PACTUL CU POEZIA

Numai o înşiruire de întâmplări nefavorabile m-a oprit, o bună bucată de vreme, să scriu despre o carte pe care, într-unul dintre topurile obişnuite ale lunii ianuarie, o includeam fără ezitare printre cele mai bune ale anului trecut. În momentul în care a publicat de-a viul, Teodor Dună era deja unul dintre poeții importanți ai generației tinere. Cu trenul de treieşunu februarie (2002), se remarcase încă de la debut, în ciuda obositoarei aşezări în siajul liric al unor poeți consacrați. Tonalitatea personală a lui Teodor Dună va fi descoperită în catafazii (2005), carte în care granița dintre conştient şi subconştient ori dintre eu şi lume se diluează până la dispariție. Reflectată într-un discurs simptomatic (ce ducea povara repetării mecanice a unor cuvinte şi fraze), eliminarea acestei frontiere redimensiona o problematică ontologică, care ar trebui să ne privească, la urma urmei, pe toți.
Prin de-a viul, Teodor Dună îşi reafirmă încrederea într-un limbaj alternativ, care topeşte materia poetică a modernismului şi expresionismului în interstițiile propriei structuri lirice. Chiar dacă nu acceptă legi mecanice, poezia are o regulă a ei şi cere acceptarea unui pact fără fisuri. Intersectează, captează şi transcrie o revelație. Identifică şi escavează ceea ce în mod obişnuit nu poate fi văzut, cunoscut, catalogat. Mai dificilă e aşezarea într-un nou mod de a fi, la limita dintre viață şi moarte – pe linia aceea fină unde totul se confundă, se schimbă, se joacă nemilos şi halucinant. Între lumea metafizică şi cea fizică, aşa cum este ea – cu peretele subțire şi caii albaştri, cu oraşul de ciment şi pâlcul de mesteceni, cu capacele de canal şi „ninsele crizanteme” – are loc un continuu transfer de semnificații. Un drum cu dus-întors, nu lipsit de ocoluri şi primejdii, parcurs cu o familiaritate simplă şi cu inspirație. Dar şi cu deschidere spre alchimia secretă a poeticii ce înlănțuie o imagine de alta, un poem de altul, un segment al cărții de un alt segment.
Cele trei cicluri poetice (destrupări, de-a viul şi carla) configurează nu numai o traiectorie individuală, care adună obsesii şi repere personale într-o înlănțuire de imagini oglindite dincolo de contururile unui poem, ci şi un salt de reinstaurare şi de redirecționare a revelației. Biografismul se transformă în exercițiu metafizic iar travaliul ordonării virează spre o rutină abstractă. În acest sens, la adăpostul esteticului (fără a ieşi din fluiditatea ceremonială a lirismului), poemele lui Teodor Dună arată cum escatologicul şi pedagogicul se potențează reciproc, ridicând viziunea personală la înălțimea generalului. Se poate distinge, în de-a viul, o încercare simbolică de inițiere a lumii într-un conținut ignorat. În ceea ce nu a trăit încă. E o încercare de întreită de-voalare : destrupările (ieşirea dintre marginile identitare şi atingerea plenitudinii existențiale), jocul de-a viul (mască a inevitabilei extincții) şi recalibrarea alterității (în ultima secțiune, carla).
Poemul ce deschide volumul celebrează viața ca eliberare dintre limitele ei obişnuite. Ca percepere a unei realități paralele, la îndemână şi totuşi îndepărtată : „acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii, / cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu / îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt. / văd limpede, văd oricum: dimineața începe să umble sătulă, oloagă. / lumina ei atârnă de trup, îl arată – // şi nu e îndeajuns. // ca o mie de vietăți scăpate, carnea se rostogoleşte din mine, / tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare. / sub tălpi, în mormane să aşază. / o vezi – şi nu e îndeajuns. // şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii. / atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. / doar câteva au mai rămas. / şi abia atunci simt cât granit / emană acest soare de aur şi cât granit în mine. / tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini, tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt – // şi nu e îndeajuns.”... (zgomotul cărnii) O identitate predeterminată poate fi lăsată în urmă, pentru ca eul să se dizolve în imensitatea unei identități indistincte. Înălțare şi cădere, dilatare entuziastă şi dureroasă comprimare – toate sunt urmările unei schimbări radicale de conştiință. Dacă le aşezăm sub semnul puterii de control a eului, acestea nu sunt mişcări naturale. Verifică, în schimb, consistența unei revelații. Şi aduc, totodată, o reîmprospătare a vieții prin poezie.
