinare. Poate că uneori ar fi fost binevenite scrîşnetele de dinți în locul unor vătuite detestări…
Eugen Simion e atras de jurnalele scriitorilor. După ce dăduse el însuşi un admirabil jurnal (Timpul trăirii…) caută să fundamenteze teoretic condiția genului. Mai multe volume se ocupă de Ficțiunea jurnalului intim – mult spațiu fiind acordat relatării detailate pe marginea bogatei colecții de jurnale de scriitor luate în discuție. Este atras de teoria literară, remarcîndu-se în examinarea „dispariției autorului”, pusă în scenă de noua critică. Nu o acceptă nu pentru că ar fi descoperit vreo insuficiență teoretică, ci mai mult dintr-un bun simț construit pe aceeaşi relație clasică între existență şi discurs literar – proprie, încă o dată, spiritului foiletonist – favorizînd, încă o dată, relația dintre existență şi scriitură. Relația se dovedeşte fundamentală pentru Eugen Simion, nu o dată fiind neglijate distincțiile dintre cele două realități. Oricum, în această alăturare evidentă e de căutat originea interesului său pentru genul literar care o exprimă adecvat – jurnalul. De practica foiletonului îl apropie propensiunea pentru un tip de notație limpede, colocvială, sobră în acelaşi timp – care favorizează reuşita din Timpul trăirii… Dar pasiunea foiletonului, cu tot ce aduce aceasta, poate fi identificată şi în celelalte scrieri ale sale.
E de subliniat, de asemenea, familiaritatea criticului cu lumea literară pe care o descrie. Eugen Simion este un foarte bun cunoscător al literaturii române, în special a celei postbelice, mai exact a generației 60. Scriitori români de azi e cel mai bun exemplu de istorie literară în maniera lui Eugen Simion. Stilul articolului de susținere, care poartă semnul foiletonului, străbate dincolo de amănunțita descriere a operelor scriitorilor români de azi. în slujba literaturii naționale aş vedea şi cea mai nouă scriere de sinteză a lui Eugen Simion, Tînărul Eugen Ionescu…
Să nu uităm nici alte merite incontestabile ale lui Eugen Simion. Deseori exegeza este continuată cu activitatea de editare. în cazul lui E. Lovinescu, Scepticul mîntuit este urmat de o ediție cu scrierile lovinesciene cele mai importante. Activitatea de editare constituie în cariera lui Eugen Simion o componentă esențială. Ea e continuată pînă în zilele noastre cu realizări remarcabile ca publicarea mss. eminesciene sau colecția de „Opere fundamentale” realizată sub egida Academiei române – fiecare din aceste inițiative meritînd un comentariu în detaliu. Cum o discuție aparte ar merita şi impresionantul DGLR – al cărui inițiator şi coordonator general este Eugen Simion.
Dintre contradicțiile generației pe care nu putem să le semnalăm şi la Eugen Simion să o menționăm în încheiere pe aceea care pare să-i marcheze existența literară. Ni se aminteşte frecvent de comprehensiune, de bună vecinătate în spațiul literaturii, de inutilitatea urii. „Ura nu aduce nimic bun”. Colegii săi de generație – dar şi criticii tineri – ocolesc însă, se pare, fără regrete asemenea principii. Chiar Eugen Simion este de multe ori în contradicție cu criticii generației sale sau cu aceia mai tineri. Se luptă cu aceia care pretind revizuiri dar nu înțeleg să le facă aşa cum crede de cuviință Eugen Simion. Se află în dispute cu aceia care nu i-au recunoscut meritele. Se simte obligat să condamne lipsa de respect față de Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu. Este, într-un cuvînt, un critic al generației sale.
