Cartea de religie
Paul Aretzu
O MĂNĂSTIRE PENTRU UN SFÂNT
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Sfântul Antim Ivireanul şi Mănăstirea Tuturor Sfinților (Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, Precuvântare de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul României şi un studiu introductiv, Ctitorii mănăstirii Antim, de Acad. Virgil Cândea) este o carte somptuoasă, cu ilustrații şi facsimiluri (Patriarhul Teoctist o numeşte vederea iconică a istoriei), în care se întâlnesc un sfânt, Mitropolitul Antim Ivireanul, şi un mare duhovnic şi iconar, Părintele Sofian Boghiu, legați de acelaşi sfânt lăcaş, pe care primul l-a ctitorit (1713-1715), iar al doilea l-a slujit (1950-2002), Mănăstirea Antim, cu hramul Duminica Tuturor Sfinților. Ediția, alcătuită cu multă râvnă, cuprinde o prezentare a vieții şi operei Sfântului Antim, scrisă de Părintele Sofian, lucrarea Chipurile Vechiului şi Noului Testament, rămasă în manuscris, după moartea Mitropolitului, conținând şi 503 portrete în medalion şi alte desene (reprodusă anastatic şi în transcriere), un istoric al Mănăstirii Antim, aparținând arhimandritului Sofian, un testament şi precizări ale Mitropolitului în legătură cu mănăstirea – Aşezământul mănăstirii Tuturor Sfinților, şi Hrisovul arhieresc din 20 iulie 1715, de întemeiere. Un text final, Melcul, raza şi steaua, despre stema mitropolitului, aparține lui Virgil Cândea.
Datele despre viața şi activitatea lui Antim sunt, azi, îndeobşte cunoscute. Numele său de mirean era Andrei. Originar din Georgia (Iviria), a fost robit de turci şi se pare că l-a răscumpărat patriarhul Dosithei al Ierusalimului, aflat în exil la Constantinopol. Astfel l-a cunoscut Constantin Brâncoveanu care l-a adus în țară. Anton Maria del Chiaro, secretarul domnitorului muntean, vorbeşte despre înzestrările sale multiple, caligraf, brodeur, desenator şi pictor, sculptor în lemn şi în piatră şi un foarte bun miniaturist. Era cunoscător al mai multor limbi. Prima tipăritură (1691), semnată ieromonahul Antim, are caracter parenetic, fiind o traducere din greaca veche în neogreacă făcută de Hrisant Nottara, nepotul lui Dosithei – Învățăturile Împăratului Vasile I Macedoneanul către fiul său, Leon cel Înțelept. S-a călugărit şi a fost hirotonit la Mitropolia din Bucureşti. Contextul istoric fiind favorabil, Constantin Brâncoveanu continuă preocupările culturale ale predecesorului său, Şerban Cantacuzino, propunându-şi introducerea limbii române în ritualul liturgic. În 1696, ieromonahul este trimis la Mănăstirea Snagov, contribuind la renovarea acesteia şi formând o şcoală de tipografi. În 1705 este ales episcop al Râmnicului, începând munca neobosită de traducere şi tipărire. În 1708 este înscăunat mitropolit al Ungrovlahiei. Dar, în urma unor intrigi politice, Constantin Brâncoveanu se îndepărtează de mitropolit, pe care vrea chiar să-l înlăture din scaun. O dispută destul de aprinsă se iscă şi cu Hrisant Nottara, ajuns patriarh al Ierusalimului, care vroia să-şi extindă autoritatea directă asupra unor biserici din Muntenia. Atât domnitorul, cât şi mitropolitul au susținut ortodoxia din Transilvania, amenințată, datorită condițiilor ei speciale, să se rupă de credința strămoşească. Legături ecumenice de întrajutorare s-au păstrat cu Biserici surori din Georgia şi Siria, opresate de turci.
Mitropolitul a susținut, direct sau prin ucenicii săi, o activitate tipografică impresionantă: 65 de cărți, dintre care 26 sunt în limba română. În afară de cărțile proprii tipărite, în număr de patru, au rămas şi lucrări în manuscris (Gabriel Ştrempel acceptă ca autentice trei: Didahiile, Chipurile Vechiului şi Noului Testament – pe care o numeşte un cronograf ilustrat, şi Aşezământul mănăstirii Antim). Antim a slujit, în istoria atât de zbuciumată a medievalității româneşti, sub trei domnitori: umanistul Constantin Brâncoveanu, vremelnicul Ştefan Cantacuzino (în timpul căruia s-a terminat zidirea Mănăstirii Tuturor Sfinților) şi Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Țara Românească, aservit turcilor. În urma unor încercări ale boierilor de a-l înlătura pe fanariot de la domnie, în care se implică şi el, Antim este obligat să renunțe la funcția ierarhică şi este înlocuit cu vechiul său adversar, Mitrofan. Aducându-i-se acuzații false de vrăjitorie şi înşelăciune, este caterisit de Patriarhul Constantinopolului, Ieremia al III-lea şi exilat într-o mănăstire, pe Muntele Sinai. Pe drum însă, ceauşii însoțitori îl ucid, la localitatea Galipoli, iar trupul, tăiat bucăți, îi este aruncat într-un afluent al râului Marița, Tundja.
