Cartea de arhitectură
Augustin Ioan
ISTORII MICI ŞI MARI (ORICUM, COMUNISTE!)
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Doamna profesor Ana Maria Zahariade ne propune un volum bilingv de-dicat arhitecturii din România de dinainte de 1989. Nu este primul, după cum mărturiseşte chiar autoarea: o parte din textele aici cuprinse sunt reluări şi interpolări din studii mai vechi, precum Dacia 1300 Mygeneration (cu Ştefan Constantinescu), sau, cum am recunoscut, fragmente dintr-o conferință ținută la Viena la Centrul de Arhitectură, cu ani în urmă, după care a urmat, de altfel, şi prestigiosul premiu Herder; autoarea, aici, face o critică ironică, mai puțin documentată şi, deci, mai pripită în concluzii, la adresa „catedralei zburătoare”, cum o numeşte doamna profesor (şi care, totuşi, excede limita de timp autoimpusă: 1989). Aceste opinii reflectă, e adevărat, opinia negativă a unei părți semnificative a intelighenției locale, dar îi sabotează autoarei obiectivitatea demersului teoretic. Poate că era mai bine dacă se limita cu adevărat la perioada de până în 1989.
Aşa se face că, deşi titlul pare să ne sugereze un tratat dacă nu complet, atunci măcar comprehensiv al temei anunțate prin titlu, de fapt avem de-a face doar cu o foarte serioasă, documentată – dar parțială şi ea – colecție de istorii, uneori de petites histoires. Eu nu critic genul, mai ales că îl practic. Mai mult decât atât, îl provoc. Excesiv de ambițioasa „istorie” a arhitecturii româneşti din secolul XX (atributele şi ghilimele aparțin autoarei, proiectul este, însă, al meu), invocată de autoare la pagina 7, nu şi-a propus niciodată exhaustivitatea. Mai mult, nici nu s-a dorit vreo clipă a fi o istorie, cu sau fără ghilimele, a întregii arhitecturi din secolul trecut, ci doar o colecție ori antologie de texte aparținând a diverşi autori sau a temelor acesteia; nu a arhitecturii româneşti, căci nu ştiu ce e aceasta, în afară de neoromânesc şi arhitectura zisă cu specific național din perioada Ceauşescu, ci a arhitecturii din România (actuală). Precum vedeți, precauțiile au fost multiple, iar rezultatul, chiar dacă i se pare autoarei a fi „eşuat”, este că ne aflăm în fața unuia dintre puținele volume publicate care să se adreseze, oblic, parțial şi colectiv, temei.
Voi reveni asupra volumului într-o cronică separată. Aici, în această intervenție de semnal, vreau doar să mai nuanțez puțin lucrurile. Într-o notă (6) de la pagina 17, aproape toate studiile care îl preced temporal sau îl acompaniază pe cel publicat de autoare sunt descrise drept „încercări…parțiale; majoritatea se referă la ultimele două decenii”. Având în vedere că sunt citate şi unele dintre cărțile mele, nu toate, mă simt dator să mai adaug câteva cuvinte. Cele câteva studii pe care le-am făcut şi le-am publicat în, vorba autoarei, ultimele două decenii, nu le privesc exclusiv pe acestea din urmă, am scris şi publicat extensiv, în România şi în străinătate, asupra arhitecturii realist-socialiste sovietice şi asupra ieşirii din stalinism în spațiul ex-sovietic şi, mai ales, la noi. E vorba, aşadar, despre primele două decenii de comunism, nu despre cele de după acesta (sau e vorba despre ultimele două decenii de comunism?). Este adevărat că studiile sunt foarte puține şi că, în raport cu proiectele şi cu necesitățile reale ale istoriografiei domeniului, ele pot părea minore. Dar tot la fel de adevărat mi se pare că expedierea lor în câteva cuvinte de execuție publică, la subsolul unei pagini, este nedreaptă. Poate că mai utilă era o bibliografie, poate asezonată cu sugestii pentru cercetări viitoare de folos viitorilor? Poate un index de autori de clădiri, de opere edificate şi scrise era cu putință, de asemenea, a fi elaborat? De aceea, cartea pare, în absența lor, a se termina brusc, ca şi când i-ar mai lipsi pagini, fie ele şi cu informații editorial-tipografice.
