Comentarii critice
Bogdan Crețu
OASELE TARI ALE CRITICULUI
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
Încep abrupt, cu o mărturie banală: am acasă toate cărțile lui Eugen Simion, le-am citit, recitit, cu creionul în mână, pe toate. Adolescent fiind, am crescut şi m-am format pritocindu-le. Prin intermediul lor am ajuns pentru prima oară la anumiți scriitori, mai ales de proveniență franceză. Tot pe aceeaşi cale am priceput că literatura este, indiferent de genul în care se manifestă, un discurs care se lasă povestit. Altfel spus, reconstruit critic. Ceea ce m-a atras de la bun început la cărțile sale, într-o perioadă în care critica literară nu se număra nicidecum printre prioritățile mele, a fost retorica elegantă şi respirabilă totodată. Eugen Simion ştie să facă agreabil orice subiect, susținând şi demonstrând că stilul nu e o chestiune secundară în critica literară. El pare a şti de toate şi caută mereu calea de mijloc; o caută, aş spune, pătimaş, uneori încruntat, alteori de-a dreptul vehement. Nu e nici un paradox în această diplomație a discursului său, care adoptă o morgă şi o atitudine academice, dar face şi cu ochiul. De aici rezultă un ton mereu egal cu sine, obiectiv, dar nu până la a deveni rece, cum consideră Nicolae Manolescu undeva (Critica bine temperată). Cine caută cu tot dinadinsul analize inedite sau îndrăznețe nu s-a orientat bine. Autorul Dimineții poeților nu e un ludic şi nici un temperament prea dispus la experimente hermeneutice. El preferă, de cele mai multe ori, abordarea monografică a cutărui autor, aducând la zi şi arbitrând contribuțiile critice anterioare. Nu riscă foarte mult, dar nici nu fuge de pericol. Pariază de regulă pe scriitorii consacrați, fără a se feri însă să semneze cecuri de încredere în alb. Una peste alta, Eugen Simion este un critic în care te vezi obligat să ai încredere.
Înainte de 1989, când însăşi autoritatea criticii literare era alta, Eugen Simion era, alături de Nicolae Manolescu, o instituție. Reuşise să se bată eficient pentru impunerea scriitorilor generației sale şi nu făcuse prea multe compromisuri. Reuşise chiar, cine ştie prin ce strategii, să scrie despre autori prea puțin acceptați de regim, cum ar fi Mircea Eliade. În plus, cred că studiile sale din cele patru masive tomuri din seria Scriitori români de azi reprezintă singura tentativă serioasă de sinteză asupra literaturii postbelice scrise înainte de căderea comunismului.
Cum după revoluția (sau lovitura de stat, ce-o fi fost) din decembrie 1989, scriitorii s-au despărțit, cu violență uneori, în funcție de opțiunile politice şi cum opțiunile lui Eugen Simion s-au îndreptat exact în sensul contrar celor ale majorității colegilor de breaslă (îmi amintesc că la aniversarea numărului 100 al Caietelor critice invitați de onoare au fost Ion Iliescu şi Oliviu Gherman), el s-a trezit nu numai izolat, dar negat şi în calitatea sa de critic. El însuşi nu pierde prilejul să amintească acest lucru, dar îl transformă într-o adevărată obsesie. Şi poate că nu chiar fără noimă. Nu discut aici orientarea politică sau apolitică a sa. Nici nu mă interesează. La urma urmelor, nu în funcție de Simion iau deciziile când votez. Şi, dacă stăm strâmb şi judecăm drept, e libertatea lui să fie de partea cui doreşte. Nu cred că orientarea politică a unui intelectual dă măsura talentului şi dedicației sale profesionale. Aici e toată problema. Şi o ştie prea bine chiar fostul preşedinte al Academiei: „Eu cred că simpatiile şi antipatiile mele politice nu au nimic de-a face cu critica mea literară”. Just! Prin urmare, chiar dacă pasivitatea în anumite circumstanțe este problematică, chiar dacă cei mai mulți au tendința să judece omul, cu slăbiciunile, greşelile şi ezitările sale, uitându-i sau trecându-i sub tăcere