Chipurile Vechiului şi Noului Testament este o lucrare rămasă în manuscris, pierdută, redescoperită înainte de primul război mondial, la Kiev, de Ştefan Berechet, publicată pentru prima oară în 1966 de Gabriel Ştrempel (în Romanoslavica, apoi în volumul de Opere, din 1972). S-au mai aflat două copii ale ei, fidele în bună măsură. Textul este precedat de obişnuitele Versuri la Stema țării, în care, după o imagine a Creației dumnezeieşti, se face o dedicație iubitorului de Hristos, Prealuminatului Constantin din viță Basarabă, Stăpânul Țării Româneşti. Dedicația este reluată într-un text mai explicit, exprimându-se gratitudinea „pentru multele folosuri şi faceri de bine”, pentru „ramurile cele neveştejite ale milosteniei şi făclia creştinescului tău suflet spre faptele cele bune şi dumnezeieşti pururea aprinsă cu focul credinței şi a dragostei cei fierbinte”. Gabriel Ştrempel încadrează scrierea în categoria cronografelor, răspândite în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Manuscrisul este, ca într-un arbore genealogic, ornamentat cu portrete în medalion, reprezentând chipurile personajelor biblice, diferențiate fizionomic şi dovedind o înaltă măiestrie artistică. Ideea ilustrării, provenită probabil din Arborele lui Iesei, este însă originală, aparținându-i în întregime autorului. Bogăția şi diversitatea informației demonstrează cultura impresionantă a mitropolitului, sursele sale nerezumându-se numai la cele biblice, ci extinzându-se şi la domeniile istoric, filosofic sau al tradiției populare. Sunt citați Strabon, Josephus Flavius, Fericitul Augustin, Philon din Alexandria, Ieronim, Ambrozie, Ioan Gură de Aur etc. Urmărind lanțul generațiilor biblice (cu trimiteri riguroase) de la Adam până la Iisus Hristos, mitropolitul selectează, esențializează evenimentele legate de „obrazele oamenilor celor vestiți”, alcătuind un text epic captivant, într-o limbă de mare limpezime, făcând adesea apel la spusele unor teologi, filosofi şi istorici proeminenți: „Acest Ghedeon au pus cărnuri pe piatră înaintea îngerului ce i se arătase şi surpând jărtăvnicul lui Vaal, să numi Ierovaal. Şi s-au arătat lui semn pre lână, cum că va mântui Dumnezeu prin mâna lui, pre Israil cu 300 de oameni, carii vor limpi apă din râu, cum limpesc câinii. Şi ducându-să noaptea la corturile vrăjmaşilor au auzit povestindu-şi, unul cătră altul visele. Şi, întorcându-să îndată la ai lui, au plecat asupra vrăjmaşilor. Deci cu scuturarea donițelor şi cu bucinatul bucinelor, spăimântând pre vrăjmaşi au omorât 4 împărați adică pre Oriv, pre Ziv, pre Zeveei şi pre Salmana. Şi au mântuit pre Israil din mâinile lui Madiiam; şi s-au odihnit pământul 40 de ani”. Mitropolitul extinde informațiile şi în afara spațiului izraelian, făcând diverse concordanțe: „În vremea acestuia s-au făcut, de Palamid, slovele elinilor”, „În vremea aceasta s-au izvodit danțul în Elada”, „În vremea aceasta au întocmit Mercurie lăuta”, „În vreme acestuia împărățiia la Troada Priamos”, „În vremea acestuia avea cinste Sofoclis şi Evripidis, poeticii”, „Într-acea vreme era Platon, filosoful”, „În vremea acestuia erau dascăli, Dimosten şi Aristotel” etc. Sunt evocați patriarhi, împărați, regi, judecători, proroci, preoți. Este amintit momentul traducerii Vechiului Testament în greacă (Septuaginta), în vremea lui Ptolemeu Filadelful. Ieşindu-se din formatul biblic, este pomenită campania lui Alexandru Macedon şi sfârşitul său tragic: „mărindu-i-se numele şi lățindu-i-se împărăția foarte, zavistuindu-l unii din boiarii lui, l-au otrăvit, pentru că roada zavistiei moarte iaste”. Se vorbeşte, de asemenea, despre expansiunea romanilor, dar şi despre numeroasele lupte pentru putere în bazinul mediteranean şi în spațiul Asiei Mici. În vremea împăratului Octavian August, S-a născut Domnul Iisus, din Fecioara Maria.
