Spectator
Nicolae Prelipceanu
NAȚIONALUL BUCUREŞTEAN ÎŞI PUNE PĂLĂRIA LA LOC
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Pentru cei care nu erau încă în viață atunci, să reamintim că Teatrul Național „I. L. Caragiale” din Bucureşti n-a fost întotdeauna aşa cum îl vedeam până mai lunile trecute. Prima sa apariție, mi-o aduc aminte şi eu, parcă a fost ieri, era una insolită, o clădire cu pereții parcă ai unei mănăstiri din Evul Mediu românesc, deasupra cărora se lățea în afară un fel de pălărie, tot ansamblul putând părea şi o gigantică ciupercă. Era o clădire în stilul modernist al anilor 60, concepută de arhitecții Horia Maicu, Romeo Belea (prezent şi astăzi, la restaurare) şi Nicolae Cucu, iar rezistența era concepută de inginerul Alexandru Cişmigiu. Era din cărămidă aparentă şi urma, într-un proiect care nu s-a mai realizat niciodată, să fie acoperită pe trei laturi de o mare frescă. Frescă n-a fost, dar au apărut, în foaierul mare, două imense tapiserii, una de Şerban Gabrea şi Florin Ciubotaru, iar cealaltă de Ion Nicodim. Clădirea a fost inaugurată în decembrie 1973, cu un spectacol hibrid, între o paleaşcă (sigur nu pleaşcă) patriotard-ceauşistă semnată de Baranga şi două acte din Apus de soare, singura dată când Ceauşescu a intrat în acest teatru. Se zice, dar ce zic eu se zice?, se ştie că lui Ceauşescu i-a displăcut profund această nouă construcție, cine a văzut vreodată stilul de mobilier sau de clădire care-l aştepta prin județe înțelege de ce. Sau cine a văzut – şi cine n-a văzut? – Casa Poporului... N-o fi zis nimic la prima vedere, dar cineva – sigur nu Cel-de-Sus – l-a ajutat, pentru că, în august 1978, Sala Mare, în prima ei formă, a ars şi totul s-a făcut scrum în ea. Prilej foarte nimerit – doar trebuia reconstruită – şi pentru schimbarea fațadei clădirii, ca să arate aşa cum îşi dorea „Ceahlăul gândirii româneşti”, încă ne-cocoțat pe cele mai înalte culmi, ca-n 1989.
La 33 de ani de la acel incendiu, conducerea actuală a TNB, în speță Ion Caramitru, a obținut fonduri europene şi aprobarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului pentru începerea lucrărilor de amenajare a clădirii ca să arate din nou aşa cum fusese la început, dar şi pentru a cuprinde cinci săli de spectacole, galerii de artă, cafenele, magazine de artă, după modelul, mărturisit cândva de actualul director al TNB, al naționalului londonez. N-a început bine şantierul să se vadă, că gurile rele au şi pornit să fonfăie pe la colțuri că, din cauza lucrărilor de acum, clădirea este în pericol de prăbuşire la prima mişcare tectonică mai măricică, dacă nu cumva nu s-o fi şi prăbuşit deja dar e în situația stelei lui Eminescu, azi îl vedem şi nu e. M-am întrebat şi eu dacă e sau nu e, la re-vederea unui spectacol care-mi plăcuse pe la premieră, Dineu cu proşti, dar care, după un an, arată cu totul altfel. Sala exista, deci exista şi clădirea, nu se prăbuşise la prima mişcare tectonică; e drept, era cu câteva ore înainte de cutremurul din 4 (iar 4!) octombrie, din care a scăpat nevătămat/ă. Culmea e că, în prezența unuia dintre arhitecții care au proiectat clădirea, în anii ‘60, dl Romeo Belea, cel care se ocupă acum şi de restaurarea ei, mai bine zis de readucerea ei la stadiul inițial, Ion Caramitru a informat presa că tocmai din cauza fațadei plăcute micului dictator național, care făcuse să se adauge nu ştiu câte sute de tone ale unei şape de beton şi a faptului că toată acea nouă coajă se sprijinea pe parcajul subteran, clădirea era în pericol şi abia prin înlăturarea acestei fațade şi a accesoriilor ei, ea poate fi reconsolidată. Nu-i nimic, dacă suntem contra actualului directorat, putem fonfăi orice.