calitățile evidente, pe mine mă interesează tot criticul Eugen Simion. Şi, trebuie s-o spun cu toată responsabilitatea, după 1990, când majoritatea criticilor titrați au depus armele sau şi-au domolit ritmul, el a rămas mereu la masa de scris. Nicolae Manolescu trăieşte, risc s-o afirm, din autoritatea câştigată înainte de 1990 şi din promisiunea Istoriei critice..., pe când Eugen Simion a scris volume importante, de la cele despre Mircea Eliade şi tânărul Eugen Ionescu, la cele trei volume despre Ficțiunea jurnalului intim şi seria în cinci părți a Fragmentelor critice. Adaug şi coordonarea DGLR-ului, care, cu toate minusurile sale şi erorile reparabile oricând, este cel mai bun instrument pe care îl avem. Amintesc şi Moartea lui Mercutio, Genurile autobiograficului, Convorbiri cu Petru Dumitriu, plus alte reeditări, unele substanțial adăugite (studiul despre Lovinescu, mai ales) şi deja mi-am numit argumentele pentru a discuta despre o activitate critică intensă. În mod paradoxal, receptarea acestor cărți a fost mult mai firavă decât ele au meritat-o. Aversiunile pe care autorul le-a stârnit s-au îndreptat şi asupra operei sale. Ceea ce, ideal vorbind, nu este corect. Practic însă e, din păcate, aproape o regulă. Lasă că, atacat cu brutalitate, nici Eugen Simion nu s-a apărat în paşi de menuet; ba chiar şi-a alcătuit o retorică a victimei, evocându-şi, la tot pasul, inamicii care abia aşteaptă o mişcare greşită pentru a se repezi asupra sa. Deschid aproape la întâmplare volumele de publicistică şi dau peste tot de sintagme de genul: „inamicii mei”, „vrăjmaşii mei” sau „duşmanii mei”. Criticul a devenit, poate explicabil, suspicios şi a dat într-o manie a persecuției. E adevărat, mulți prieteni l-au părăsit în numele unor principii extraliterare, dar nici el nu se lasă mai prejos şi nu dă nici un pas înapoi. Şi, dacă stau bine să mă gândesc, din toată această boală a tranziției noastre, istoria literaturii s-ar putea să aleagă tocmai devotamentul pentru marii scriitori, de regulă congeneri, pe care Eugen Simion nu s-a lăsat dispus să-l negocieze. Cum nu fac parte din nici o gaşcă, din nici o grupare sau redacție literară, cum nu apăr, prin urmare, nici un interes, pot spune că pe mine unul mă interesează exclusiv intelectualul, scriitorul Eugen Simion; pe om nu-mi permit, pur şi simplu, să-l judec.
Nu am citit încă nici un comentariu pe marginea celei mai recente apariții a autorului: Fragmente critice. V. Sfârşitul literaturii? (Fundația Națională pentru Ştiință şi Artă, 2007), ceea ce mi se pare straniu, ținând cont că volumul este unul oricum numai lipsit de interes nu. Cum se explică oare această tăcere a cronicarilor? Înainte de 1989, orice tipărea Simion era prompt şi serios recenzat. Acum, abia de mai apar câteva reacții, risipite sporadic prin paginile unor reviste literare pe care oricum nu le mai prea citeşte foarte multă lume. Să fie vorba de acea conjurație a tăcerii, de care se plângea, pe vremuri, un Camil Petrescu? Sau de faptul că, de vreme ce critica literară a pierdut mult teren în ultimele două decenii, nici volumele semnate de marii ei reprezentanți nu mai stârnesc interesul? Înclin către a doua ipoteză, printre altele şi pentru a intra în jocul exegetului, care pare hotărât să discute serios, poate prea serios, această inerție mai veche decât s-ar crede, care priveşte decesul literaturii şi al artelor în genere. „Adevărul este, postulează criticul, că există o criză reală a literaturii sub două aspecte cel puțin: o criză a profunzimilor (literatura a încetat să mai fie un discurs despre lume, a devenit un discurs despre sine, un discurs autoreferențial, cu alte cuvinte: a început să povestească propria funcționare). A doua criză majoră este criza lecturii, cu consecințele de rigoare”. Cred