Antim Ivireanul este un foarte bun cunoscător al Scripturii, pe care o exprimă într-o limbă cursivă, curată şi, cu siguranță, înduhovnicită (nu putem să nu remarcăm un progres, în această privință, față de apropiata, în timp, traducere a Bibliei, 1688, dar e drept că aceasta cumula şi texte mai vechi). El este un bun teolog, făcând trimiteri exacte la Scriptură şi la Sfinții Părinți, dar şi un cunoscător al culturii antice. „Arborele” său are menirea să legitimeze mesianismul Domnului Iisus Hristos, înscriindu-L într-un profetism al istoriei. Împarte această istorie, după Evsevie, Sofronie, Avgustin şi Ieronim, în şapte mari veacuri: de la Adam până la Potop, de la Potop până la Avraam, de la Avraam la David, de la David până la mutarea Vavilonului, de la robia babiloniană până la naşterea lui Hristos, de la Hristos până la ziua judecății şi, ultimul, care începe de la ziua judecății şi nu se sfârşeşte în veci.
După acest text de genealogie biblică, urmează o amănunțită istorie a Mănăstirii Antim, de la întemeiere până în zilele noastre, scrisă de Părintele Sofian Boghiu, care i-a fost arhimandrit. Zidirea a început, sub îngrijirea Mitropolitului Antim, la 24 aprilie 1713, dându-i-se hramul Tuturor Sfinților. S-a construit pe locul unei biserici de lemn. Biserica, zidită după planurile amănunțite ale arhiereului ctitor, care i s-au arătat, a fost împrejmuită cu chilii şi lăcaşuri şi a fost înzestrată cu bunuri de preț, iar în interior a fost zugrăvită cu fresce de meşterul Preda. I s-au făcut, de asemenea, danii de moşii şi averi. Mitropolitul i-a adăugat prima bibliotecă publică şi o tipografie.
Biserica şi tot complexul mănăstiresc au fost sfințite în anul 1715. Stilul arhitectural este cel brâncovenesc, din cărămidă şi piatră, cu pridvor deschis, cu coloane şi ancadramente. Uşa de la intrare, sculptată în lemn, cu ornamente florale, a fost lucrată chiar de Antim. Pictura originară nu s-a păstrat. Pictura actuală aparține mai multor etape de restaurare şi deci mai multor artişti, lui Petre Alessandrescu, Costin Petrescu, Olga Greceanu şi Sofian Boghiu. Catapeteasma a suferit şi ea mai multe înlocuiri, azi fiind reinstalată cea de pe vremea mitropolitului, din piatră sculptată. Se mai păstrează icoanele ctitoriceşti. Casele egumeneşti erau cu etaj şi foişor. Chiliile adăposteau şi tipografia şi biblioteca. În locul celor dinspre nord, deteriorate, a fost construit, între 1911-1912, Palatul Sfântului Sinod. Se adaugă clopotnița, paraclisul, început de Antim, pictat la 1860 de Gh. M. Tăttărescu.
Printr-un Aşezământ, mitropolitul hotăra ca mănăstirea „să fie slobodă, nesupusă şi nestăpânită de nici un fel de obraz, nici de domnul țării, nici de arhiereul carele va fi după vremuri, nici de vreunul din boiari”. Obligația egumenului era ca din averea de care dispunea să asigure viața monahilor, dar să-i ajutoreze şi pe săraci. Prost administrată, nerespectând regulile prescrise de mitropolit, mănăstirea a decăzut, ajungând aproape o ruină. La sfârşitul secolului al XVIII-lea devenise metoc al Episcopiei de Argeş. Dintre episcopi, Ilarion a fost cel mai activ. În 1840, în chiliile mănăstirii s-au depozitat Arhivele Statului.
