Meridian
Leonardo Ambasciano
NARCOTICE ŞI HALUCINOGENE ÎN CULTURA ROMÂNĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Volumul Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură duce la bun sfârşit un itinerariu pe care Andrei Oişteanu (cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române şi conferențiar asociat la Centrul de Studii Ebraice de la Universitatea din Bucureşti) l-a inițiat la sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut. Precedată de opt fragmente publicate în „Revista 22” (nr. 18-25, 29 aprilie – 23 iunie 2008), cartea se prezintă ca o adevărată enciclopedie de substanțe stupefiante şi psihotrope (în accepțiunea cea mai largă şi incluzând plante medicinale şi psihotrope, droguri naturale sau sintetice, tutun, alcool, ceai, cafea etc.) utilizate în scopuri terapeutice, religioase sau artistice în spațiul românesc, începând din Antichitate. Cartea reprezintă o mină de informații care nu va întârzia să se impună în studiile istorico-religioase şi istorico-literare.
Această nouă contribuție a lui Andrei Oişteanu actualizează şi completează ceea ce autorul a abordat deja pe această temă în volumele sale precedente: Religie, politică şi mit. Texte despre M. Eliade şi I.P. Culianu (Polirom, Iaşi 2007; la pp. 57-61 despre mişcarea hippie din anii ’60-’70; la pp. 62-74 despre Eliade şi utilizarea de substanțe stupefiante; şi la pp. 111-113 despre pozițiile lui Eliade şi Culianu referitoare la şamanism) şi Il diluvio, il drago e il labirinto. Studi di magia e mitologia europea comparata (Edizioni Fiorini, Verona, 2008; ediție parțială a volumului Ordine ?i Haos. Mit şi magie în cultura tradițională românească, Polirom, Iaşi, 2004).
Caracterul excepțional al lucrării pentru cultura română poate fi mai bine înțeles datorită a două coordonate istorico-literare. Prima coordonată, de natură pur istorică, este sintetizată astfel de către autor: „Etnologii români au eludat, de regulă, subiectul utilizării narcoticelor în societățile arhaice şi tradiționale”. Conform propagandei național-comuniste (parțial şi celei pre- şi post-comuniste), geto-dacii trebuiau să fie „oameni drepți, curajoşi, harnici şi morali”. „Informațiile documentare despre fumigațiile cu plante narcotice, sacrificiile umane, superstițiile păgâne şi despre alte năravuri şi metehne considerate ciudate – continuă autorul – trebuiau ocultate sau marginalizate pentru că stricau profilul moral al strămoşului” (p. 11).
Cea de a doua coordonată răspunde necesității de revizuire şi corectare a imaginii uzuale, codificată în istoria literaturii naționale, potrivit căreia utilizarea şi prezența substanțelor stupefiante în viața şi în opera artiştilor şi scriitorilor a fost de obicei ocultată sau minimalizată (p. 12). De aici necesitatea de a diviza volumul în două secțiuni autonome, dar interconectate: prima dedicată istoriografiei antice şi folclorului (Narcotice şi halucinogene în spațiul carpato-dunărean, pp. 17-124), cea de a doua, intitulată Narcotice şi halucinogene în cultura română modernă (pp. 119-501), consacrată protagoniştilor literaturii moderne şi contemporane precum şi savanților şi istoricilor religiilor români. Extrema varietate a temelor abordate şi mărimea volumului nu permit o schematizare uşoară a conținutului. Astfel, în prezenta recenzie voi aborda unele dintre punctele esențiale şi de interes major, fără pretenția de a epuiza bogăția opus magnum oişteaniană.
Prima parte, de interes istorico-religios, are ca subtitlu Utilizarea cu caracter religios şi magico-ritual a plantelor psihotrope. La începutul acestei secțiuni autorul propune o versiune extinsă a articolului Mătrăguna şi alte plante psihotrope, publicat inițial în 1988. Utilizarea canabisului, a alcoolului sau a halucinogenelor în scopuri religioase de către populațiile geto-dace sau traco-scite face şi astăzi obiectul unei aprigi dezbateri. Menționăm aici doar polemica dintre Andrei Oişteanu şi Dan Dana, autorul eseului deconstrucționist Zalmoxis, de la Herodot la Mircea Eliade, Polirom, Iaşi, 2008 (pp. 39-40). În orice caz, controversa capătă o nouă valoare în text, datorită împletirii cercetării surselor clasice şi a interpretărilor arheologico-documentare care s-au succedat în timp.