Constantin Pricop
le-a susținut, a scriitorilor pe care i-a promovat… O asemenea privire retrospectivă ar avea o dublă semnificație. Prin opera lui Eugen Simion ne putem apropia de traseul unei generații de critici – criticii generației 60. De altfel, nici nu-l putem înțelege corect pe Eugen Simion dacă nu-l plasăm în contextul literar care-l conține. Pentru că, orice s-ar spune, oricîte adversități s-ar depăna, statura lui Eugen Simion se ridică, bine conturată, în piața centrală a promoției sale! S-a aflat în permanență „la vedere”, cuvintele sale, imprimate întotdeauna în reviste cu audiență au ajuns, fără dificultate, la cititori. Chiar dacă din acelaşi val fac parte comentatori ai fenomenului literar care afirmă o incompatibilitate categorică cu autorul nostru, critici care nu ar accepta, cum nu ar accepta nici Eugen Simion, să fie alăturați în aceeaşi enumerare… în ultimă instanță, oricît ar fi de… „intransigente”, disputele acestea se consumă în interiorul aceleiaşi paradigme – nu între o paradigmă şi alta… Combatanții nu vorbesc limbi (critice) diferite, fac parte din aceeaşi formațiune – nu numai prin vîrstă, ci şi prin ilustrarea aceleiaşi mentalități. Fără a uniformiza, constatăm că, dincolo de particularitățile fiecăruia, comentatorii din acest contingent sînt clădiți după tipare asemănătoare, au un anumit fel de a concepe literatura, de a o judeca, de a se situa față de aceasta.
Din punctul de vedere al artei, însemnătatea generației 60 poate fi cu greu ignorată. Ea a relansat literatura română, a plasat-o pe coordonate credibile, a eliberat-o din marasmul realismului socialist. Esențiala schimbare de direcție nu se produce de la sine – nici pe seama legilor de evoluție ale artei literare. Din rațiuni asupra cărora nu insist aici, dictatura comunistă relaxează în anii 60 apăsările care sterilizau energiile creatoare – creînd condițiile pentru apariția noii literaturi. Scriitorii momentului (tineri, dar şi mai puțin tineri – din aceia care, pentru o vreme, fuseseră opriți de la publicare sau apăruseră cu regretabile texte scrise „la comandă”) alimentează sentimentul revenirii la normalitate. Dacă examinăm fără prejudecăți devenirea literaturii române din a doua jumătate a secolului al XX-lea constatăm că atunci a fost scris capitolul care o legitimează. Pe lîngă poeții şi prozatorii care aveau în acel moment o maximă vizibilitate intrau în scenă cîțiva critici, atunci tineri şi puțin cunoscuți. Aceştia vor marca pînă tîrziu mişcarea literaturii române. încă nu s-a subliniat îndeajuns rolul pe care l-au jucat (îl joacă!) în spațiul literar românesc criticii generației 60. Rol mai important chiar decît acela al beletriştilor. în poezie, în proză s-au succedat, de atunci, mai multe valuri de scriitori, asupra lor a început să îşi facă simțit efectul trecerii timpului, tablourile de grup s-au modificat… Comentatorii impuşi în acei ani au rămas, pînă astăzi, mogulii criticii literare româneşti; sînt, în continuare, activi, prezenți în prim plan, îşi impun punctele de vedere… — fără a întîlni o opoziție consistentă din partea criticilor din generațiile ulterioare.
***
Condițiile particulare în care se formează şi îşi fixează trăsăturile generația 60 sînt decisive pentru modelarea unei forma mentis, a unui model de gîndire – literară şi nu numai… în acel moment se țese canavaua ideologică pe care se vor desfăşura reprezentanții promoției. Din păcate, compoziția liantului care îi solidarizează pe criticii formați atunci n-a fost încă stabilită. Interesul a mers de fiecare dată către personajele de prim plan din poezie şi proză, către avatarurile acestora. Or, lucru care se observă astăzi mai bine decît altădată, nu doar personajele, ci mai ales condițiile speciale ale epocii, relațiile dezvoltate în aceste împrejurări, optica promovată atunci definitivează interesul acestei promoții.
Poziția centrală pe care se vor situa la puțin timp după apariția lor în viața literară dă criticilor promoției privilegiul de a structura spațiul literar, de a stabili o anumită tematică, o țesătură de întrebări fundamentale, de motive care organizează viața literară. Pînă în zilele noastre urmăm, dacă nu soluțiile, cel puțin principalele teme fixate în acel moment istoric. încercările de reorganizare ale generațiilor ulterioare, cît se poate de fireşti, de altfel, nu au schimbat încă, în mod esențial, ceea ce a fost fixat de către generația 60.