că întoarcerea narcisistă a literaturii către sine nu e o boală de dată recentă şi că, atunci când nu este decorativă, simplă adoptare a unei mode şi atunci când reuşeşte să devină o problemă susținută existențial, ea trebuie acceptată printre marile teme ale literaturii. În al doilea rând, am impresia că, de la o vreme, literatura, proza mai ales, s-a întors către povestea simplă, onestă, a recuperat un filon autenticist care o îndepărtase de cititor. A doua criză este mult mai gravă şi ține de terenul pe care lectura îl pierde continuu în competiția cu agresivitatea imaginii gata constituite, specifică „societății transparente”, pe care o teoretiza Vattimo. Evident că astfel de teme, tratate cu rigiditate, pot sucomba într-un retorism catastrofic. Eugen Simion ştie însă foarte bine să tempereze lucrurile şi are şi ironia necesară atunci când este cazul. Dar are şi darul de a rosti răspicat adevăruri care, dintr-o prost înțeleasă teamă de a folosi vorbe mari, sunt de cele mai multe ori sabotate. Transcriu, în semn de modestă adeziune, un pasaj elocvent: „Dante şi Cervantes ne învață mai mult decât sociologii şi psihologii erudiți despre condiția umană; romanul ne dă, nu un nou savoir, ci o nouă capacitate de a comunica şi de a percepe relațiile dintre oameni, în fine, de a percepe şi de a înțelege pe Altul...” Perfect adevărat, chiar dacă sună utopic. La urma urmelor, rostul unui critic nu este de a formula adevăruri pietrificate: literatura nu se lasă explicată fără rest, nu se lasă predată. Rostul unui critic este acela de a iniția, de a ghida lectura, de a propune, nu de a impune direcții ale receptării. În condiții sensibil diferite față de cele de acum câteva decenii, când criticii chiar erau ascultați, când cuvântul lor chiar conta, rostul lor este acum, mai mult decât oricând, acela de a alcătui pledoarii apte să câştige cititori. Or, lui Eugen Simion acest lucru i-a ieşit mereu, ieri, ca şi azi.
Altfel, fiind o cronologie a reacțiilor critice ale autorului în vremuri pe care e clar că nu le consideră favorabile meseriei sale, cartea este variată tematic, dar egală prin ton. Unul mai curând pesimist. Dar e vorba de un pesimism activ, care îndeamnă la replică, nu de unul care se complace în pasivitate şi care se consolează mai degrabă din lene decât din convingerea că nimic nu mai e de făcut. Ba multe sunt de făcut, consideră Eugen Simion şi bine face. Şi, când vine vorba de apărarea celor pe care, pe bună dreptate, îi consideră scriitori mari, el devine intransigent. Cum, de cele mai multe ori, e vorba despre Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda sau G. Călinescu, Vianu etc., îți cam vine să-i dai dreptate. E aici un punct nevralgic al criticii postdecembriste, care a ales, de cele mai multe ori, atitudini extremiste. Deşi declară că adevărul trebuie rostit, cu orice preț, în întregimea sa, chiar dacă e neconvenabil, Eugen Simion pare mult mai dispus să ierte compromisurile din timpul comunismului şi să apere opera cutărui scriitor. Sigur că e preferabilă această variantă, decât excluderea sau negarea valorii, acolo unde ea este vizibilă, doar pentru că biografia scriitorului lasă de dorit. Dar, măcar de dragul memoriei pioase, ocultarea unor fapte reale, ticăloase sau doar laşe, nu e o soluție. Şi totuşi, un critic trebuie să-şi fixeze azimutul în funcție de axa estetică a operei, reținând, pentru istoria literară, evoluția morală a scriitorului. În această privință, trebuie să recunosc, pe Eugen Simion rar l-am prins în off-side. El recomandă mai degrabă echilibrul verdictului, cunoaşterea contextului, decât acuza rece, savonarolică. Cum îl judecăm pe Ion Caraion, de exemplu? Avem dreptul să-l acuzăm pur şi simplu, trecând cu buretele peste marea suferință care l-a îndemnat, poate, să îşi