Andrei Oişteanu oferă în această privință o contribuție la interpretarea unui pasaj foarte dezbătut din istoriografia română aparținând lui Strabon (Geografia XVI, 2, 39). Pe timpul domniei lui Burebista, sacerdotul Deceneu impune tăierea culturilor de viță de vie, interzicând libațiile pe bază de vin. Acest pasaj a fost deseori supus unor suprapuneri anacronice între trecut şi prezent cu scopul de a sublinia moralitatea ante litteram a poporului geto-dac. Un traseu căruia, evident, nu i-a fost străin inevitabilul proces de la sfârşitul secolului al XIX-lea, de creare a unui mit istoriografic menit să răspândească convenții de comportament şi sisteme de valori în comunitățile naționale nou apărute. Explicația lui Andrei Oişteanu evită preocupările etice ale comentatorilor precedenți, conferind episodului o valență religioasă: Deceneu a acționat motivat de dorința de a contracara răspândirea cultului lui Dionysos şi de a reforma abordarea religioasă, de la cultul dionisiac (religie de origine tracă, „democrată”, răspândită la ambele sexe) la cultul zalmoxian (religie orfico-pitagoreică ascetică, elitistă, adresată numai bărbaților; pp. 49-51).
Ne limităm să semnalăm, printre atâtea posibile argumente, discuția privind rolul plantelor halucinogene la sanctuarul de la Delfi şi în templele închinate lui Asclepios, altă divinitate traco-greacă (pp. 55 ş.u.). În acest sens, ar fi interesantă reconsiderarea dosarului prezentat de Andrei Oişteanu pentru a-l confrunta cu rezultatele analizelor geo-chimice referitoare la locul unde se află resturile sanctuarului (cf. L. Piccardi, Active Faulting at Delphi: Seismotectonic Remarks and a Hypothesis for the Geological Environment of a Myth, în „Geology”, no. 28, pp. 651-654; bibliografie şi actualizări în studiul Exploring the Nature of Myth and Its Role in Science, în volumul îngrijit de L. Piccardi & W.B. Masse, Myth and Geology, Geological Society, London, 2007, pp. 9-28). Falia de dedesubt, care probabil se deschide în condiții de seism, poate să se datoreze unei emanații de gaz în vremurile istorice; este posibil ca producerea stărilor extatice de divinație, realizate prin intermediul intoxicațiilor controlate, a beneficiat inițial şi de astfel de fenomene, din păcate neexplorate de către autor.
Partea a doua a volumului este dedicată analizelor relațiilor dintre substanțele stupefiante, exeperiențele medical-ştiințifice şi manifestările literare. Andrei Oişteanu reuşeşte să trateze cu grijă şi atenție câmpul foarte vast al literaturii comparate, cu referințele sale interconectate între ficțiune şi realitate, între episodul documentar şi cel fantastic, alegând ca ghizi ideali pe Baudelaire şi De Quincey pentru secolul al XIX-lea şi pe Jean Cocteau şi Ernst Jünger pentru secolul XX, autori de texte fundamentale privind subiectul în discuție.
Istoricul religiilor a descifrat şi analizat astfel momentele cele mai semnificative pe care literatura română a fost în măsură să le ofere pe tema stupefiantelor. Consumul de substanțe psihotrope nu este niciodată un simplu „detaliu biografic”. „De regulă – notează autorul –, narcoticele modifică starea neuro-psihică a scriitorului şi, adeseori, îi marchează în mod substanțial viața şi opera” (p. 12). Toate acestea în măsura în care, în România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, paradigma modelului cultural dominant turco-fanariot basculează la cel franco-german: „narghileaua imobilizează fumătorul,” în timp ce țigara şi pipa au marcat trecerea de la „imobilismul oriental” al corpului la dinamismul societății occidentale (pp. 156-157).