Altfel, ea este interesantă, bogat ilustrată cu material de epocă, ce merita, poate, mai multe informații cu privire la autori şi ani de construcție a edificiilor prezentate. Ca toate cărțile apărute sub egida Simetria, avem în față un volum elegant paginat şi bine tipărit, pe o hârtie de excelentă calitate. Nu mă îndoiesc, aşadar, că, la fel cu majoritatea celor apărute până acum, de-a lungul anilor, la Editura Simetria, şi aceasta va fi premiată la Bienala OAR. Şi pe drept cuvânt!
(Ana Maria Zahariade – Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989,
ediție bilingvă, Ed. Simetria, 2011)
Aşa se face că, deşi titlul pare să ne sugereze un tratat dacă nu complet, atunci măcar comprehensiv al temei anunțate prin titlu, de fapt avem de-a face doar cu o foarte serioasă, documentată – dar parțială şi ea – colecție de istorii, uneori de petites histoires. Eu nu critic genul, mai ales că îl practic. Mai mult decât atât, îl provoc. Excesiv de ambițioasa „istorie” a arhitecturii româneşti din secolul XX (atributele şi ghilimele aparțin autoarei, proiectul este, însă, al meu), invocată de autoare la pagina 7, nu şi-a propus niciodată exhaustivitatea. Mai mult, nici nu s-a dorit vreo clipă a fi o istorie, cu sau fără ghilimele, a întregii arhitecturi din secolul trecut, ci doar o colecție ori antologie de texte aparținând a diverşi autori sau a temelor acesteia; nu a arhitecturii româneşti, căci nu ştiu ce e aceasta, în afară de neoromânesc şi arhitectura zisă cu specific național din perioada Ceauşescu, ci a arhitecturii din România (actuală). Precum vedeți, precauțiile au fost multiple, iar rezultatul, chiar dacă i se pare autoarei a fi „eşuat”, este că ne aflăm în fața unuia dintre puținele volume publicate care să se adreseze, oblic, parțial şi colectiv, temei.
Voi reveni asupra volumului într-o cronică separată. Aici, în această intervenție de semnal, vreau doar să mai nuanțez puțin lucrurile. Într-o notă (6) de la pagina 17, aproape toate studiile care îl preced temporal sau îl acompaniază pe cel publicat de autoare sunt descrise drept „încercări…parțiale; majoritatea se referă la ultimele două decenii”. Având în vedere că sunt citate şi unele dintre cărțile mele, nu toate, mă simt dator să mai adaug câteva cuvinte. Cele câteva studii pe care le-am făcut şi le-am publicat în, vorba autoarei, ultimele două decenii, nu le privesc exclusiv pe acestea din urmă, am scris şi publicat extensiv, în România şi în străinătate, asupra arhitecturii realist-socialiste sovietice şi asupra ieşirii din stalinism în spațiul ex-sovietic şi, mai ales, la noi. E vorba, aşadar, despre primele două decenii de comunism, nu despre cele de după acesta (sau e vorba despre ultimele două decenii de comunism?). Este adevărat că studiile sunt foarte puține şi că, în raport cu proiectele şi cu necesitățile reale ale istoriografiei domeniului, ele pot părea minore. Dar tot la fel de adevărat mi se pare că expedierea lor în câteva cuvinte de execuție publică, la subsolul unei pagini, este nedreaptă. Poate că mai utilă era o bibliografie, poate asezonată cu sugestii pentru cercetări viitoare de folos viitorilor? Poate un index de autori de clădiri, de opere edificate şi scrise era cu putință, de asemenea, a fi elaborat? De aceea, cartea pare, în absența lor, a se termina brusc, ca şi când i-ar mai lipsi pagini, fie ele şi cu informații editorial-tipografice.
Altfel, ea este interesantă, bogat ilustrată cu material de epocă, ce merita, poate, mai multe informații cu privire la autori şi ani de construcție a edificiilor prezentate. Ca toate cărțile apărute sub egida Simetria, avem în față un volum elegant paginat şi bine tipărit, pe o hârtie de excelentă calitate. Nu mă îndoiesc, aşadar, că, la fel cu majoritatea celor apărute până acum, de-a lungul anilor, la Editura Simetria, şi aceasta va fi premiată la Bienala OAR. Şi pe drept cuvânt!
(Ana Maria Zahariade – Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989,
ediție bilingvă, Ed. Simetria, 2011)