YASUSHI INOUE. ARTA DISCREȚIEI ŞI A SUGESTIEI

Pentru a înțelege importanța spirituală (şi/sau psihologică) a culorii în viața oamenilor din veacurile trecute, un profesor pensionar îşi dedică tot timpul pe care îl are la dispoziție nu numai studierii istoriei artelor vizuale din Japonia, ci şi încercării de a deprinde el însuşi modul tradițional de receptare a aparent atât de simplelor ornamente picturale. Cum? Oricât de straniu ar putea să pară, el se decide, în plină epocă modernă, să fabrice culori – propunându-şi chiar să atingă perfecțiunea vechilor nuanțe din celebre stampe – folosind metodele străvechi, cunoscute de generații în Arhipelag, dar, în ultima vreme, uitate din cauza invaziei de produse occidentale. Aparent, nimic altceva decât un capriciu al unui pensionar aflat în căutarea unei ocupații cu care să-şi umple prea lungile ore ale singurătății. Dar, la o privire mai atentă, relatarea acestui fapt ce ar ține de lumea banalului şi a cotidianului spune ceva esențial nu numai despre lumea japoneză a secolului XX, prinsă între tensiunile uneori extrem de acute dintre valorile tradiționale, autohtone, şi cele modern-occidentale, nici exclusiv despre sufletul nipon, întotdeauna atent la detalii, fie ele şi neînsemnate, ci, în egală măsură, despre maniera de a scrie a unuia dintre cei mai importanți prozatori din acest spațiu cultural, autorul povestirii centrate în jurul demersului oarecum utopic al fostului profesor, atât de pasionat de lumea culorilor specifice regiunii sale.
Yasushi Inoue (1907 – 1991), căci despre el este vorba, deşi mai puțin cunoscut cititorilor occidentali, în comparație cu conaționalii săi Yasunari Kawabata sau Yukio Mishima, este unul dintre cei mai apreciați oameni de litere japonezi ai epocii contemporane. Ajuns rapid la celebritate, prin publicarea, în 1949, a extraordinarului roman Puşca de vânătoare şi încununat, în scurtă vreme, cu numeroase premii literare nipone (prestigiosul Premiu Akutagawa fiindu-i decernat, tot în 1949, pentru povestirea Lupta cu tauri), Inoue a figurat, nu o dată, şi pe listele – mai lungi sau mai scurte – ale candidaților la Premiul Nobel, fără însă a-l şi primi. Cu toate acestea, opera lui este de o profunzime şi de o acuitate a analizei psihologice, o finețe a observației şi a detaliului şi o delicatețe care îl individualizează puternic printre contemporanii săi. Nici Natsume Soseki ori Haruki Murakami nu au reuşit să ajungă vreodată, nici chiar în cele mai reuşite pagini ale lor, la tonul elegiac, la subtilitatea aluzivă sau la farmecul discursiv care se regăsesc în toate scrierile lui Inoue, fie că e vorba de proza scurtă (remarcabila rămânând pentru totdeauna Lupta cu tauri), de romanul istoric Lupul albastru – de neuitat fiind, aici, figura lui Ginghis Han –, ori de romanul de analiză psihologică sau de familie. Se întâmplă astfel şi pentru că Yasushi Inoue, rămânând un reprezentant prin excelență al literaturii moderne, ştie cum să păstreze legătura cu tradiția – tradițiile! – lumii nipone, dar şi cum să facă acest lucru într-un mod sensibil diferit față de Yasunari Kawabata. Căci Inoue nu scrie niciodată poeme în proză şi nu se serveşte de tehnica includerii „golului epic” în textele sale, aşa cum proceda autorul Țării zăpezilor, ci, perfect cunoscător al esteticii occidentale (autor al unei teze de licență dedicate esteticii lui Paul Valéry) şi al tehnicilor narative ale prozei secolului XX, le aplică unui univers pe care nu îl rupe, însă, niciodată, de cadrul specific nipon. De aici profunda melancolie şi notele elegiace ce-i străbat textele.