Partea poate cea mai relevantă pentru istoriografia istoriei religiilor este rezervată lui Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, ambii apreciați scriitori de nuvele şi romane fantastice şi personalități ideale de conexiune între cele două părți care compun volumul. Andrei Oişteanu reconstruieşte experiențele lui Eliade cu substanțele stupefiante: de la consumul probabil de opiu în 1929-1931 în India (pp. 330-332, pp. 336-337), la prezența drogurilor în jurnalele şi romanele sale din anii ’30 (pp. 332-340). Şi Sorana Țopa, cu care Eliade întreține o legătură erotică până la sfârşitul anului 1933, înainte de a se logodi cu viitoarea sa soție Nina Mareş, era obişnuită să utilizeze stupefiante (în cazul ei cocaină), ca atâția alții din mediul artistico-literar din epocă.
În deceniul următor, 1941-1945, Mircea Eliade se află în Portugalia şi scrie un jurnal care a fost recent publicat fără tăieturi sau intervenții ale autorului. Este vorba astfel de o mărturie ideală pentru continuarea urmăririi în operele sale a unor indicii privind utilizarea substanțelor stupefiante. În nuvela Un om mare, gândită şi scrisă în acea perioadă, condiția ontofanică a protagonistului este presupus subordonată utilizării de droguri şi efectelor sale asupra scriitorului (pp. 341-342). În 1943, doi ani înainte de scrierea nuvelei Un om mare şi un an înainte de imaginarea subiectului nuvelei, Eliade notează în jurnal senzația că se simte „complet intoxicat” (p. 347; cf. 11 septembrie 1944 în Jurnalul portughez, ediție italiană cu prefață de Roberto Scagno, Jaca Book, Milano 2009, p. 160). Între 1943 şi 1945, Mircea Eliade şi-a tratat crizele sale neuro-psihice cu antidepresive, printre care cu passiflorină (un extract care nu implică dependență şi care este utilizat pentru virtuțile sale de sedativ natural) şi pervitin, o puternică metamfetamină lansată pe piața germană în 1938, utilizată ca stimulent antistres de soldații germani şi distribuită şi pe piața farmaceutică, până să se fi constatat gravele sale efecte secundare şi să se interzică utilizarea de către civili la câțiva ani după. Pastilele de pervitin sunt prezente şi în piesa eliadiană de teatru, scrisă în aceeaşi perioadă, Oameni şi pietre, în care un speolog şi un poet înfăptuiesc un inițiatic descensus ad inferos în timpul explorării unei peşteri din România (p. 353-355). Şi iranologul suedez Stig Wikander a traversat o perioadă de depresie puternică, alinată prin utilizarea de Maxiton, un alt produs farmaceutic pe bază de metamfetamină. Cum este cunoscut din corespondența dintre cei doi istorici ai religiilor, în martie 1952 Wikander i-a cerut chiar lui Eliade să-i procure o duzină de cutii de Maxiton (p. 354). Relația lui Mircea Eliade cu fenomenul din Statele Unite al culturii hippie şi al utilizării masive a halucinogenelor în perioada anilor ’60-’70 este analizată în detaliu la pp. 356-363.
În capitolele dedicate lui Ioan Petru Culianu se discută opinia polemică a acestuia față de „pseudoantropologul” Carlos Castaneda (pp. 364-366) şi cuprinde câteva pagini obligatorii pentru înțelegerea raportului Eliade-Culianu în privința şamanismului (pp. 366-367), continuare ideală a capitolului Culianu vs Eliade din cartea lui Andrei Oişteanu Religie, politică şi mit. Texte despre M. Eliade şi I.P. Culianu (Polirom, 2007). Merită să amintim opiniile lui Culianu privind plantele cu proprietăți psihotrope: halucinațiile cauzate de consumul de astfel de plante ar fi la originea anumitor credințe mitico-religioase şi practici magico-rituale (asociate de exemplu cu „zborul magic”). În acest sens, Culianu s-ar situa în aceeaşi linie de gândire cu savanți precum Stella Kramrisch (cunoscută de Eliade în timpul şederii sale în India, în anii 1929-1931), Gordon R. Wasson, Carl Rick şi Jonathan Ott, susținători ai teoriei conform căreia utilizarea de plante stupefiante ar avea efecte entheogene, şi anume inducerea unei stări de divinizare entuziastă (“îndumnezeire” cu „enthousiasmos”; pp. 334 şi 368).