vândă sufletul? Şi, chiar dacă conchidem că este un om laş, că şi-a turnat prietenii etc., îl face asta un scriitor mai puțin important? Desigur că nu. Oricum, cert este că faptele trebuie cunoscute. Prudența în drămuirea lor e, totuşi, o atitudine ce ține de bun simț. E un nod gordian aici, pe care criticul literar are dificultăți în a-l dezlega: „Se întâmplă ca omul biografic să nu fie la înălțimea omului care scrie şi criticul literar este pus în situația de a-i judeca pe amândoi, având cele două chipuri în față. Cum va proceda? După părerea mea nu are altă şansă decât aceea de a spune adevărul, fiind atent la circumstanțe, încercând să înțeleagă tragedia din interiorul unei istorii urâte, neignorând, mai ales, faptul esențial că acela care a acceptat un compromis regretabil este un poet important, poate un mare poet”. Corect! Dar de cele mai multe ori, autorul acestor Fragmente critice este mai dispus să păstreze tăcerea, considerând că nu e cazul să spună lucrurilor pe nume, că opera e mult mai importantă. Sigur că e mai importantă, dar nici nu mi se pare corect să achităm, cu de la noi putere, unele fapte care au avut urmări grave asupra altuia. Cine îşi mânjeşte condeiul, dă seama în fața eternității şi a propriei conştiințe, cine face însă rău şi altora, are a da seamă public de faptele sale. Aici e problema. Prin urmare, nu cred că e corect să vorbim, de pildă, doar despre ipostaza de critic stimabil a lui Ovid S. Crohmălniceanu, de după 1960, uitând-o pe cea de agitator şi zbir ideologic din „obsedantul deceniu”. Oricine are discernământ vede că balanța înclină către cea de a doua etapă a criticului, dar ştie că celălalt talger nu e totuşi gol. Amnezia nu e, cu orice risc, o soluție valabilă. Iar eufemismul şi sugestia nu fac decât să îngraşe amnezia.
Multe adversități şi-a atras Eugen Simion luând apărarea unor scriitori cu asemenea pete în biografie! Pe de o parte, era datoria criticului literar, permanent atent la valoarea operei, să țină partea acesteia. Pe de altă parte, autorul Jurnalului parizian nu îşi poate reprima anumite accente al temperamentului său; el e, am impresia, un moralist. Vede mereu dincolo de pojghița lucrurilor şi extrage sensuri generale din cazuistica pe care o are sub ochi. Are, e limpede, şi orgoliul, şi conştiința propriei valori şi o pune, de multe ori, chezaş. Dar totul, cred eu, într-un scop nobil: acela al susținerii literaturii de bună calitate. Eugen Simion este un pătimaş al acestei idei. Devotamentul său pentru meseria de critic literar este admirabil şi, din păcate, din ce în ce mai rar. Asta nu i-o pot nega nici, vorba lui, cei mai înverşunați adversari.
Către final, decupez un fragment cu valoare testimoniară. E, de fapt, o mărturie de credință, una dintre nu puținele pe care autorul le-a făcut de-a lungul unei cariere prestigioase. O confirmare a dăruirii sale, a vocației autentice pe care şi-o exercită de aproape jumătate de veac: „Îi trebuie şi criticului oase tari pentru că trebuie să stea, uneori, zece ore la masa de scris, dar îi mai trebuie ceva: o imensă răbdare şi o mare iubire pentru literatură. Critica este o logodnă pe viață cu literatura, iar literatura nu-i oferă totdeauna numai satisfacții. Uneori îți vine să fugi din bibliotecă şi să te pierzi în pustiile vieții curente. Te răzgândeşti în cele din urmă şi, spăşit, reiei farmecul acestei logodne spirituale. Nu vorbesc de o conjugalitate pe viață pentru că ea presupune, adesea, mari şi mici traume. Critica este o iubire lungă rămasă în faza logodnei. O logodnă de-a pururi, vorba lui Arghezi. Aşadar: cine vrea să devină critic să-şi cerceteze întâi oasele tari pentru a le evalua puterea de rezistență şi, apoi, să-şi cerceteze spiritul şi caracterul pentru a-şi da seama de câtă răbdare este în stare”.
