VERVĂ DE FANTEZIE (?I VICEVERSA)

După cum arată ultimele debuturi de poezie (dar nu toate) s-ar putea crede că s-a dat o alarmă de blocaj printre devoții biografismului minimalist şi că se caută deja soluții de ieşire. Criza denotativă a poeziei, din care tinerii poeți şi-au făcut o poetică rentabilă, e în bună parte şi o criză de imaginație. E oricum mai la îndemînă să denunți imaginația ca principiu eufemistic decît să inventezi un nou imaginar. Numai că soluțiile poetice de denunț devin, de regulă, monotone şi agravează sentimentul unei culpe creative. Cu funcția imaginativă a poeziei se poate polemiza oricît, cu condiția să nu rezulte că polemica e susținută doar de lipsa imaginarului. Un imaginar consumat se dislocă însă printr-un nou imaginar, nu prin suspendarea funcției imaginative. Negarea acesteia e doar prima etapă din procesul de preparare a noii imaginații (deşi, fireşte, ea trebuie să fie o negare permanentă, mereu de actualitate).
O tentativă de ieşire din blocajul imaginativ al poeziei tinere face şi Crista Bilciu în Poema desnuda (Cartea Românească, 2011). Dar nu înfruntînd criza imaginației, nu aducînd un nou imaginar, ci mai degrabă fentînd-o şi folosindu-se de toate cele încă în uz, de mai toate brand-urile instrumentale optzeciste şi post-optzeciste. Şi Crista Bilciu face biografism – sau măcar porneşte de la premisa unui biografism crud, fără iluzii. Poema desnuda e, desigur, un titlu-manifest, un anunț de poetică nemiloasă atît pe partea confesivă, cît şi pe partea poietică. Ni se va arăta totul, şi dintr-o parte şi din alta: nici poeta nu va ascunde nimic despre sine, nici textul nu se va autoînşela, ci, dimpotrivă, se va autodenunța. Şi chiar există o astfel de premisă confesiv-biografică, o pornire de autodenunț cinic, de confesiune cu cruzime: „Atunci trebuia să dau eu foc,/ cînd aveam 20 de ani şi/ eram studentă la Litere/ şi credeam că realitatea e un fel de/ literatură prost scrisă./ Cînd iubeam penibil un bărbat/ însurat şi cinic” etc. Dar epopeea (şi ea una eroi-comico-satirică, în felul ei) nu va asuma decît mediat scenariul biografic (de un fabricat în convenție biografistă e vorba, nu de altceva, fireşte). De la premisa „realistă”, poema sare de îndată în fantezie şi fantezism dezlănțuit (şi pe bună dreptate a zis Alex Goldiş – în Vatra, nr. 9-10/2011 – că de un „fantasy textualist” e vorba) şi începe să proceseze în vervă strictă un episod cu locatarii stranii din str. Progresului nr. 7. Semnele „realității” ca referent (re)apar peste tot, dar ele devin ancore vagi sub presiunea euforiei inventive care mută totul într-un spectacol cu motor dimovian. Mai consistentă decît realitatea „exterioară” devine cea lăuntrică, ale cărei partituri întrerup fantazarea (scriitura e, desigur, premedit polifonică) şi juisanța ludică şi pot fi decupate şi revelate printr-o simplă operație de psihanaliză poetică: „EA/ Nu era o prințesă închisă în turn,/ ci o fetiță închisă în baie/ ta-ta-ta-tata/ a luat cheia cu el, a stins lumina/ şi a dat furios cu piciorul în uşă/ apoi a plecat definitiv şi pentru totdeauna/ să joace şah vreo două ceasuri prin vecini/ pic-pic-pic robinetul plînge, nu ea” etc. Nonşalanța cu care sînt executate aceste partituri anamnetice ale traumei, de-structurarea lor parodică sau doar ironică, nu face însă decît să prezerve o anumită linie ocult dramatică şi să asigure poemei o alternanță între vervă şi elegie. De o astfel de dialectică între gravitatea punctuală (dată ca ilegală, subversivă şi „involuntară”) şi verva continuă poema pare să dispună structural, dar şi linia dramatică e copleşită de cea euforică – iar de la o vreme chiar strivită. Sînt, aşadar, două premise „structurale” – cea confesivă, biografistă, şi cea de gravitate – care, dacă nu dispar din ecuație, sînt, oricum, marginalizate de vervă. N-aş zice că în folosul poemului, care se lasă astfel ocupat doar de juisanța compozițională şi-şi restrînge registrele. În atmosfera de nonşalanță şi spontaneitate în care se consumă toată „epopeea”, premeditarea acestor alternanțe ar fi devenit, probabil, vizibilă numaidecît – dar cum Crista Bilciu a făcut „nevăzute” şi alte lucruri, fără a le lăsa să dispară, ar fi găsit în mod sigur o cale de a menține tensiunea „candidă”, chiar dacă ea ar fi devenit din rețetă.