Dintre scriitorii, poeții şi savanții analizați în paginile cărții nu putem decât să ne limităm la citarea câtorva nume: Tristan Tzara şi utilizarea cocainei în avangarda de la începutul secolului XX (pp. 246-254), Andrei Codrescu, beatnik prieten cu Allen Ginsberg şi care l-a cunoscut pe Mircea Eliade la Chicago în 1967 (pp. 359 şi 403-408) şi poetul Ion Barbu, descris în momentele sale de dependență cronică de droguri şi de abuz de cafea. Andrei Oişteanu furnizează o splendidă interpretare şamanico-halucinogenă a poeziei lui Ion Barbu Ryga Crypto şi lapona Enigel (pp. 225-234).
Sunt prezente şi personalități tutelare ale literaturii naționale, ca Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu şi Mateiu Caragiale, şi nu lipsesc autorii mai recenți şi mai cunoscuți publicului internațional: Eugène Ionesco şi Emil Cioran, ambii adesea reconfortați de alcool în timpul crizelor lor depresive (pp. 308-327). Volumul este completat de şaptezeci şi una de ilustrații şi de o addenda voluminoasă, care cuprinde printre altele două capitole extrase dintr-un volum neterminat de Mircea Eliade dedicat mandragorei în folclor (pentru o prezentare a acestei cărți eşuate vezi Introducerea de Roberto Scagno la M. Eliade, I riti del costruire, Jaca Book, Milano, 1990, p. XVII), un extras din romanul lui I.P. Culianu intitulat Tozgrec şi o contribuție, inedită şi aceasta, a scriitorului Mircea Cărtărescu.
Trecând cu vederea inevitabilele lacune datorate vastității materialului tratat (de exemplu, lipseşte, inexplicabil, o prezentare succintă a lucrării din secolul al XVI-lea Mandragola a lui Machiavelli la tratarea mătrăgunei ca afrodisiac), interesul pentru această lucrare de istorie a culturii nu se reduce la limitele înguste ale unui singur subiect disciplinar, nici nu poate fi prezentat exhaustiv în această recenzie. În concluzie, volumul se prezintă ca o lucrare de cercetare precisă şi actualizată, obligatoriu necesară tuturor istoricilor religiilor şi savanților interesați să aprofundeze raportul dificil şi controversat dintre droguri, istoria religiilor şi literatură.
În româneşte de Angela Toma
Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, ediție ilustrată, Polirom, Iaşi, 2010 (ediția a doua, revăzută şi adăugită, Polirom, 2011). Volumul a primit Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România. Recenzia a apărut în prestigioasa publicație italiană de istorie a religiilor „Studi e materiali di storia delle religioni”, vol. 76, no. 2, Roma, 2010, pp. 630-634.
Această nouă contribuție a lui Andrei Oişteanu actualizează şi completează ceea ce autorul a abordat deja pe această temă în volumele sale precedente: Religie, politică şi mit. Texte despre M. Eliade şi I.P. Culianu (Polirom, Iaşi 2007; la pp. 57-61 despre mişcarea hippie din anii ’60-’70; la pp. 62-74 despre Eliade şi utilizarea de substanțe stupefiante; şi la pp. 111-113 despre pozițiile lui Eliade şi Culianu referitoare la şamanism) şi Il diluvio, il drago e il labirinto. Studi di magia e mitologia europea comparata (Edizioni Fiorini, Verona, 2008; ediție parțială a volumului Ordine ?i Haos. Mit şi magie în cultura tradițională românească, Polirom, Iaşi, 2004).
Caracterul excepțional al lucrării pentru cultura română poate fi mai bine înțeles datorită a două coordonate istorico-literare. Prima coordonată, de natură pur istorică, este sintetizată astfel de către autor: „Etnologii români au eludat, de regulă, subiectul utilizării narcoticelor în societățile arhaice şi tradiționale”. Conform propagandei național-comuniste (parțial şi celei pre- şi post-comuniste), geto-dacii trebuiau să fie „oameni drepți, curajoşi, harnici şi morali”. „Informațiile documentare despre fumigațiile cu plante narcotice, sacrificiile umane, superstițiile păgâne şi despre alte năravuri şi metehne considerate ciudate – continuă autorul – trebuiau ocultate sau marginalizate pentru că stricau profilul moral al strămoşului” (p. 11).