Atunci, în anii 80, când se concepea şi Casa Poporului, Ceauşescu a cerut mărirea sălii mari a TNB, la 1100 de locuri, ceea ce, spune arhitectul Romeo Belea, nu se potrivea cu o sală de dramă. S-a găsit altcineva care să execute ordinul. Acum, când vreun dobitoc îmi dă şuturi în speteaza scaunului, pentru că nu încape, înțeleg că în el lucrează chiar mortul de la 25 decembrie 1989, deoarece sporirea locurilor s-a obținut, pe acelaşi spațiu, prin îndesirea la exces a rândurilor de scaune. Fără să respecte ordinele din anii 80, dimpotrivă, TNB va putea cuprinde în cele cinci săli ale sale, la finalul acestei refaceri, prevăzut pentru anul 2013, mai multă lume decât acum (1700), adică circa 3000 de spectatori. Care, în plus, îşi vor putea petrece câteva ore din zi prin foaierele teatrului, în cafenele, galerii, magazine de artă, restaurant (că n-o să fie, se pare, decât unul, dar să vezi prețuri acolo!).
Deşi clădirea teatrului este acoperită, toate cele trei săli actuale funcționează ca înainte – proiectul e astfel conceput ca viața teatrală să meargă înainte – şi stagiunea 2011-2012 îşi vede de treabă. Printre premierele prevăzute zilele acestea (până la apariția textului nostru, ea va fi la trecut) se numără Purificare (alta decât cea a lui Sarah Cane, pusă de Andrei Şerban la Cluj) de Peter Zelenka, în regia unui tânăr artist, Alexandru Mâzgăreanu. Unul dintre proiectele importante ale naționalului bucureştean este realizarea unei integrale Caragiale, în această stagiune şi în prima parte a următoarei stagiuni. Vom vedea un D’ale Carnavalului în regia lui Alexandru Tocilescu, un spectacol-colaj din momente şi schițe, realizat de Alexandru Dabija. Un eveniment şi pe de altă parte va putea fi premiera cu Năpasta, în regia – nu veți ghici! – lui Radu Afrim. Care n-a prea pus piese ale clasicilor, chiar teoretizând această repulsie. Aferim, dom’ Afrim! Horațiu Mălăele va regiza O scrisoare pierdută, iar Felix Alexa O noapte furtunoasă. Un eveniment va fi, sunt sigur, cel puțin dintr-un motiv, acela al reîntoarcerii pe scenă a unui mare actor, absent de vreo 20 de ani, în Conu Leonida față cu reacțiunea, în regia lui Silviu Purcărete, care vine după un D’ale Carnavalului de mare succes la Sibiu. Cu – şi aici e surpriza! – Mariana Mihuț şi! şi! şi!... Marin Moraru, acest uriaş actor parcă făcut pentru Caragiale şi care ne-a lipsit atâta timp, aproape o veşnicie.
O să mai vedem, desigur, şi altele, cum ar fi o Vizita bătrânei doamne de Dürrenmatt, în regia bulgarului Alexander Morfov, un Omul cu mârțoaga de George Ciprian, pus de Anca Bradu, un Băiatul din ultima bancă de Juan Mayorga, autor spaniol introdus în teatrul românesc de Fundația „Camil Petrescu”, adică de Florica Ichim, în regia lui Cristian Theodor Popescu, iar duminica, din două în două săptămâni, ni se va trage la sala Atelier, câte o conferință de să te ții... vorba aceea. Prin urmare, Teatrul Național „I. L. Caragiale” va fi mai viu ca oricând în anul comemorării morții marelui nostru clasic şi proiectant sau profet, după ale cărui schițe ne mai comportăm, cum se spune prea adesea ca să nu fie adevărat, şi astăzi. Şi atunci de ce să nu-i gustăm, iar şi iar, opera nemuritoare? Chiar aşa, fără pălărie încă, TNB-ul îşi va îndeplini misiunea şi stagiunea asta.
La 33 de ani de la acel incendiu, conducerea actuală a TNB, în speță Ion Caramitru, a obținut fonduri europene şi aprobarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului pentru începerea lucrărilor de amenajare a clădirii ca să arate din nou aşa cum fusese la început, dar şi pentru a cuprinde cinci săli de spectacole, galerii de artă, cafenele, magazine de artă, după modelul, mărturisit cândva de actualul director al TNB, al naționalului londonez. N-a început bine şantierul să se vadă, că gurile rele au şi pornit să fonfăie pe la colțuri că, din cauza lucrărilor de acum, clădirea este în pericol de prăbuşire la prima mişcare tectonică mai măricică, dacă nu cumva nu s-o fi şi prăbuşit deja dar e în situația stelei lui Eminescu, azi îl vedem şi nu e. M-am întrebat şi eu dacă e sau nu e, la re-vederea unui spectacol care-mi plăcuse pe la premieră, Dineu cu proşti, dar care, după un an, arată cu totul altfel. Sala exista, deci exista şi clădirea, nu se prăbuşise la prima mişcare tectonică; e drept, era cu câteva ore înainte de cutremurul din 4 (iar 4!) octombrie, din care a scăpat nevătămat/ă. Culmea e că, în prezența unuia dintre arhitecții care au proiectat clădirea, în anii ‘60, dl Romeo Belea, cel care se ocupă acum şi de restaurarea ei, mai bine zis de readucerea ei la stadiul inițial, Ion Caramitru a informat presa că tocmai din cauza fațadei plăcute micului dictator național, care făcuse să se adauge nu ştiu câte sute de tone ale unei şape de beton şi a faptului că toată acea nouă coajă se sprijinea pe parcajul subteran, clădirea era în pericol şi abia prin înlăturarea acestei fațade şi a accesoriilor ei, ea poate fi reconsolidată. Nu-i nimic, dacă suntem contra actualului directorat, putem fonfăi orice.