În fond, prozatorul nu face altceva decât să repete, la nivel simbolic – şi, fără îndoială, narativ – modelul propriului său personaj, profesorul pensionar dispus să-şi petreacă restul vieții pentru a deprinde şi duce la perfecțiune o artă considerată perimată si anacronica. Numai că Inoue nu acționează doar la nivelul unei culori – nici măcar doar la acela al culorii locale... –, ci are în vedere un cadru mai larg şi mai multe niveluri de semnificație, opera sa căpătând, astfel, dimensiuni şi semnificații pe care o primă lectură nu ne-ar face, poate, să le bănuim. Iar răbdarea şi temeinicia cu care se dedică elaborării oricărui text rămân exemplare, mai cu seamă în contextul lumii atât de grăbite a ultimului secol: este proverbială călătoria pe care Inoue a făcut-o până la Muntele Hodaka, pe care l-a şi escaladat, apoi, nu mai puțin de patru ori, pentru a aduna, în mod nemijlocit, materialul documentar de care avea nevoie pentru definitivarea romanului Zidul de gheață. De asemenea, în perioada în care lucra la Wadatsumi (Zeul mării), o creație epică de proporții vaste, cronică de familie şi deopotrivă excelent roman istoric, autorul a petrecut luni în şir în Statele Unite ale Americii, pentru a înțelege mai bine şi la fața locului drama trăită de membrii familiilor mixte, americano-japoneze, şi mai cu seamă de descendenții lor după cel De-al Doilea Război Mondial. Toate aceste amănunte încetează să fie, în cazul unui asemenea scriitor, simple amănunte biografice, menite a da culoare prezentărilor academice, ele devenind, practic, parte integrantă din chiar procesul de creație şi, mai important, din fondul ce reprezintă însăşi esența prozei sale.
Volumul de povestiri Cupa de cleştar, de curând apărut în limba română, cuprinde opt povestiri ale lui Inoue, alese, deloc întâmplător, doar dintre acelea al căror cadru de desfăşurare este legat de lumea japoneză. Tocmai pentru că aceste texte surprind cel mai bine şi evidențiază perfect nu numai tensiunile societății nipone în epoca deschiderii spre lumea occidentală, ci şi arta desăvârşită a unui autor mai puțin cunoscut până acum cititorului român. Excelenta versiune a lui Flavius Florea surprinde perfect cadența textelor, precum şi atmosfera pe care Inoue o creează în fiecare povestire, fără a pierde din vedere nici aciditatea sau, după caz, melancolia dialogurilor personajelor. De reținut este şi păstrarea, în paranteză, a titlurilor originale ale povestirilor, nu neapărat ca o pată de culoare, ci ca o modalitate foarte bine aleasă pentru a evidenția individualitatea acestui atât de aparte şi de profund scriitor în cadrul mai larg al spațiului cultural japonez. Bucata care dă şi titlul prezentului volum, Cupa de cleştar (Gyokuwanki), stabileşte, de la bun început, coordonatele acestui gen de proză: aici, nefericita poveste de dragoste a unui împărat din secolul al VI-lea, simbolizată de două vase de cleştar (o pereche de vase) care sunt descoperite după veacuri de un pasionat cercetător, trimite la o situație din prezent, ce marchează chiar existența unuia dintre protagoniştii textului (sora lui având un mariaj ce pare a repeta datele celui imperial, din vechime.) Dovadă, dacă mai era nevoie, că unele lucruri nu se schimbă niciodată, dar şi – mai ales – că nefericirea omenească e la fel de sfâşietoare oriunde şi oricând. Căci, deşi în ambele căsnicii totul ar fi putut să fie bine, absolut totul sfârşeşte în suferință şi moarte, totul devine risipire, pierdere, a celui drag şi a iluziei pe care, la un moment dat, protagoniştii au luat-o drept dragoste. Acestea sunt, de fapt, şi marile teme ale povestirilor lui Inoue: dragostea, pierderile de tot felul, singurătatea şi înstrăinarea, dificultatea comunicării reale şi profunde, eşecul, ratarea. Astfel, în Obasute se aduce în prim plan vechiul obicei de a abandona vârstnicii care împlineau şaptezeci de ani pe Muntele Obasute, iar acest fapt, înspăimântător în trecut, ajunge să le pară vârstnicilor din prezentul narațiunii o adevărată binecuvântare şi o reală uşurare pentru ei şi familiile lor...