Cea de a doua coordonată răspunde necesității de revizuire şi corectare a imaginii uzuale, codificată în istoria literaturii naționale, potrivit căreia utilizarea şi prezența substanțelor stupefiante în viața şi în opera artiştilor şi scriitorilor a fost de obicei ocultată sau minimalizată (p. 12). De aici necesitatea de a diviza volumul în două secțiuni autonome, dar interconectate: prima dedicată istoriografiei antice şi folclorului (Narcotice şi halucinogene în spațiul carpato-dunărean, pp. 17-124), cea de a doua, intitulată Narcotice şi halucinogene în cultura română modernă (pp. 119-501), consacrată protagoniştilor literaturii moderne şi contemporane precum şi savanților şi istoricilor religiilor români. Extrema varietate a temelor abordate şi mărimea volumului nu permit o schematizare uşoară a conținutului. Astfel, în prezenta recenzie voi aborda unele dintre punctele esențiale şi de interes major, fără pretenția de a epuiza bogăția opus magnum oişteaniană.
Prima parte, de interes istorico-religios, are ca subtitlu Utilizarea cu caracter religios şi magico-ritual a plantelor psihotrope. La începutul acestei secțiuni autorul propune o versiune extinsă a articolului Mătrăguna şi alte plante psihotrope, publicat inițial în 1988. Utilizarea canabisului, a alcoolului sau a halucinogenelor în scopuri religioase de către populațiile geto-dace sau traco-scite face şi astăzi obiectul unei aprigi dezbateri. Menționăm aici doar polemica dintre Andrei Oişteanu şi Dan Dana, autorul eseului deconstrucționist Zalmoxis, de la Herodot la Mircea Eliade, Polirom, Iaşi, 2008 (pp. 39-40). În orice caz, controversa capătă o nouă valoare în text, datorită împletirii cercetării surselor clasice şi a interpretărilor arheologico-documentare care s-au succedat în timp.
Andrei Oişteanu oferă în această privință o contribuție la interpretarea unui pasaj foarte dezbătut din istoriografia română aparținând lui Strabon (Geografia XVI, 2, 39). Pe timpul domniei lui Burebista, sacerdotul Deceneu impune tăierea culturilor de viță de vie, interzicând libațiile pe bază de vin. Acest pasaj a fost deseori supus unor suprapuneri anacronice între trecut şi prezent cu scopul de a sublinia moralitatea ante litteram a poporului geto-dac. Un traseu căruia, evident, nu i-a fost străin inevitabilul proces de la sfârşitul secolului al XIX-lea, de creare a unui mit istoriografic menit să răspândească convenții de comportament şi sisteme de valori în comunitățile naționale nou apărute. Explicația lui Andrei Oişteanu evită preocupările etice ale comentatorilor precedenți, conferind episodului o valență religioasă: Deceneu a acționat motivat de dorința de a contracara răspândirea cultului lui Dionysos şi de a reforma abordarea religioasă, de la cultul dionisiac (religie de origine tracă, „democrată”, răspândită la ambele sexe) la cultul zalmoxian (religie orfico-pitagoreică ascetică, elitistă, adresată numai bărbaților; pp. 49-51).
Ne limităm să semnalăm, printre atâtea posibile argumente, discuția privind rolul plantelor halucinogene la sanctuarul de la Delfi şi în templele închinate lui Asclepios, altă divinitate traco-greacă (pp. 55 ş.u.). În acest sens, ar fi interesantă reconsiderarea dosarului prezentat de Andrei Oişteanu pentru a-l confrunta cu rezultatele analizelor geo-chimice referitoare la locul unde se află resturile sanctuarului (cf. L. Piccardi, Active Faulting at Delphi: Seismotectonic Remarks and a Hypothesis for the Geological Environment of a Myth, în „Geology”, no. 28, pp. 651-654; bibliografie şi actualizări în studiul Exploring the Nature of Myth and Its Role in Science, în volumul îngrijit de L. Piccardi & W.B. Masse, Myth and Geology, Geological Society, London, 2007, pp. 9-28). Falia de dedesubt, care probabil se deschide în condiții de seism, poate să se datoreze unei emanații de gaz în vremurile istorice; este posibil ca producerea stărilor extatice de divinație, realizate prin intermediul intoxicațiilor controlate, a beneficiat inițial şi de astfel de fenomene, din păcate neexplorate de către autor.