Restaurări, foarte necesare, s-au făcut între 1860 şi 1863, sub conducerea arhitectului Johann Schlatter, care a făcut şi unele modificări. În 1908, se fac noi reparații. În 1917, în timpul războiului, în biserică au fost adăpostite moaştele Sfintei mucenițe Filofteia, de la Argeş. În 1937, Patriarhul Miron Cristea propune reînființarea Mănăstirii Antim, în condițiile prevăzute de ctitorul ei. Viața obştei intră într-o desfăşurare normală. La subsolul Sfântului Sinod se instalează Institutul Biblic, la care încep să se publice traduceri din Sfinții Părinți. Între anii 1945-1948, în comunitatea monahală, din care făceau parte Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, Felix Dubneac, Roman Braga, s-a statornicit practicarea Rugăciunii lui Iisus, adică a rugăciunii inimii. Astfel, s-a constituit grupul Rugul Aprins. Inițiatorul a fost Daniil Teodorescu (Sandu Tudor). Se țineau conferințe pe teme religioase, în sala bibliotecii, dar şi sub formă de predici, în biserică.
Importante restaurări s-au făcut în perioada 1940-1948. Alte lucrări s-au desfăşurat între 1960-1964, în vederea aniversării a 250 de ani de la moartea martirică a mitropolitului. Iconarul Sofian Boghiu a devenit stareț. În 1992, Mitropolitul martir Antim Ivireanul a fost canonizat, cu pomenire în data de 27 septembrie.
Cartea conține, în continuare, un text format din 32 de capete, Aşezământul mănăstirii Tuturor Sfinților, în care sunt stabilite rânduielile ctitoriei. Scopul principal al lăcaşului monastic este unul evanghelic, al facerilor de bine, după exemplul Domnului Hristos, fiindcă cei ce vor moşteni Împărăția sunt „cei ce au miluit pre cei săraci, au săturat pre cei flămânzi, au adăpat pre cei setoş, au îmbrăcat pre cei goli, au mângâiat pre cei străini şi au căutat pre cei bolnavi şi închiş”. Asigurându-i veniturile necesare, mitropolitul stabileşte totala autonomie a mănăstirii, ca în vremurile primare: „vom să fie slobodă, nesupusă şi nestăpânită de nici un fel de obraz”. Stabileşte, de asemenea, epitropia unor negustori de încredere. Hotărăşte reguli pentru călugări, preoți, dispune subvenționarea la învățătură a unor copii săraci, îngroparea cerşetorilor, mângâierea şi ajutorarea celor închişi, oferirea unor dote fetelor sărace care vor să se mărite, adăpostirea temporară a străinilor.
Sunt stabilite reguli cu privire la desfăşurarea activităților eclesiastice, precum şi legate de funcționarea tipografiei şi a vivliotecii. În marea sa compasiune față de semeni, lasă ca regulă îngrijirea bolnavilor, atât a celor din aşezământ, cât şi a celor mahalagii la această beserică. Cu multă acribie, cu responsabilitate, lasă rânduieli cu privire la administrarea corectă a veniturilor mănăstireşti, la desfăşurarea slujbelor de pomenire, la diverse situații care s-ar putea ivi. După obiceiul unor asemenea legăminte, mitropolitul îl întăreşte cu o amenințare de afurisenie a celor care vor încălca prevederile stabilite.
Arhimandritul Sofian întocmeşte şi o listă cu Documente din Arhivele Naționale referitoare la Mănăstirea Antim, din care nu putem să nu selectăm câteva (nu fără o urmă de perplexitate): „1756, aprilie 22: Scarlat monahul dă mănăstirii Antim o livadă cu pomi în mahalaua Broştenilor”, „1780, octombrie 26: Mitrea biv vistier dăruieşte mănăstirii Tuturor Sfinților un loc de cârciumă în mahalaua Antimului”, „1715, august 7: Ioan Braşoveanul vinde mitropolitului Antim un țigan”, „1721, noiembrie 22: Manda jupâneasa vinde egumenului Sava al mănăstirii Tuturor Sfinților, o țigancă”, „1727, februarie 20: Constantin Conțescu dăruieşte lui Avcsentie, năstravnicul mănăstirii Tuturor Sfinților, un copil țigan”, „1715, octombrie 14: Ştefan Cantacuzino vv. scuteşte mănăstirea Tuturor Sfinților de toate orânduialele şi poruncile câte ne-ar veni de la împărăție şi de alte dări ce se obişnuiesc în țară şi îi dăruieşte 100 bolovani de sare de la ocna Telega”.