***
Este caracteristică pentru critica din anii ’60 sincronizarea perfectă cu evoluțiile din celelalte genuri literare. Poeții, prozatorii, criticii alcătuiesc acum un organism omogen. Se va spune că afirmația e un loc comun, că aceasta ar fi starea normală a criticii. Istoria literaturii arată că, dimpotrivă, în condiții de libertate situația e cu totul alta. Genurile literare au, fiecare, propriile lor legi interne, ritmuri de evoluție specifice. (Nu este vorba aici de critica de întîmpinare, de publicistica literară – aceasta reprezentînd doar o parte a criticii – aflată permanent în subordinea actualității literare.) Rațiunile sincronizării din acel moment istoric sînt evidente. Pentru întreaga generație 60 era importantă, înainte de toate, îndepărtarea de limitele impuse de puterea politică, înlăturarea barierelor percepute ca atare de toată suflarea literară. E vremea depăşirii realismului socialist, a încercărilor de eliberare de controlul nedisimulat al puterii politice asupra literaturii. Deşi puterea comunistă din România a obținut de la mulți autori concesii, realismul socialist, importat din Uniunea Sovietică, unde a fost luat în serios, nu a avut aici nici un rezultat notabil. Scriitorii români de bună credință s-au unit, atunci cînd a fost posibil, împotriva a ceea ce era resimțit ca o acută restrîngere a libertății de expresie. Iluzia eliminării intervențiilor comisarilor politici în artă a produs coagularea necesară noii configurări a literaturii române din acel moment. Eugen Simion îşi mărturiseşte în repetate rînduri solidaritatea cu poeții şi prozatorii generației sale. Chiar dacă n-ar face asemenea mărturisiri, atitudinile sale literare sînt explicite. Preferințele sale declarate se îndreaptă către Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda – autori cu o poziție centrală în generația lor. Dar nu exclusiv către aceştia. Susținerea scriitorilor favoriți e necondiționată; rareori apar rezerve, tonul e al aprecierilor pozitive. Iată-ne în fața uneia din nu puținele discrepanțe care marchează mentalitatea comentatorilor din această generație. Ei îşi asumă cu nonşalanță metoda impresionistă (care le asigură, probabil, sentimentul de continuitate cu critica interbelică, în mare parte de aceeaşi factură, şi le dă senzația de libertate, sentimentul distanțării de dogmatism), dar cultivă o critică de susținere. Partizanatul devine o certitudine pentru acest contingent de comentatori literari, deşi critica de susținere este incompatibilă cu libertățile, cu subiectivismul asumat al impresionismului… Condițiile vitrege impun incompatibilități – fără ca ele să fie resimțite ca atare de cei care le practică. Era momentul lansării unor noi scriitori, al propulsării ideilor care confirmau opțiunile noii generații. Nimic altceva nu putea fi important… Un Eliade Rădulescu al momentului ar fi spus: „susțineți băieți, susțineți, nu e vremea respingerilor critice…” Comentatorii din această generație practică o critică partizană – care nu se potriveşte nici cu comentariul impresionist – despre care am vorbit – nici cu aplicarea strictă a criteriului estetic – despre care vom vorbi. în ultimele decenii ale dictaturii comuniste literatura ajunsese să fie polarizată categoric, după criterii politice (aşa cum era percepută politica în acel moment). Aşa zişii liberali, de o parte, „oamenii puterii”, de cealaltă; ai noştri, aici – ceilalți în tabăra duşmanilor… Independența nu e posibilă. Divizată după asemenea frontiere literatura critică nu se putea fragmenta după seismogramele individuale ale impresionismului critic. Taberele erau clar împărțite, susținerile şi excluderile, riguroase. Or, în condițiile cvasi cazone ale alinierilor pe față, criticii vorbeau obsesiv despre criterii estetice... în fapt, nu poți susține fără rezerve anumiți scriitori pretinzînd, la fiecare nouă carte a lor că sprijinul, evident, programatic, nenuanțat, este datorat exclusiv aprecierii estetice… Poate doar geniile dau, cu fiecare nouă scriere, o capodoperă; doar aşa s-ar fi explicat entuziasmul cu care era întîmpinat orice gest literar al scriitorilor mai răsăriți din propria grupare. Ori, astăzi se vede cu ochiul liber, literatura din acea perioadă nu a dat chiar aşa de multe genii…
Şi în această privință, a grupurilor de interese după care se organizează scriitorii, este continuată o tendință „tradițională” a literaturii noastre. Dar, dacă în perioadele anterioare astfel de organizări erau numite cu termeni peiorativi, în era „luptelor” cu puterea comunistă erau văzute ca atitudini demne de cele mai înalte elogii. Adevărații independenți, spuneam, nu-şi găseau locul. Forțele importante erau organizate după lozinca, cu valoare etică dar fără valoare estetică, toți pentru unu şi unu pentru toți.