Cuprins de tulburări şi nelinişti, poetul ştie, de cele mai multe ori, să le supună unui amplu proces de exorcizare. Revenirea periodică la marile simboluri şi alimentarea creierului cu noi (re)surse ale reflexivității dovedesc o anumită eficacitate, redimensionând dublul pariu – existențial şi confesiv – de la care pornesc poemele. Iar dacă esența umană se adăposteşte în datele interiorității, aceasta nu înseamnă că o (pseudo)biografie nu se poate transfigura în scenarii halucinante. Dimpotrivă, relieful interior evoluează convulsiv şi îşi sintetizează oniric fantasmele, valorificând o libertate extrasă din enormul teritoriu aflat dincolo de carnea cuvintelor. O parabolă mistică, aşa cum e înverzirea, face din experiența viziunii, dar şi a memoriei (căci de aici provin inserțiile mistice) o experiență a întregii ființe : „e atât de primăvară că iarba țâşneşte din pământ / ca dintr-o fântână arteziană. şi e atât de primăvară că / paturile au înverzit, cimentul a înverzit. / nici pielea nu rămâne în urmă : zeci de muguri graşi / şi umezi o împânzesc. după nici o oră tuturor / le cresc crengi primitoare, un hățiş pe cinste. / un timp, şi-au rupt unul altuia ramurile, apoi le-au lăsat să înflorească. // să te bucuri ar fi puțin. / să plângi de bucurie ar fi încă şi mai puțin. // [...] şi într-o aşa primăvară / nu se mai deosebea carnea de destrupați, râul de iarbă / şi oamenii de destrupați / şi nu se mai deosebea chiar nimic şi nici unul de altul / şi nici fiecare de râu şi totul gâlgâie / încântător în jur şi înverzeşte şi trece nu doar prin unul, / ci prin fiecare, prin toți. // şi într-o aşa primăvară să fii destrupat este puțin. / să vezi cum crengile înverzite despart carnea e şi mai puțin. / iar să fii viu e încă şi mai, şi mai puțin.” (înverzirea) Numai la o lectură grăbită versurile din final ar putea părea previzibile şi lipsite de substanță. Sugerarea graduală a enormei tensiuni ontice pe care o suportă ființa nu şi-ar găsi loc într-o aglomerare de tropi sau în jonglerii discursive. Pe de altă parte, fragilitatea simplă a enunțului, în care respiră continuitatea interiorizată a revelației, îşi are rolul ei. Mesajul nu se rosteşte până la căpăt, nici măcar învelit în falduri poetice. O astfel de experiență personală se împărtăşeşte lumii atât cât e posibil. În trepte. Prin reluări şi prin diferențe de proporție, prin comparații cu ceea ce este îndeobşte cunoscut. De la un punct încolo, rămâne doar elanul creator – al genezei, al unei noi existențe, al unei noi cunoaşțeri.
Destrupatul pare să vină de niciunde şi să călătorească spre nicăieri. E o ființă a intervalului, nu aparține nici lumii de aici, nici lumii de dincolo. Structura lui e pulverizată, inconsistentă, aşa cum lipsite de consistență apar şi alte făpturi care animă lumea lui Teodor Dună. Destruparea e întotdeauna dramatică, dureroasă, transfiguratoare. Trebuie să producă o ruptură de nivel, fiindcă implică despuierea de ceea ce textele pseudo-macariene numeau „tunica de piele”. În afară de trupul propriu-zis, aceasta desemna şi patimile care îl împiedică pe om să aibă revelația întregului. Nici mort, nici viu (sau şi mort, şi viu), destrupatul se defineşte prin conținutul deschis al inimii sale – în care se oglindesc, în acelaşi timp, transcendența şi imanența. Evoluția sa are loc între ascensiunea irațională şi neputința de a abandona rațiunea (ca într-un poem excelent, sfoara) şi impresionează prin sensibilitatea cu care dozează opacitatea şi transparența (oasele câinelui).
Cea de-a doua secțiune a cărții propune un balans pe cât de instabil, pe atât de spectaculos între mai multe perspective posibile, deschise de acel „ochi sub piele” care vede golul, de ochii cu miros de lapte, „care se uită numai la pleoapele mele”, de ochii închişi, care limpezesc vederea, sau de cel mai adânc loc din ochi – adăpost al priveliştilor fundamentale. Din acest balans prinde contur un joc ale cărui rădăcini se află într-un principiu metafizic. Cu o rafinată încrengătură halucinatorie, lungul poem în proză de la începutul acestei secțiuni asigură trecerea de la viață spre jocul de-a viul. Sau de la viață la ceea ce supraviețuieşte vieții trupului: „abia trecut prin miezul nopții şi eu înspăimântător de viu. / viața a o mie de oameni a năvălit în mine. / atât de viu, că o sută de vieți au rămas în afara mea, înfăşurate. // şi apoi viața a încă o mie de oameni şi apoi viața / peretului, viața lemnului, viața carcasei, / toate se năpustesc spre mine / şi mă umplu. / şi orice este viu şi orice a fost viu îşi face loc în mine / şi mă înconjoară. // [...] // viul ăsta de o sută de tone spulberă orice, străpunge / carcasele, străpunge cimentul / şi totul clocoteşte de viață : asfaltul respiră, / lemnul respiră, miezul nopții respiră. şi chiar dacă nu e nimeni în jur / lumea fierbe de viață cu nimeni în ea. // acum, când viața mea nu mai cunoaşte margini, îmi ridic mai mult mâinile, îmi desfac degetele / şi blocurile îşi scuipă temeliile şi țâşnesc înnebunite / prin aer şi la o sută de metri deasupra pământului / explodează ca mii de artificii.” (de-a viul). Fluxul vital nu se împiedică de obstacole. Nu cunoaşte margini şi nu osteneşte. Mişcarea lui e incalculabilă, urmările – incuantificabile. Iar extazul ontic readuce în discuție nu numai problema relației dintre existență şi creație, ci şi problema libertății.