Diata mitropolitului, modul grijuliu cum gândeşte această fundație monahală demonstrează pravoslavnicia sa autentică, trăită, umanismul său creştin, punând la bază iubirea pentru semeni, milostenia, prefigurând calea spre Împărăție. Tălmăcindu-i stema, Virgil Cândea spune că, prin aspirațiile sale spre lumină, prin moartea martirică, a dat dovadă de o mare înțelegere patriotică. Dar el a depăşit cu totul gândirea națională, identificându-se cu modelul jertfitor al lui Hristos. Limba lui, de o claritate şi o siguranță care uimesc, îl face foarte român, dar credința şi umanitatea sa deplină îl fac cetățean universal al lui Dumnezeu, adică sfânt. Luminosul Părinte Sofian Boghiu, urmând pilda tipografului Antim, realizează o carte completă, echilibrată, cu adevărat apologetică, recuperând integral frumusețea multiplă a manuscrisului Sfântului monah şi, totodată, evidențiind roadele Mănăstirii Tuturor Sfinților (Antim) care, peste timp şi peste vremuri, a ieşit biruitoare, aducând spiritualității române Rugul Aprins.
Datele despre viața şi activitatea lui Antim sunt, azi, îndeobşte cunoscute. Numele său de mirean era Andrei. Originar din Georgia (Iviria), a fost robit de turci şi se pare că l-a răscumpărat patriarhul Dosithei al Ierusalimului, aflat în exil la Constantinopol. Astfel l-a cunoscut Constantin Brâncoveanu care l-a adus în țară. Anton Maria del Chiaro, secretarul domnitorului muntean, vorbeşte despre înzestrările sale multiple, caligraf, brodeur, desenator şi pictor, sculptor în lemn şi în piatră şi un foarte bun miniaturist. Era cunoscător al mai multor limbi. Prima tipăritură (1691), semnată ieromonahul Antim, are caracter parenetic, fiind o traducere din greaca veche în neogreacă făcută de Hrisant Nottara, nepotul lui Dosithei – Învățăturile Împăratului Vasile I Macedoneanul către fiul său, Leon cel Înțelept. S-a călugărit şi a fost hirotonit la Mitropolia din Bucureşti. Contextul istoric fiind favorabil, Constantin Brâncoveanu continuă preocupările culturale ale predecesorului său, Şerban Cantacuzino, propunându-şi introducerea limbii române în ritualul liturgic. În 1696, ieromonahul este trimis la Mănăstirea Snagov, contribuind la renovarea acesteia şi formând o şcoală de tipografi. În 1705 este ales episcop al Râmnicului, începând munca neobosită de traducere şi tipărire. În 1708 este înscăunat mitropolit al Ungrovlahiei. Dar, în urma unor intrigi politice, Constantin Brâncoveanu se îndepărtează de mitropolit, pe care vrea chiar să-l înlăture din scaun. O dispută destul de aprinsă se iscă şi cu Hrisant Nottara, ajuns patriarh al Ierusalimului, care vroia să-şi extindă autoritatea directă asupra unor biserici din Muntenia. Atât domnitorul, cât şi mitropolitul au susținut ortodoxia din Transilvania, amenințată, datorită condițiilor ei speciale, să se rupă de credința strămoşească. Legături ecumenice de întrajutorare s-au păstrat cu Biserici surori din Georgia şi Siria, opresate de turci.
Mitropolitul a susținut, direct sau prin ucenicii săi, o activitate tipografică impresionantă: 65 de cărți, dintre care 26 sunt în limba română. În afară de cărțile proprii tipărite, în număr de patru, au rămas şi lucrări în manuscris (Gabriel Ştrempel acceptă ca autentice trei: Didahiile, Chipurile Vechiului şi Noului Testament – pe care o numeşte un cronograf ilustrat, şi Aşezământul mănăstirii Antim). Antim a slujit, în istoria atât de zbuciumată a medievalității româneşti, sub trei domnitori: umanistul Constantin Brâncoveanu, vremelnicul Ştefan Cantacuzino (în timpul căruia s-a terminat zidirea Mănăstirii Tuturor Sfinților) şi Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Țara Românească, aservit turcilor. În urma unor încercări ale boierilor de a-l înlătura pe fanariot de la domnie, în care se implică şi el, Antim este obligat să renunțe la funcția ierarhică şi este înlocuit cu vechiul său adversar, Mitrofan. Aducându-i-se acuzații false de vrăjitorie şi înşelăciune, este caterisit de Patriarhul Constantinopolului, Ieremia al III-lea şi exilat într-o mănăstire, pe Muntele Sinai. Pe drum însă, ceauşii însoțitori îl ucid, la localitatea Galipoli, iar trupul, tăiat bucăți, îi este aruncat într-un afluent al râului Marița, Tundja.