Atunci, în anii 80, când se concepea şi Casa Poporului, Ceauşescu a cerut mărirea sălii mari a TNB, la 1100 de locuri, ceea ce, spune arhitectul Romeo Belea, nu se potrivea cu o sală de dramă. S-a găsit altcineva care să execute ordinul. Acum, când vreun dobitoc îmi dă şuturi în speteaza scaunului, pentru că nu încape, înțeleg că în el lucrează chiar mortul de la 25 decembrie 1989, deoarece sporirea locurilor s-a obținut, pe acelaşi spațiu, prin îndesirea la exces a rândurilor de scaune. Fără să respecte ordinele din anii 80, dimpotrivă, TNB va putea cuprinde în cele cinci săli ale sale, la finalul acestei refaceri, prevăzut pentru anul 2013, mai multă lume decât acum (1700), adică circa 3000 de spectatori. Care, în plus, îşi vor putea petrece câteva ore din zi prin foaierele teatrului, în cafenele, galerii, magazine de artă, restaurant (că n-o să fie, se pare, decât unul, dar să vezi prețuri acolo!).
Deşi clădirea teatrului este acoperită, toate cele trei săli actuale funcționează ca înainte – proiectul e astfel conceput ca viața teatrală să meargă înainte – şi stagiunea 2011-2012 îşi vede de treabă. Printre premierele prevăzute zilele acestea (până la apariția textului nostru, ea va fi la trecut) se numără Purificare (alta decât cea a lui Sarah Cane, pusă de Andrei Şerban la Cluj) de Peter Zelenka, în regia unui tânăr artist, Alexandru Mâzgăreanu. Unul dintre proiectele importante ale naționalului bucureştean este realizarea unei integrale Caragiale, în această stagiune şi în prima parte a următoarei stagiuni. Vom vedea un D’ale Carnavalului în regia lui Alexandru Tocilescu, un spectacol-colaj din momente şi schițe, realizat de Alexandru Dabija. Un eveniment şi pe de altă parte va putea fi premiera cu Năpasta, în regia – nu veți ghici! – lui Radu Afrim. Care n-a prea pus piese ale clasicilor, chiar teoretizând această repulsie. Aferim, dom’ Afrim! Horațiu Mălăele va regiza O scrisoare pierdută, iar Felix Alexa O noapte furtunoasă. Un eveniment va fi, sunt sigur, cel puțin dintr-un motiv, acela al reîntoarcerii pe scenă a unui mare actor, absent de vreo 20 de ani, în Conu Leonida față cu reacțiunea, în regia lui Silviu Purcărete, care vine după un D’ale Carnavalului de mare succes la Sibiu. Cu – şi aici e surpriza! – Mariana Mihuț şi! şi! şi!... Marin Moraru, acest uriaş actor parcă făcut pentru Caragiale şi care ne-a lipsit atâta timp, aproape o veşnicie.
O să mai vedem, desigur, şi altele, cum ar fi o Vizita bătrânei doamne de Dürrenmatt, în regia bulgarului Alexander Morfov, un Omul cu mârțoaga de George Ciprian, pus de Anca Bradu, un Băiatul din ultima bancă de Juan Mayorga, autor spaniol introdus în teatrul românesc de Fundația „Camil Petrescu”, adică de Florica Ichim, în regia lui Cristian Theodor Popescu, iar duminica, din două în două săptămâni, ni se va trage la sala Atelier, câte o conferință de să te ții... vorba aceea. Prin urmare, Teatrul Național „I. L. Caragiale” va fi mai viu ca oricând în anul comemorării morții marelui nostru clasic şi proiectant sau profet, după ale cărui schițe ne mai comportăm, cum se spune prea adesea ca să nu fie adevărat, şi astăzi. Şi atunci de ce să nu-i gustăm, iar şi iar, opera nemuritoare? Chiar aşa, fără pălărie încă, TNB-ul îşi va îndeplini misiunea şi stagiunea asta.