Pe 25 mai, anul acesta, Eugen Simion a împlinit 75 de ani. O vârstă care, într-o lume normală, ar trebui să impună respect şi măcar o reverență. Dincolo de orice dubii, el este unul dintre marii noştri critici, iar acest lucru se cere rostit cu responsabilitate. În plus, spiritul său este la fel de viu şi de percutant ca întotdeauna, curiozitatea, răbdarea nu i s-au tocit. Are, ce mai, oasele tari. Iar acest al cincilea volum al Fragmentelor critice demonstrează cu prisosință acest lucru.
Înainte de 1989, când însăşi autoritatea criticii literare era alta, Eugen Simion era, alături de Nicolae Manolescu, o instituție. Reuşise să se bată eficient pentru impunerea scriitorilor generației sale şi nu făcuse prea multe compromisuri. Reuşise chiar, cine ştie prin ce strategii, să scrie despre autori prea puțin acceptați de regim, cum ar fi Mircea Eliade. În plus, cred că studiile sale din cele patru masive tomuri din seria Scriitori români de azi reprezintă singura tentativă serioasă de sinteză asupra literaturii postbelice scrise înainte de căderea comunismului.
Cum după revoluția (sau lovitura de stat, ce-o fi fost) din decembrie 1989, scriitorii s-au despărțit, cu violență uneori, în funcție de opțiunile politice şi cum opțiunile lui Eugen Simion s-au îndreptat exact în sensul contrar celor ale majorității colegilor de breaslă (îmi amintesc că la aniversarea numărului 100 al Caietelor critice invitați de onoare au fost Ion Iliescu şi Oliviu Gherman), el s-a trezit nu numai izolat, dar negat şi în calitatea sa de critic. El însuşi nu pierde prilejul să amintească acest lucru, dar îl transformă într-o adevărată obsesie. Şi poate că nu chiar fără noimă. Nu discut aici orientarea politică sau apolitică a sa. Nici nu mă interesează. La urma urmelor, nu în funcție de Simion iau deciziile când votez. Şi, dacă stăm strâmb şi judecăm drept, e libertatea lui să fie de partea cui doreşte. Nu cred că orientarea politică a unui intelectual dă măsura talentului şi dedicației sale profesionale. Aici e toată problema. Şi o ştie prea bine chiar fostul preşedinte al Academiei: „Eu cred că simpatiile şi antipatiile mele politice nu au nimic de-a face cu critica mea literară”. Just! Prin urmare, chiar dacă pasivitatea în anumite circumstanțe este problematică, chiar dacă cei mai mulți au tendința să judece omul, cu slăbiciunile, greşelile şi ezitările sale, uitându-i sau trecându-i sub tăcere calitățile evidente, pe mine mă interesează tot criticul Eugen Simion. Şi, trebuie s-o spun cu toată responsabilitatea, după 1990, când majoritatea criticilor titrați au depus armele sau şi-au domolit ritmul, el a rămas mereu la masa de scris. Nicolae Manolescu trăieşte, risc s-o afirm, din autoritatea câştigată înainte de 1990 şi din promisiunea Istoriei critice..., pe când Eugen Simion a scris volume importante, de la cele despre Mircea Eliade şi tânărul Eugen Ionescu, la cele trei volume despre Ficțiunea jurnalului intim şi seria în cinci părți a Fragmentelor critice. Adaug şi coordonarea DGLR-ului, care, cu toate minusurile sale şi erorile reparabile oricând, este cel mai bun instrument pe care îl avem. Amintesc şi Moartea lui Mercutio, Genurile autobiograficului, Convorbiri cu Petru Dumitriu, plus alte reeditări, unele substanțial adăugite (studiul despre Lovinescu, mai ales) şi deja mi-am numit argumentele pentru a discuta despre o activitate critică intensă. În mod paradoxal, receptarea acestor cărți a fost mult mai firavă decât ele au meritat-o. Aversiunile pe care autorul le-a stârnit s-au îndreptat şi asupra operei sale. Ceea