Partea a doua a volumului este dedicată analizelor relațiilor dintre substanțele stupefiante, exeperiențele medical-ştiințifice şi manifestările literare. Andrei Oişteanu reuşeşte să trateze cu grijă şi atenție câmpul foarte vast al literaturii comparate, cu referințele sale interconectate între ficțiune şi realitate, între episodul documentar şi cel fantastic, alegând ca ghizi ideali pe Baudelaire şi De Quincey pentru secolul al XIX-lea şi pe Jean Cocteau şi Ernst Jünger pentru secolul XX, autori de texte fundamentale privind subiectul în discuție.
Istoricul religiilor a descifrat şi analizat astfel momentele cele mai semnificative pe care literatura română a fost în măsură să le ofere pe tema stupefiantelor. Consumul de substanțe psihotrope nu este niciodată un simplu „detaliu biografic”. „De regulă – notează autorul –, narcoticele modifică starea neuro-psihică a scriitorului şi, adeseori, îi marchează în mod substanțial viața şi opera” (p. 12). Toate acestea în măsura în care, în România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, paradigma modelului cultural dominant turco-fanariot basculează la cel franco-german: „narghileaua imobilizează fumătorul,” în timp ce țigara şi pipa au marcat trecerea de la „imobilismul oriental” al corpului la dinamismul societății occidentale (pp. 156-157).
Partea poate cea mai relevantă pentru istoriografia istoriei religiilor este rezervată lui Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, ambii apreciați scriitori de nuvele şi romane fantastice şi personalități ideale de conexiune între cele două părți care compun volumul. Andrei Oişteanu reconstruieşte experiențele lui Eliade cu substanțele stupefiante: de la consumul probabil de opiu în 1929-1931 în India (pp. 330-332, pp. 336-337), la prezența drogurilor în jurnalele şi romanele sale din anii ’30 (pp. 332-340). Şi Sorana Țopa, cu care Eliade întreține o legătură erotică până la sfârşitul anului 1933, înainte de a se logodi cu viitoarea sa soție Nina Mareş, era obişnuită să utilizeze stupefiante (în cazul ei cocaină), ca atâția alții din mediul artistico-literar din epocă.
În deceniul următor, 1941-1945, Mircea Eliade se află în Portugalia şi scrie un jurnal care a fost recent publicat fără tăieturi sau intervenții ale autorului. Este vorba astfel de o mărturie ideală pentru continuarea urmăririi în operele sale a unor indicii privind utilizarea substanțelor stupefiante. În nuvela Un om mare, gândită şi scrisă în acea perioadă, condiția ontofanică a protagonistului este presupus subordonată utilizării de droguri şi efectelor sale asupra scriitorului (pp. 341-342). În 1943, doi ani înainte de scrierea nuvelei Un om mare şi un an înainte de imaginarea subiectului nuvelei, Eliade notează în jurnal senzația că se simte „complet intoxicat” (p. 347; cf. 11 septembrie 1944 în Jurnalul portughez, ediție italiană cu prefață de Roberto Scagno, Jaca Book, Milano 2009, p. 160). Între 1943 şi 1945, Mircea Eliade şi-a tratat crizele sale neuro-psihice cu antidepresive, printre care cu passiflorină (un extract care nu implică dependență şi care este utilizat pentru virtuțile sale de sedativ natural) şi pervitin, o puternică metamfetamină lansată pe piața germană în 1938, utilizată ca stimulent antistres de soldații germani şi distribuită şi pe piața farmaceutică, până să se fi constatat gravele sale efecte secundare şi să se interzică utilizarea de către civili la câțiva ani după. Pastilele de pervitin sunt prezente şi în piesa eliadiană de teatru, scrisă în aceeaşi perioadă, Oameni şi pietre, în care un speolog şi un poet înfăptuiesc un inițiatic descensus ad inferos în timpul explorării unei peşteri din România (p. 353-355). Şi iranologul suedez Stig Wikander a traversat o perioadă de depresie puternică, alinată prin utilizarea de Maxiton, un alt produs farmaceutic pe bază de metamfetamină. Cum este cunoscut din corespondența dintre cei doi istorici ai religiilor, în martie 1952 Wikander i-a cerut chiar lui Eliade să-i procure o duzină de cutii de Maxiton (p. 354). Relația lui Mircea Eliade cu fenomenul din Statele Unite al culturii hippie şi al utilizării masive a halucinogenelor în perioada anilor ’60-’70 este analizată în detaliu la pp. 356-363.