în nucleul ideologic al momentului căpăta vigoare o altă sursă a criticii de susținere. Noua direcție națională avea resurse multiple: sentimente inculcate de o anumită cultură tradițională; intenția de a reface atitudini interbelice, puternic infuzate de problema națională; nu în ultimul rînd, angajamentul explicit al puterii, devenită naționalistă. Erau dinamizate oficial sentimentele naționale pentru a se suplini scăderea dramatică a interesului maselor pentru lupta de clasă. Modelul Ungariei 1956 nu putea fi neglijat. Nu intru în amănunte. Vreau doar să observ că în literatură e dificil să respecți cu strictețe criteriul estetic atunci cînd urmăreşti cu vigoare o politică națională – aşa cum se întîmplă în multe cazuri cu reprezentanții generației ’60. Şi ea se prelungeşte pînă în zilele noastre. Eugen Simion ilustrează cu onestitate această direcție. Pledoariile sale pentru un spațiu literar național într-un context al globalizării sînt şi azi puternic accentuate.
împrejurările din anii 60 determină o redimensionare, o restrîngere a criticii, pentru a obține şi apoi a menține ceea ce era resimțit în mod acut ca ideal al literaturii. Critica şi-a uniformizat eforturile, concentrîndu-se asupra condițiilor favorabile pentru beletristică. Nici nu existau alternative. Dacă spațiul literar nu funcționa normal, nici critica de întîmpinare nu îşi asigura spațiul vital.
Anii ’60 sînt, nu e greu de dovedit, ai criticii de susținere. în primul moment susținerea se răsfrînge, inevitabil, asupra scriitorilor din propriul grup, din aceeaşi generație – ulterior unii dintre ei transferă această practică adînc înrădăcinată asupra unor autori din promoțiile ulterioare. Practica e aceeaşi. Tendința de a avea alături, „umăr la umăr”, un număr de scriitori sprijiniți de criticul „progresist” este rareori negată. Comentatori care să se situeze în afara… generațiilor, într-o singurătate orgolioasă, pot fi numărați pe degetele de la o mînă.
***
Intrați în literatură într-un moment favorabil, criticii generației 60 s-au aureolat cu gestul radical al despărțirii de vechea mentalitate realist socialistă şi al trecerii la criteriul estetic. în fapt, noua direcție a fost „adulmecată” de cîțiva critici mai vechi. Tinerii de atunci nu aveau încă (nu aveau cum să aibă…) autoritatea necesară. Cu riscul de a spune azi altceva decît au spus ieri, spirite mobile ca Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu ş. a., încă deținători ai investiturilor „de partid şi de stat” obținute în deceniul anterior, capabili să simtă cu anticipație de unde bate vîntul, au înțeles rapid ce urmărea puterea politică şi, căutînd să se salveze, au făcut breşe în zidurile pe care le apăraseră cu străşnicie cu o zi înainte. Intransigentul Paul Georegescu îl susține pe Nichita Stănescu – după ce încercase să îl blocheze… Criticii tineri, participanți la scena schimbării la față, au susținut cu toate forțele lor modificarea contextului.
Era firesc ca grupul de critici ai generației 60 să se simtă esențial implicat în mult invocata (nu doar de către Eugen Simion) „apărare” a criteriului estetic. Criticii generației s-au obişnuit, ca pe vremea cînd se mai confruntau cu inerțiile unei dictaturi ideologice de tip răsăritean (în pierdere de viteză, e drept), să se prezinte în postura de deținători şi de gestionari ai criteriului estetic. înaintaşii lor sînt, în linie directă, nu se putea altfel, Maiorescu şi Lovinescu. Nu puțini dintre noii comentatori scriu, la începuturile lor literare, monografii consacrate acestor personalități. Sînt volume care au devenit repere în deschiderea de orizont promisă de arhitecții noii etape comuniste. Eugen Simion consacra un volum important lui E. Lovinescu – Scepticul mîntuit. Scrierea reprezenta un pas important în reintroducere în circuitul firesc a operei marelui critic.