Retorica spontaneistă vine, fireşte, să acrediteze şi să acopere „autenticitatea” celor declamate, căci şi Crista porneşte de la ideea potrivit căreia poezia e datoare să rezulte viață imediată. Altminteri însă, tot ce rulează aici sînt invențiuni fictive, legate între ele de o frenezie fals-narativă. Lirismul, atît cel legal, cît şi cel clandestin, survine pe o tramă epică parodică, iar „faptele” se precipită pînă la amețeală şi se încîlcesc pînă la confuzie. Ritmul acesta „epic”, dimovian, nu e însă decît grila pe care se desfăşoară epica propriu-zisă a imaginației, care e una de natură intertextuală, căci Crista scrie cu antologia poeziei române ştiută pe dinafară. Inventivitatea ei, pe cît de genuină, e tot pe atît de „relațională” (nu neapărat livrescă) şi nu cred să existe pasaje care să nu trimită la fondul literar. Un simț al inventivității parodice – dar şi al parodiei de prozodii şi formule – pare deprins de-a dreptul de la Cărtărescu („era un individ mărunțel,/ cu capul mare şi rotund,/ cu mustăți săseşti,/ cu dinți galbeni/ şi ochelari de soare peste ochi galbeni/ cu un costum prea mare, dar elegant,/ cu pantofi prea mici, dar de lac,/ cu manşetă,/ cu borsetă,/ care se juca nervos cu o brichetă,/ cu un gîndac ce i se urca pe cravată,/ cu degete fine, de fată” etc.) şi investit în combustibil pentru vervă. Nu e nici un efort ca de aici Crista să sară pînă la „cîntecele” candid-dramatice inserate în poezia lui Ion Mureşan („Fetițele mici trebuie închise în locuri strîmte/ trebuie zidite/ aduse jertfă Tăcerii/ altfel/ le cresc sîni în tot felul de locuri ruşinoase./ Trebuie săpate gropi pentru fetițe/ ele trebuie plantate în întuneric” etc.) – ca semn că poate străbate tot spectrul formulelor optzeciste şi că starea ei de „inspirație” e una aluzivă. Cu condiția să nu piardă ritmul acesteia, textul e lăsat s-o ia în toate părțile, stimulat de un soi de fals onirism, astfel încît, în fulgurațiile pur imaginative, bate la marginile suprarealismului. E însă doar un suprarealism tolerat de inteligență, căci ea conduce, deşi poemul, odată pornit, pare fără mecanic (şi tocmai de aceea, cam ca la Dimov, oprit sau întors cîteodată brusc). Poem cu fabulă – şi uşor şi greu de povestit – Poema desnuda e, deodată, o fantezie de vervă şi o vervă de fantezie.
Alex Goldiş zice că „dacă nu va fi reținut drept cel mai bun volum de debut al anului, Poema desnuda a Cristei Bilciu poate fi clasat în mod sigur la cele mai interesante noi apariții.” Poate că, tocmai datorită faptului că e atît de interesant, are şanse să fie şi cel mai bun.