ce, ideal vorbind, nu este corect. Practic însă e, din păcate, aproape o regulă. Lasă că, atacat cu brutalitate, nici Eugen Simion nu s-a apărat în paşi de menuet; ba chiar şi-a alcătuit o retorică a victimei, evocându-şi, la tot pasul, inamicii care abia aşteaptă o mişcare greşită pentru a se repezi asupra sa. Deschid aproape la întâmplare volumele de publicistică şi dau peste tot de sintagme de genul: „inamicii mei”, „vrăjmaşii mei” sau „duşmanii mei”. Criticul a devenit, poate explicabil, suspicios şi a dat într-o manie a persecuției. E adevărat, mulți prieteni l-au părăsit în numele unor principii extraliterare, dar nici el nu se lasă mai prejos şi nu dă nici un pas înapoi. Şi, dacă stau bine să mă gândesc, din toată această boală a tranziției noastre, istoria literaturii s-ar putea să aleagă tocmai devotamentul pentru marii scriitori, de regulă congeneri, pe care Eugen Simion nu s-a lăsat dispus să-l negocieze. Cum nu fac parte din nici o gaşcă, din nici o grupare sau redacție literară, cum nu apăr, prin urmare, nici un interes, pot spune că pe mine unul mă interesează exclusiv intelectualul, scriitorul Eugen Simion; pe om nu-mi permit, pur şi simplu, să-l judec.
Nu am citit încă nici un comentariu pe marginea celei mai recente apariții a autorului: Fragmente critice. V. Sfârşitul literaturii? (Fundația Națională pentru Ştiință şi Artă, 2007), ceea ce mi se pare straniu, ținând cont că volumul este unul oricum numai lipsit de interes nu. Cum se explică oare această tăcere a cronicarilor? Înainte de 1989, orice tipărea Simion era prompt şi serios recenzat. Acum, abia de mai apar câteva reacții, risipite sporadic prin paginile unor reviste literare pe care oricum nu le mai prea citeşte foarte multă lume. Să fie vorba de acea conjurație a tăcerii, de care se plângea, pe vremuri, un Camil Petrescu? Sau de faptul că, de vreme ce critica literară a pierdut mult teren în ultimele două decenii, nici volumele semnate de marii ei reprezentanți nu mai stârnesc interesul? Înclin către a doua ipoteză, printre altele şi pentru a intra în jocul exegetului, care pare hotărât să discute serios, poate prea serios, această inerție mai veche decât s-ar crede, care priveşte decesul literaturii şi al artelor în genere. „Adevărul este, postulează criticul, că există o criză reală a literaturii sub două aspecte cel puțin: o criză a profunzimilor (literatura a încetat să mai fie un discurs despre lume, a devenit un discurs despre sine, un discurs autoreferențial, cu alte cuvinte: a început să povestească propria funcționare). A doua criză majoră este criza lecturii, cu consecințele de rigoare”. Cred că întoarcerea narcisistă a literaturii către sine nu e o boală de dată recentă şi că, atunci când nu este decorativă, simplă adoptare a unei mode şi atunci când reuşeşte să devină o problemă susținută existențial, ea trebuie acceptată printre marile teme ale literaturii. În al doilea rând, am impresia că, de la o vreme, literatura, proza mai ales, s-a întors către povestea simplă, onestă, a recuperat un filon autenticist care o îndepărtase de cititor. A doua criză este mult mai gravă şi ține de terenul pe care lectura îl pierde continuu în competiția cu agresivitatea imaginii gata constituite, specifică „societății transparente”, pe care o teoretiza Vattimo. Evident că astfel de teme, tratate cu rigiditate, pot sucomba într-un retorism catastrofic. Eugen Simion ştie însă foarte bine să tempereze lucrurile şi are şi ironia necesară atunci când este cazul. Dar are şi darul de a rosti răspicat adevăruri care, dintr-o prost