în perspectiva deschisă de restabilirea criteriului estetic Eugen Simion vizează valorile generației sale şi valorile naționale, valorile clasice. „Să rămînem la principiul autonomiei esteticului, pentru care au luptat Maiorescu şi Lovinescu.” (Fragmente critice, II, 211) „…timp de 30 de ani am apărat cît am putut literatura autentică”, ca în cele vreo 3000 de pagini cît are Scriitori români de azi, unde apără „cu dinții bătrînul criteriu estetic” (II, 211). De această atitudine pozitivă este legată cariera sa de critic.
Revenind la importanța lui Maiorescu şi E. Lovinescu pentru criticii din generația ’60 să observăm că aceştia mizează pe un atú invocat în spirit exclusivist. Tocmai acest exclusivism impune anumite disocieri. Contextul din anii ’60 nu avea nimic în comun cu vremurile în care trăiseră Maiorescu sau Lovinescu. Puterea comunistă „îngăduise” o anumită libertate – care intra, de altfel, în calculele ei politice. Aplicarea criteriului estetic – mai ales a acestuia – nu este însă posibilă decît în deplină libertate. în condițiile unei simili-libertăți nu se poate avea decît un simili-criteriu estetic. E de înțeles că criticii din acest pluton nu au conştientizat – probabil nu conştientizează nici astăzi – astfel de incompatibilități. Ei sînt în continuare convinşi că sub dictatura comunistă a funcționat totuşi, în mod real, criteriul estetic… Fără îndoială, din acea generație s-au ivit scriitori adevărați, care au scris opere demne de tot interesul, valabile şi astăzi – dar această realitate nu modifică o stare de fapt. Pînă în decembrie 1989 nu se poate vorbi de nici o libertate. în plus, atîta timp cît nu era posibilă – şi nu era posibilă! – o concurență neîngrădită pe piața valorilor literare, criteriul estetic era obligat să colaboreze cu alte criterii… Să nu ne amăgim. în anii ’60 s-a acordat, din motive strategice, o libertate parțială, „interesată” – retrasă, de altfel, atunci cînd aceeaşi putere a schimbat macazul. Ceea ce au obținut criticii care au însoțit scriitorimea din acele timpuri pînă în zilele noastre a fost dreptul de a susține anumiți autori, considerați de bună credință din punctul de vedere al grupului. Adică, într-adevăr, o est-etică, nu o estetică. Eugen Simion este unul dintre cei care au depus eforturi pentru ca lumea literară de atunci să apară ca o emanație a normalității literare, una în care funcționează criteriul estetic. Trebuie să recunoaştem că în bună parte încercarea criticilor care s-au aflat în primele rînduri ale frontului literar din anii lui „ca şi cum” a reuşit. în sensul că au fost susținuți scriitori care au trasat un nou spațiu literar, un sistem de valori diferit de cel anterior etc. Scrieri remarcabile ale poeților şi prozatorilor generației, rezistente pînă astăzi, au întărit iluzia aplicării criteriului estetic… O nouă etapă a discuției în acest spirit despre criteriul estetic are loc după căderea comunismului. împotriva celor care aduceau acuzații celor care colaboraseră pe față sau în secret cu regimul se ridica acelaşi… criteriu estetic: doar acesta contează, restul priveşte, eventual, doar persoana autorului – şi se estompează în spatele meritelor literare.