În capitolele dedicate lui Ioan Petru Culianu se discută opinia polemică a acestuia față de „pseudoantropologul” Carlos Castaneda (pp. 364-366) şi cuprinde câteva pagini obligatorii pentru înțelegerea raportului Eliade-Culianu în privința şamanismului (pp. 366-367), continuare ideală a capitolului Culianu vs Eliade din cartea lui Andrei Oişteanu Religie, politică şi mit. Texte despre M. Eliade şi I.P. Culianu (Polirom, 2007). Merită să amintim opiniile lui Culianu privind plantele cu proprietăți psihotrope: halucinațiile cauzate de consumul de astfel de plante ar fi la originea anumitor credințe mitico-religioase şi practici magico-rituale (asociate de exemplu cu „zborul magic”). În acest sens, Culianu s-ar situa în aceeaşi linie de gândire cu savanți precum Stella Kramrisch (cunoscută de Eliade în timpul şederii sale în India, în anii 1929-1931), Gordon R. Wasson, Carl Rick şi Jonathan Ott, susținători ai teoriei conform căreia utilizarea de plante stupefiante ar avea efecte entheogene, şi anume inducerea unei stări de divinizare entuziastă (“îndumnezeire” cu „enthousiasmos”; pp. 334 şi 368).
Dintre scriitorii, poeții şi savanții analizați în paginile cărții nu putem decât să ne limităm la citarea câtorva nume: Tristan Tzara şi utilizarea cocainei în avangarda de la începutul secolului XX (pp. 246-254), Andrei Codrescu, beatnik prieten cu Allen Ginsberg şi care l-a cunoscut pe Mircea Eliade la Chicago în 1967 (pp. 359 şi 403-408) şi poetul Ion Barbu, descris în momentele sale de dependență cronică de droguri şi de abuz de cafea. Andrei Oişteanu furnizează o splendidă interpretare şamanico-halucinogenă a poeziei lui Ion Barbu Ryga Crypto şi lapona Enigel (pp. 225-234).
Sunt prezente şi personalități tutelare ale literaturii naționale, ca Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu şi Mateiu Caragiale, şi nu lipsesc autorii mai recenți şi mai cunoscuți publicului internațional: Eugène Ionesco şi Emil Cioran, ambii adesea reconfortați de alcool în timpul crizelor lor depresive (pp. 308-327). Volumul este completat de şaptezeci şi una de ilustrații şi de o addenda voluminoasă, care cuprinde printre altele două capitole extrase dintr-un volum neterminat de Mircea Eliade dedicat mandragorei în folclor (pentru o prezentare a acestei cărți eşuate vezi Introducerea de Roberto Scagno la M. Eliade, I riti del costruire, Jaca Book, Milano, 1990, p. XVII), un extras din romanul lui I.P. Culianu intitulat Tozgrec şi o contribuție, inedită şi aceasta, a scriitorului Mircea Cărtărescu.
Trecând cu vederea inevitabilele lacune datorate vastității materialului tratat (de exemplu, lipseşte, inexplicabil, o prezentare succintă a lucrării din secolul al XVI-lea Mandragola a lui Machiavelli la tratarea mătrăgunei ca afrodisiac), interesul pentru această lucrare de istorie a culturii nu se reduce la limitele înguste ale unui singur subiect disciplinar, nici nu poate fi prezentat exhaustiv în această recenzie. În concluzie, volumul se prezintă ca o lucrare de cercetare precisă şi actualizată, obligatoriu necesară tuturor istoricilor religiilor şi savanților interesați să aprofundeze raportul dificil şi controversat dintre droguri, istoria religiilor şi literatură.
În româneşte de Angela Toma
Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, ediție ilustrată, Polirom, Iaşi, 2010 (ediția a doua, revăzută şi adăugită, Polirom, 2011). Volumul a primit Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România. Recenzia a apărut în prestigioasa publicație italiană de istorie a religiilor „Studi e materiali di storia delle religioni”, vol. 76, no. 2, Roma, 2010, pp. 630-634.