Chipurile Vechiului şi Noului Testament este o lucrare rămasă în manuscris, pierdută, redescoperită înainte de primul război mondial, la Kiev, de Ştefan Berechet, publicată pentru prima oară în 1966 de Gabriel Ştrempel (în Romanoslavica, apoi în volumul de Opere, din 1972). S-au mai aflat două copii ale ei, fidele în bună măsură. Textul este precedat de obişnuitele Versuri la Stema țării, în care, după o imagine a Creației dumnezeieşti, se face o dedicație iubitorului de Hristos, Prealuminatului Constantin din viță Basarabă, Stăpânul Țării Româneşti. Dedicația este reluată într-un text mai explicit, exprimându-se gratitudinea „pentru multele folosuri şi faceri de bine”, pentru „ramurile cele neveştejite ale milosteniei şi făclia creştinescului tău suflet spre faptele cele bune şi dumnezeieşti pururea aprinsă cu focul credinței şi a dragostei cei fierbinte”. Gabriel Ştrempel încadrează scrierea în categoria cronografelor, răspândite în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Manuscrisul este, ca într-un arbore genealogic, ornamentat cu portrete în medalion, reprezentând chipurile personajelor biblice, diferențiate fizionomic şi dovedind o înaltă măiestrie artistică. Ideea ilustrării, provenită probabil din Arborele lui Iesei, este însă originală, aparținându-i în întregime autorului. Bogăția şi diversitatea informației demonstrează cultura impresionantă a mitropolitului, sursele sale nerezumându-se numai la cele biblice, ci extinzându-se şi la domeniile istoric, filosofic sau al tradiției populare. Sunt citați Strabon, Josephus Flavius, Fericitul Augustin, Philon din Alexandria, Ieronim, Ambrozie, Ioan Gură de Aur etc. Urmărind lanțul generațiilor biblice (cu trimiteri riguroase) de la Adam până la Iisus Hristos, mitropolitul selectează, esențializează evenimentele legate de „obrazele oamenilor celor vestiți”, alcătuind un text epic captivant, într-o limbă de mare limpezime, făcând adesea apel la spusele unor teologi, filosofi şi istorici proeminenți: „Acest Ghedeon au pus cărnuri pe piatră înaintea îngerului ce i se arătase şi surpând jărtăvnicul lui Vaal, să numi Ierovaal. Şi s-au arătat lui semn pre lână, cum că va mântui Dumnezeu prin mâna lui, pre Israil cu 300 de oameni, carii vor limpi apă din râu, cum limpesc câinii. Şi ducându-să noaptea la corturile vrăjmaşilor au auzit povestindu-şi, unul cătră altul visele. Şi, întorcându-să îndată la ai lui, au plecat asupra vrăjmaşilor. Deci cu scuturarea donițelor şi cu bucinatul bucinelor, spăimântând pre vrăjmaşi au omorât 4 împărați adică pre Oriv, pre Ziv, pre Zeveei şi pre Salmana. Şi au mântuit pre Israil din mâinile lui Madiiam; şi s-au odihnit pământul 40 de ani”. Mitropolitul extinde informațiile şi în afara spațiului izraelian, făcând diverse concordanțe: „În vremea acestuia s-au făcut, de Palamid, slovele elinilor”, „În vremea aceasta s-au izvodit danțul în Elada”, „În vremea aceasta au întocmit Mercurie lăuta”, „În vreme acestuia împărățiia la Troada Priamos”, „În vremea acestuia avea cinste Sofoclis şi Evripidis, poeticii”, „Într-acea vreme era Platon, filosoful”, „În vremea acestuia erau dascăli, Dimosten şi Aristotel” etc. Sunt evocați patriarhi, împărați, regi, judecători, proroci, preoți. Este amintit momentul traducerii Vechiului Testament în greacă (Septuaginta), în vremea lui Ptolemeu Filadelful. Ieşindu-se din formatul biblic, este pomenită campania lui Alexandru Macedon şi sfârşitul său tragic: „mărindu-i-se numele şi lățindu-i-se împărăția foarte, zavistuindu-l unii din boiarii lui, l-au otrăvit, pentru că roada zavistiei moarte iaste”. Se vorbeşte, de asemenea, despre expansiunea romanilor, dar şi despre numeroasele lupte pentru putere în bazinul mediteranean şi în spațiul Asiei Mici. În vremea împăratului Octavian August, S-a născut Domnul Iisus, din Fecioara Maria.