înțeleasă teamă de a folosi vorbe mari, sunt de cele mai multe ori sabotate. Transcriu, în semn de modestă adeziune, un pasaj elocvent: „Dante şi Cervantes ne învață mai mult decât sociologii şi psihologii erudiți despre condiția umană; romanul ne dă, nu un nou savoir, ci o nouă capacitate de a comunica şi de a percepe relațiile dintre oameni, în fine, de a percepe şi de a înțelege pe Altul...” Perfect adevărat, chiar dacă sună utopic. La urma urmelor, rostul unui critic nu este de a formula adevăruri pietrificate: literatura nu se lasă explicată fără rest, nu se lasă predată. Rostul unui critic este acela de a iniția, de a ghida lectura, de a propune, nu de a impune direcții ale receptării. În condiții sensibil diferite față de cele de acum câteva decenii, când criticii chiar erau ascultați, când cuvântul lor chiar conta, rostul lor este acum, mai mult decât oricând, acela de a alcătui pledoarii apte să câştige cititori. Or, lui Eugen Simion acest lucru i-a ieşit mereu, ieri, ca şi azi.
Altfel, fiind o cronologie a reacțiilor critice ale autorului în vremuri pe care e clar că nu le consideră favorabile meseriei sale, cartea este variată tematic, dar egală prin ton. Unul mai curând pesimist. Dar e vorba de un pesimism activ, care îndeamnă la replică, nu de unul care se complace în pasivitate şi care se consolează mai degrabă din lene decât din convingerea că nimic nu mai e de făcut. Ba multe sunt de făcut, consideră Eugen Simion şi bine face. Şi, când vine vorba de apărarea celor pe care, pe bună dreptate, îi consideră scriitori mari, el devine intransigent. Cum, de cele mai multe ori, e vorba despre Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda sau G. Călinescu, Vianu etc., îți cam vine să-i dai dreptate. E aici un punct nevralgic al criticii postdecembriste, care a ales, de cele mai multe ori, atitudini extremiste. Deşi declară că adevărul trebuie rostit, cu orice preț, în întregimea sa, chiar dacă e neconvenabil, Eugen Simion pare mult mai dispus să ierte compromisurile din timpul comunismului şi să apere opera cutărui scriitor. Sigur că e preferabilă această variantă, decât excluderea sau negarea valorii, acolo unde ea este vizibilă, doar pentru că biografia scriitorului lasă de dorit. Dar, măcar de dragul memoriei pioase, ocultarea unor fapte reale, ticăloase sau doar laşe, nu e o soluție. Şi totuşi, un critic trebuie să-şi fixeze azimutul în funcție de axa estetică a operei, reținând, pentru istoria literară, evoluția morală a scriitorului. În această privință, trebuie să recunosc, pe Eugen Simion rar l-am prins în off-side. El recomandă mai degrabă echilibrul verdictului, cunoaşterea contextului, decât acuza rece, savonarolică. Cum îl judecăm pe Ion Caraion, de exemplu? Avem dreptul să-l acuzăm pur şi simplu, trecând cu buretele peste marea suferință care l-a îndemnat, poate, să îşi vândă sufletul? Şi, chiar dacă conchidem că este un om laş, că şi-a turnat prietenii etc., îl face asta un scriitor mai puțin important? Desigur că nu. Oricum, cert este că faptele trebuie cunoscute. Prudența în drămuirea lor e, totuşi, o atitudine ce ține de bun simț. E un nod gordian aici, pe care criticul literar are dificultăți în a-l dezlega: „Se întâmplă ca omul biografic să nu fie la înălțimea omului care scrie şi criticul literar este pus în situația de a-i judeca pe amândoi, având cele două chipuri în față. Cum va proceda? După părerea mea nu are altă şansă decât aceea de a spune adevărul, fiind atent la circumstanțe, încercând să înțeleagă tragedia din interiorul unei istorii urâte, neignorând, mai