***
Prezența continuă, rapidă, cînd şi unde era nevoie, pe frontul actualității literare, impune comentatorilor din anii ’60 un mod de expresie potrivit cu scopurile urmărite. Foiletonul devine genul critic predilect al comentatorilor literari care îşi susțineau promoția şi aspirațiile acesteia. Genul are la noi tradiție şi a fost favorizat de particularități ale literaturii noastre. Dar în anii 60 prezența „strîns unită” a literaturii din acel moment a determinat în mod special plasarea foiletonisticii mai presus de celelalte genuri de critică. Caracteristicile epocii vor avea urmări şi asupra generațiilor următoare. Mai multe decenii la rînd impresionismul critic (critica de întîmpinare, critica de revistă, publicistica literară, cum a mai fost numită) a devenit genul dominant al comentariului nostru literar. Necesitatea prezenței operative pe „frontul” actualității culturale cere comentatorilor generației o anumită viziune asupra criticii literare. în cvasitotalitatea lor, criticii generației practică foiletonul. Probabil că ei înşişi nu conştientizează exclusivismul metodologic, genul acesta de critică devenind una din trăsăturile implicite ale generației critice. Cel puțin pentru o perioadă importantă din cariera lor comentatorii literari afirmați atunci au ilustrat înainte de toate foiletonismul. E semnificativ faptul că autorii importanți, care se ilustrau în țară în primul rînd prin foileton, aidoma colegilor lor de generație, au trecut, integrați în alte spații culturale, la genuri mai complexe de critică. Exemplul generației ’60 seduce în continuare, maniera lor de a face critică a trecut neschimbată la mulți reprezentanți ai generațiilor ulterioare care, la nivelul declarațiilor cel puțin, păreau a avea o altă mentalitate critică. Pînă şi unii foarte tineri cronicari de astăzi, doritori, după bătăioasele lor programe, să înnoiască totul, nu sunt, în fapt, decît clone ale vajnicilor publicişti literari din anii ’60… într-un fel e de înțeles: publicistica literară aduce o notorietate rapidă în comparație cu critica mai profundă, favorizează tovarăşiile de campanie şi asigură o anumită putere, achiziționată rapid, fără eforturi speciale. Dar cît se poate de inconsecventă. Scriitorul român are nevoie de cronici – dacă nu favorabile, măcar să se vorbească despre el… Eugen Simion o spune undeva fără ocol. în momentul în care a încetat să mai țină cronica literară într-o revistă de oarecare notorietate, cei mai mulți dintre prietenii literari l-au… uitat… Trebuie să amintim însă că practica foiletonului cultivă, la cei slabi de fire, o serie de defecte. Această critică nu pretinde o informație serioasă, se mulțumeşte cu cîteva vorbe de efect (scrise… bine…), permite împrumuturi nemărturisite, chiar o lipsă de considerație față de dreptul la proprietatea intelectuală, față de cel care emite o idee, pentru că foiletonismul funcționează conform anecdotei amintite de Camil Petrescu în E. Lovinescu sub zodia seninătății imperturbabile… Foiletonistica ocupa la noi poziții atît de puternic înrădăcinate, încît momentul imitațiilor frenetice după Roland Barthes & Co, de exemplu, n-au reuşit să le şubrezească. Nu s-a trecut, cum ar fi fost de presupus, şi cum s-a întîmplat în cîteva cazuri izolate, la alte genuri de critică, la eseul neconformist sau la studiul profund ş. a. m. d.; imitarea noii critici s-a plasat în… cronicile literare, care au început să fojgăiască, peste noapte, de actanții, paratextele ş. a. m. d.
Eugen Simion n-a căzut în asemenea capcane, dar a adăugat impresionismului fundamental domenii noi de expresie. Studiile de istorie literară şi cele cu ambiții teoretice au completat activitatea publicistului literar aflat mereu pe creasta valului. Dar, la fel ca pe mulți dintre colegii săi de generație, foiletonul îl marchează profund. Altfel nu ar fi atît de afectat de „pierderea” cronicii literare, de faptul că nu ar mai avea unde să țină o cronică literară. După ce decenii la rînd şi-a susținut rubrica, ea devenind preocuparea începuturilor sale de săptămînă – lipsa ei declanşază o adevărată criză. într-un sumar autoportret îşi prezintă suferințele provocate de faptul că „a părăsit cronica literară săptămânală. A ținut-o aproape 40 de ani fără întrerupere şi în fiecare luni dimineața se trezeşte brusc cu gândul că are ceva esențial de făcut: să comenteze romanul sau poemul pe care tocmai l-a terminat