Antim Ivireanul este un foarte bun cunoscător al Scripturii, pe care o exprimă într-o limbă cursivă, curată şi, cu siguranță, înduhovnicită (nu putem să nu remarcăm un progres, în această privință, față de apropiata, în timp, traducere a Bibliei, 1688, dar e drept că aceasta cumula şi texte mai vechi). El este un bun teolog, făcând trimiteri exacte la Scriptură şi la Sfinții Părinți, dar şi un cunoscător al culturii antice. „Arborele” său are menirea să legitimeze mesianismul Domnului Iisus Hristos, înscriindu-L într-un profetism al istoriei. Împarte această istorie, după Evsevie, Sofronie, Avgustin şi Ieronim, în şapte mari veacuri: de la Adam până la Potop, de la Potop până la Avraam, de la Avraam la David, de la David până la mutarea Vavilonului, de la robia babiloniană până la naşterea lui Hristos, de la Hristos până la ziua judecății şi, ultimul, care începe de la ziua judecății şi nu se sfârşeşte în veci.
După acest text de genealogie biblică, urmează o amănunțită istorie a Mănăstirii Antim, de la întemeiere până în zilele noastre, scrisă de Părintele Sofian Boghiu, care i-a fost arhimandrit. Zidirea a început, sub îngrijirea Mitropolitului Antim, la 24 aprilie 1713, dându-i-se hramul Tuturor Sfinților. S-a construit pe locul unei biserici de lemn. Biserica, zidită după planurile amănunțite ale arhiereului ctitor, care i s-au arătat, a fost împrejmuită cu chilii şi lăcaşuri şi a fost înzestrată cu bunuri de preț, iar în interior a fost zugrăvită cu fresce de meşterul Preda. I s-au făcut, de asemenea, danii de moşii şi averi. Mitropolitul i-a adăugat prima bibliotecă publică şi o tipografie.
Biserica şi tot complexul mănăstiresc au fost sfințite în anul 1715. Stilul arhitectural este cel brâncovenesc, din cărămidă şi piatră, cu pridvor deschis, cu coloane şi ancadramente. Uşa de la intrare, sculptată în lemn, cu ornamente florale, a fost lucrată chiar de Antim. Pictura originară nu s-a păstrat. Pictura actuală aparține mai multor etape de restaurare şi deci mai multor artişti, lui Petre Alessandrescu, Costin Petrescu, Olga Greceanu şi Sofian Boghiu. Catapeteasma a suferit şi ea mai multe înlocuiri, azi fiind reinstalată cea de pe vremea mitropolitului, din piatră sculptată. Se mai păstrează icoanele ctitoriceşti. Casele egumeneşti erau cu etaj şi foişor. Chiliile adăposteau şi tipografia şi biblioteca. În locul celor dinspre nord, deteriorate, a fost construit, între 1911-1912, Palatul Sfântului Sinod. Se adaugă clopotnița, paraclisul, început de Antim, pictat la 1860 de Gh. M. Tăttărescu.
Printr-un Aşezământ, mitropolitul hotăra ca mănăstirea „să fie slobodă, nesupusă şi nestăpânită de nici un fel de obraz, nici de domnul țării, nici de arhiereul carele va fi după vremuri, nici de vreunul din boiari”. Obligația egumenului era ca din averea de care dispunea să asigure viața monahilor, dar să-i ajutoreze şi pe săraci. Prost administrată, nerespectând regulile prescrise de mitropolit, mănăstirea a decăzut, ajungând aproape o ruină. La sfârşitul secolului al XVIII-lea devenise metoc al Episcopiei de Argeş. Dintre episcopi, Ilarion a fost cel mai activ. În 1840, în chiliile mănăstirii s-au depozitat Arhivele Statului.
Restaurări, foarte necesare, s-au făcut între 1860 şi 1863, sub conducerea arhitectului Johann Schlatter, care a făcut şi unele modificări. În 1908, se fac noi reparații. În 1917, în timpul războiului, în biserică au fost adăpostite moaştele Sfintei mucenițe Filofteia, de la Argeş. În 1937, Patriarhul Miron Cristea propune reînființarea Mănăstirii Antim, în condițiile prevăzute de ctitorul ei. Viața obştei intră într-o desfăşurare normală. La subsolul Sfântului Sinod se instalează Institutul Biblic, la care încep să se publice traduceri din Sfinții Părinți. Între anii 1945-1948, în comunitatea monahală, din care făceau parte Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, Felix Dubneac, Roman Braga, s-a statornicit practicarea Rugăciunii lui Iisus, adică a rugăciunii inimii. Astfel, s-a constituit grupul Rugul Aprins. Inițiatorul a fost Daniil Teodorescu (Sandu Tudor). Se țineau conferințe pe teme religioase, în sala bibliotecii, dar şi sub formă de predici, în biserică.