Ezitările, neliniştile, temerile (mai mult sau mai puțin reprimate ori deturnate, uneori, în ironie) sunt tot atâtea încercări de a-şi lua în posesia noua identitate. De multe ori, încercări eşuate, căci, aşa cum s-a văzut, în unele poeme libertatea absolută a eului e înlocuită de neputință. Ori de întoarcerea în robie, înfiorat de fantasme imprevizibile. Un poem ca întâlnire redă întocmai stările intermediare ce preced căderea în robia unei iluzii („aici se termină aici se termină cerul”). O eroare – de ce nu? – reversibilă.
Oscilația între înălțare şi prăbuşire, între expansiune şi comprimare se produce şi sub apăsarea unei prezențe-absențe. A unui nimeni care stă la pândă sau a unui zgomot asurzitor, „al nimănui.” (zgomotul zilei) În continuă mişcare, cu o vitalitate care iese din logica strâmtă a lui aici şi acum pentru a se proiecta în logica eternității, eul poetic poartă alături de sine (sau cu sine – ca în el putrezeşte mai repede) semnele morții. Într-un registru narativ menit să surprindă nu atât forme stabile, cât alunecarea şi metamorfoza, poezia lui Teodor Dună aglutinează revelația mistică, luciditatea şi iluzia.
Dar metamorfoza are loc, de cele mai multe ori, pe parcursul unei călătorii. Ca formulă a existenței, călătoria (căutarea necontenită sau fuga înainte) include un nucleu inițiatic din care, în noaptea încă lâncezea, derivă „o farsă, un joc, o învăluire” fără scăpare, de vreme ce „mi se afundă picioarele, / parcă până la capătul morții”. Finalul poemului sintetizează provocator găsirea sensului adecvat, după teribila senzație a dezorientării şi a abandonului. De-acum, râsul nervos se poate transforma în linişte, reflex al maturizării conştiinței, capabile să absoarbă întregul. În gangul (poem citabil în întregime), dar şi în noaptea încă lâncezea, căutarea scoate la iveală rețeaua complicată a componentelor lumii. Dar şi o altă definire a senzorialității, prin care se iveşte un simț intern, puternic racordat la metafizic : „şi liniştea se face întâi oarbă, / apoi asurzitoare, mă trage / înspre ea, trupul prea încet porneşte / în toate părțile deodată, nu se mai opreşte. / şi merg-merg şi toate se fac aproape. / ajung lângă mine şi acolo – o vietate, o adunătură de carne şi nămol / se ridică, se umflă, mă acoperă. / şi eu crescut din ea, / cu podul palmei întors spre cer, / liniştit, neclintit, / ca o statuie oarbă luminată de-o lună / abia răsărită“.
Poemele de dragoste din ultimul segment al cărții (carla) împrumută arsenalul suprarealist, cu personaje spectrale ce pot ieşi „oricând unul prin celălalt” (linişte), plutind într-o lume alcătuită din fantasme. Şi, cel mai adesea, guvernată de o nepământeană linişte. Vocile îndrăgostiților ajung să se suprapună, ecou al perfectei omogenități – fără ca aceasta să implice însă disoluția identității. Se produce (nu numai prin expresivitatea îndelung exploatată a imaginarului acvatic – râu, apă, mare, valuri, ploaie) o deversare calmă în celălat, urmată de îmbogățirea nesperată a ființei, abia sugerată în poeme excelente, aşa cum sunt oraşul de sare şi caii albaştri.
Dacă Eliade avea dreptate atunci când susținea că o carte perfectă e o carte moartă înseamnă că Teodor Dună are noroc: de-a viul nu e o carte perfectă. Conține structuri îmbătrânite prin uz (în patul, bunăoară), exagerează pe alocuri cu descriptivismul iar, în câteva poeme din secțiunea finală, se strecoară şi adierea unui sentimentalism păgubos. Cu toate acestea, de-a viul îşi păstrează intacte pregnanța intuitivă şi magnetismul liric. Lectura poemelor lui Teodor Dună nu e doar tulburătoare. Din moment ce impune existența unei alternative (ontologice, poetice), poate fi – pentru cei obişnuiți cu conformismul – şi profitabilă.
Dacă ar trebui să dau verdicte, aş spune că Teodor Dună e condamnat să scrie poezie. Pe viață.