ales, faptul esențial că acela care a acceptat un compromis regretabil este un poet important, poate un mare poet”. Corect! Dar de cele mai multe ori, autorul acestor Fragmente critice este mai dispus să păstreze tăcerea, considerând că nu e cazul să spună lucrurilor pe nume, că opera e mult mai importantă. Sigur că e mai importantă, dar nici nu mi se pare corect să achităm, cu de la noi putere, unele fapte care au avut urmări grave asupra altuia. Cine îşi mânjeşte condeiul, dă seama în fața eternității şi a propriei conştiințe, cine face însă rău şi altora, are a da seamă public de faptele sale. Aici e problema. Prin urmare, nu cred că e corect să vorbim, de pildă, doar despre ipostaza de critic stimabil a lui Ovid S. Crohmălniceanu, de după 1960, uitând-o pe cea de agitator şi zbir ideologic din „obsedantul deceniu”. Oricine are discernământ vede că balanța înclină către cea de a doua etapă a criticului, dar ştie că celălalt talger nu e totuşi gol. Amnezia nu e, cu orice risc, o soluție valabilă. Iar eufemismul şi sugestia nu fac decât să îngraşe amnezia.
Multe adversități şi-a atras Eugen Simion luând apărarea unor scriitori cu asemenea pete în biografie! Pe de o parte, era datoria criticului literar, permanent atent la valoarea operei, să țină partea acesteia. Pe de altă parte, autorul Jurnalului parizian nu îşi poate reprima anumite accente al temperamentului său; el e, am impresia, un moralist. Vede mereu dincolo de pojghița lucrurilor şi extrage sensuri generale din cazuistica pe care o are sub ochi. Are, e limpede, şi orgoliul, şi conştiința propriei valori şi o pune, de multe ori, chezaş. Dar totul, cred eu, într-un scop nobil: acela al susținerii literaturii de bună calitate. Eugen Simion este un pătimaş al acestei idei. Devotamentul său pentru meseria de critic literar este admirabil şi, din păcate, din ce în ce mai rar. Asta nu i-o pot nega nici, vorba lui, cei mai înverşunați adversari.
Către final, decupez un fragment cu valoare testimoniară. E, de fapt, o mărturie de credință, una dintre nu puținele pe care autorul le-a făcut de-a lungul unei cariere prestigioase. O confirmare a dăruirii sale, a vocației autentice pe care şi-o exercită de aproape jumătate de veac: „Îi trebuie şi criticului oase tari pentru că trebuie să stea, uneori, zece ore la masa de scris, dar îi mai trebuie ceva: o imensă răbdare şi o mare iubire pentru literatură. Critica este o logodnă pe viață cu literatura, iar literatura nu-i oferă totdeauna numai satisfacții. Uneori îți vine să fugi din bibliotecă şi să te pierzi în pustiile vieții curente. Te răzgândeşti în cele din urmă şi, spăşit, reiei farmecul acestei logodne spirituale. Nu vorbesc de o conjugalitate pe viață pentru că ea presupune, adesea, mari şi mici traume. Critica este o iubire lungă rămasă în faza logodnei. O logodnă de-a pururi, vorba lui Arghezi. Aşadar: cine vrea să devină critic să-şi cerceteze întâi oasele tari pentru a le evalua puterea de rezistență şi, apoi, să-şi cerceteze spiritul şi caracterul pentru a-şi da seama de câtă răbdare este în stare”.
Pe 25 mai, anul acesta, Eugen Simion a împlinit 75 de ani. O vârstă care, într-o lume normală, ar trebui să impună respect şi măcar o reverență. Dincolo de orice dubii, el este unul dintre marii noştri critici, iar acest lucru se cere rostit cu responsabilitate. În plus, spiritul său este la fel de viu şi de percutant ca întotdeauna, curiozitatea, răbdarea nu i s-au tocit. Are, ce mai, oasele tari. Iar acest al cincilea volum al Fragmentelor critice demonstrează cu prisosință acest lucru.