Importante restaurări s-au făcut în perioada 1940-1948. Alte lucrări s-au desfăşurat între 1960-1964, în vederea aniversării a 250 de ani de la moartea martirică a mitropolitului. Iconarul Sofian Boghiu a devenit stareț. În 1992, Mitropolitul martir Antim Ivireanul a fost canonizat, cu pomenire în data de 27 septembrie.
Cartea conține, în continuare, un text format din 32 de capete, Aşezământul mănăstirii Tuturor Sfinților, în care sunt stabilite rânduielile ctitoriei. Scopul principal al lăcaşului monastic este unul evanghelic, al facerilor de bine, după exemplul Domnului Hristos, fiindcă cei ce vor moşteni Împărăția sunt „cei ce au miluit pre cei săraci, au săturat pre cei flămânzi, au adăpat pre cei setoş, au îmbrăcat pre cei goli, au mângâiat pre cei străini şi au căutat pre cei bolnavi şi închiş”. Asigurându-i veniturile necesare, mitropolitul stabileşte totala autonomie a mănăstirii, ca în vremurile primare: „vom să fie slobodă, nesupusă şi nestăpânită de nici un fel de obraz”. Stabileşte, de asemenea, epitropia unor negustori de încredere. Hotărăşte reguli pentru călugări, preoți, dispune subvenționarea la învățătură a unor copii săraci, îngroparea cerşetorilor, mângâierea şi ajutorarea celor închişi, oferirea unor dote fetelor sărace care vor să se mărite, adăpostirea temporară a străinilor.
Sunt stabilite reguli cu privire la desfăşurarea activităților eclesiastice, precum şi legate de funcționarea tipografiei şi a vivliotecii. În marea sa compasiune față de semeni, lasă ca regulă îngrijirea bolnavilor, atât a celor din aşezământ, cât şi a celor mahalagii la această beserică. Cu multă acribie, cu responsabilitate, lasă rânduieli cu privire la administrarea corectă a veniturilor mănăstireşti, la desfăşurarea slujbelor de pomenire, la diverse situații care s-ar putea ivi. După obiceiul unor asemenea legăminte, mitropolitul îl întăreşte cu o amenințare de afurisenie a celor care vor încălca prevederile stabilite.
Arhimandritul Sofian întocmeşte şi o listă cu Documente din Arhivele Naționale referitoare la Mănăstirea Antim, din care nu putem să nu selectăm câteva (nu fără o urmă de perplexitate): „1756, aprilie 22: Scarlat monahul dă mănăstirii Antim o livadă cu pomi în mahalaua Broştenilor”, „1780, octombrie 26: Mitrea biv vistier dăruieşte mănăstirii Tuturor Sfinților un loc de cârciumă în mahalaua Antimului”, „1715, august 7: Ioan Braşoveanul vinde mitropolitului Antim un țigan”, „1721, noiembrie 22: Manda jupâneasa vinde egumenului Sava al mănăstirii Tuturor Sfinților, o țigancă”, „1727, februarie 20: Constantin Conțescu dăruieşte lui Avcsentie, năstravnicul mănăstirii Tuturor Sfinților, un copil țigan”, „1715, octombrie 14: Ştefan Cantacuzino vv. scuteşte mănăstirea Tuturor Sfinților de toate orânduialele şi poruncile câte ne-ar veni de la împărăție şi de alte dări ce se obişnuiesc în țară şi îi dăruieşte 100 bolovani de sare de la ocna Telega”.
Diata mitropolitului, modul grijuliu cum gândeşte această fundație monahală demonstrează pravoslavnicia sa autentică, trăită, umanismul său creştin, punând la bază iubirea pentru semeni, milostenia, prefigurând calea spre Împărăție. Tălmăcindu-i stema, Virgil Cândea spune că, prin aspirațiile sale spre lumină, prin moartea martirică, a dat dovadă de o mare înțelegere patriotică. Dar el a depăşit cu totul gândirea națională, identificându-se cu modelul jertfitor al lui Hristos. Limba lui, de o claritate şi o siguranță care uimesc, îl face foarte român, dar credința şi umanitatea sa deplină îl fac cetățean universal al lui Dumnezeu, adică sfânt. Luminosul Părinte Sofian Boghiu, urmând pilda tipografului Antim, realizează o carte completă, echilibrată, cu adevărat apologetică, recuperând integral frumusețea multiplă a manuscrisului Sfântului monah şi, totodată, evidențiind roadele Mănăstirii Tuturor Sfinților (Antim) care, peste timp şi peste vremuri, a ieşit biruitoare, aducând spiritualității române Rugul Aprins.