de citit. Reflex vechi…” (prefață la o evocare apărută la Chişinău, de Elena Tamazlâcaru). Nu e o cochetărie. Cronica (săptămînală, lunară ş. a. m. d.) este principalul mijloc de exprimare al criticilor din această generație. Pentru comentatorul care practică o critică de susținere intervenția periodică într-o publicație e vitală, fără ea nu îşi mai justifică existența. Regretul mărturisit după cronica hebdomadară, deşi între timp autorul abordase cu succes alte genuri de critică, subliniază o natură „foiletonistică”. De altfel, chiar dacă n-a mai scris cronică săptămînală, Eugen Simion a păstrat ceva din modul de a scrie foiletoane şi în celelalte volume de critică. Articolele lui de revistă erau de cele mai multe ori pozitive – critica de susținere prevala în fața exhibării de sine cultivate de alți impresionişti. Asta i s-a şi reproşat, şi nu o dată – lipsa spiritului ferm al criticului de întîmpinare. Poate că uneori ar fi fost binevenite scrîşnetele de dinți în locul unor vătuite detestări…
Eugen Simion e atras de jurnalele scriitorilor. După ce dăduse el însuşi un admirabil jurnal (Timpul trăirii…) caută să fundamenteze teoretic condiția genului. Mai multe volume se ocupă de Ficțiunea jurnalului intim – mult spațiu fiind acordat relatării detailate pe marginea bogatei colecții de jurnale de scriitor luate în discuție. Este atras de teoria literară, remarcîndu-se în examinarea „dispariției autorului”, pusă în scenă de noua critică. Nu o acceptă nu pentru că ar fi descoperit vreo insuficiență teoretică, ci mai mult dintr-un bun simț construit pe aceeaşi relație clasică între existență şi discurs literar – proprie, încă o dată, spiritului foiletonist – favorizînd, încă o dată, relația dintre existență şi scriitură. Relația se dovedeşte fundamentală pentru Eugen Simion, nu o dată fiind neglijate distincțiile dintre cele două realități. Oricum, în această alăturare evidentă e de căutat originea interesului său pentru genul literar care o exprimă adecvat – jurnalul. De practica foiletonului îl apropie propensiunea pentru un tip de notație limpede, colocvială, sobră în acelaşi timp – care favorizează reuşita din Timpul trăirii… Dar pasiunea foiletonului, cu tot ce aduce aceasta, poate fi identificată şi în celelalte scrieri ale sale.
E de subliniat, de asemenea, familiaritatea criticului cu lumea literară pe care o descrie. Eugen Simion este un foarte bun cunoscător al literaturii române, în special a celei postbelice, mai exact a generației 60. Scriitori români de azi e cel mai bun exemplu de istorie literară în maniera lui Eugen Simion. Stilul articolului de susținere, care poartă semnul foiletonului, străbate dincolo de amănunțita descriere a operelor scriitorilor români de azi. în slujba literaturii naționale aş vedea şi cea mai nouă scriere de sinteză a lui Eugen Simion, Tînărul Eugen Ionescu…
Să nu uităm nici alte merite incontestabile ale lui Eugen Simion. Deseori exegeza este continuată cu activitatea de editare. în cazul lui E. Lovinescu, Scepticul mîntuit este urmat de o ediție cu scrierile lovinesciene cele mai importante. Activitatea de editare constituie în cariera lui Eugen Simion o componentă esențială. Ea e continuată pînă în zilele noastre cu realizări remarcabile ca publicarea mss. eminesciene sau colecția de „Opere fundamentale” realizată sub egida Academiei române – fiecare din aceste inițiative meritînd un comentariu în detaliu. Cum o discuție aparte ar merita şi impresionantul DGLR – al cărui inițiator şi coordonator general este Eugen Simion.
Dintre contradicțiile generației pe care nu putem să le semnalăm şi la Eugen Simion să o menționăm în încheiere pe aceea care pare să-i marcheze existența literară. Ni se aminteşte frecvent de comprehensiune, de bună vecinătate în spațiul literaturii, de inutilitatea urii. „Ura nu aduce nimic bun”. Colegii săi de generație – dar şi criticii tineri – ocolesc însă, se pare, fără regrete asemenea principii. Chiar Eugen Simion este de multe ori în contradicție cu criticii generației sale sau cu aceia mai tineri. Se luptă cu aceia care pretind revizuiri dar nu înțeleg să le facă aşa cum crede de cuviință Eugen Simion. Se află în dispute cu aceia care nu i-au recunoscut meritele. Se simte obligat să condamne lipsa de respect față de Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu. Este, într-un cuvînt, un critic al generației sale.
Constantin Pricop