Inoue dovedeşte, abordând astfel de subiecte şi reuşind să facă din fiecare povestire un adevărat tur de forță (la nivel stilistic si nu numai), o neasemuită capacitate de a transmite stări emoționale difuze şi, nu o dată, contradictorii, dar şi de a trata cadrul natural cu o familiaritate şi cu o intuiție a valorii peisajului mai rar întâlnite chiar şi în proza din Arhipelag. Personajele sale se retrag, uneori, în natură – sau, cel puțin, au tendința aceasta –, văzând în ea unica soluție pentru rezolvarea, fie şi temporară, a problemelor grave cu care se confruntă. Că, uneori, ratarea nu poate fi ocolită şi nici ascunsă la infinit, aşa cum se întâmplă în Rododendronii din Hira sau în Viața unui falsificator este adevărat, însă rămâne remarcabilă abilitatea lui Inoue de a spune atât de mult în atât de puține pagini. Şi, uneori, chiar mai important decât de a spune, de a sugera, pur si simplu. Iar aceste calități identificabile în creația sa au fost deprinse, după cum autorul însuşi a mărturisit, încă din primii ani ai copilăriei, când Inoue s-a confruntat cu o situație mai puțin obişnuită, fiind crescut în familia concubinei bunicului său din partea mamei. Iar tensiunile inerente ivite în mijlocul unei astfel de familii, precum şi stările greu de definit pe care le trăia el sau le presimțea la diferiți membri ai acestui grup destul de eterogen l-au determinat pe scriitorul de mai târziu să se raporteze la lumea din jur cu o sensibilitate aparte şi, nu o dată, capabilă să observe chiar şi ceea ce, de obicei – mai ales în Japonia, dar, desigur, nu numai – rămâne ascuns în spatele măştilor sociale sau dincolo de convențiile de orice fel.
Încă un aspect remarcabil al prozei lui Inoue, mai cu seamă al prozei scurte, este utilizarea frecventă a persoanei întâi singular şi construirea unor naratori pe deplin credi(ta)bili, trecutul devenind, deci, întotdeauna personal şi asumat pe de-a-ntregul; chiar mai important, dovedindu-se a fi extrem de viu şi de pregnant în toate datele sale. În acest fel, fiecare text rezistă nu numai prin linia narativă ca atare, ci şi prin viziunea pe care o prezintă cu naturalețe, o viziune specifică şi inconfundabilă, de natură a-l implica pe cititor în atmosfera creată. Totul prezentat cu o simplitate a stilului şi cu o limpezime uluitoare, acesta fiind şi fondul pe care personajele îşi trăiesc dramele, ratările sau iubirile eşuate, dar şi pe care au, chiar şi în eşec, revelația posibilității salvării, fie şi tardive, prin intermediul artei. Povestirile trăiesc, astfel, cumva din interior, fie că e vorba despre cele istorice ori despre acelea care mizează pe evidențierea diferențelor de mentalitate dintre lumea modernă şi cea tradițională sau despre cele unde Inoue construieşte, ca nimeni altul – şi, practic, cum numai el mai reuşise să o facă şi anterior, în Puşca de vânătoare, de pildă – perfectele triunghiuri conjugale. Perfecte şi, desigur, cu atât mai dureroase pentru cei implicați.
Iar dacă, în proza istorică, Inoue pornea, implicit, de la marele model al lui Stendhal, prezentând marea istorie pentru a evidenția modul în care forțele exterioare determină acțiunile omeneşti, trebuie să recunoaştem că autorul nipon reuşeşte să se şi detaşeze de această structură şi de această înțelegere a lumii şi a mecanismelor sociale, câtă vreme conflictul resimțit de ființa umană este mereu atenuat, la el, prin accentul pus pe filosofia buddhistă a predestinării. Povestirile lui Yasushi Inoue devin, astfel, expresii perfecte ale patosului uman şi ale singurătății, ale izolării şi suferinței ce reprezintă, adesea, destinul omenesc pe acest pământ. Dar, deopotrivă, textele acestea spun multe despre cum existența pe care omul o (poate) duce, în anumite perioade sau momente, nu este cu adevărat a lui – sau, în orice caz, nu este exact ceea ce şi-ar fi dorit să fie. Protagoniştii lui Inoue tind să se transforme, în unele situații, în ceea ce alții, cei dragi sau apropiați cred sau spun despre ei, dar şi să înțeleagă, chiar dacă mai / foarte / prea târziu câte suferințe le-au adus alegerile pe care, cu voie sau fără voie, le-au făcut.


Yasushi Inoue, Cupa de cleştar.
Traducere şi note de Flavius Florea, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2011