Miscellanea
Florin Toma
Antibes: istorie-artă-Picasso-lumina de Sud.
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Pentru călătorul care ajunge la Antibes (Antibu, în occitana provensală, Antibol, după norma clasică sau Antibo, după norma mistraliană), aşezare cu o istorie pasionantă (une bonne dynamique, folosind expresia la modă în Franța, în această toamnă!) – întemeiatată de Greci (Antipolis), dezvoltată de Romani, devastată de Barbari şi fortificată, apoi, sub Henric al IV-lea şi Ludovic al XIV-lea – cu o poziționare absolut spectaculoasă: la marginea mării, iar, în fundal, Alpii Maritimi, şi încărcată de un exotism particular, specific Sudului – de la frumusețea robustă, medievală, a pietrei (Bastionul, Turnurile Sarazine, Palatul Grimaldi, Le Fort Carré) şi a zidurilor cetății care se ridică chiar din Mediterana, până la parfumurile din piața provensală aflată vizavi de Primărie (construită „abia” la 1828), apoi, din cartierul mereu înflorit, Safranier, sau la nostalgiile din anticul port Vauban şi din Place du Revely, cea mai veche piațetă a oraşului (datând cam din vremea Romanilor, aşa!) – deci, pentru călătorul pasionat de artă, coincidența de a se afla față-față cu ea se produce fără nici cel mai mic efort. Fiindcă poate fi întâlnită la tot pasul. Ea este peste tot. Semnele ei sunt oriunde. Fie că iei Drumul Pictorilor (reproduceri ale unor peisaje din Antibes aşezate exact pe locul unde au fost pictate de către artişti care au locuit în zonă, de-a lungul vremii, precum Monet, Boudin, Peynet, Dameron, Meissonier sau Harpignies!), ce porneşte din oraşul vechi şi parcurge țărmul, urcând până aproape de Platoul La Garoupe. Fie că o apuci, cum ieşi din port, pe Boulevard d’Aguillon, ca să intri în Galeria de Artă Municipală (adăpostită în vechile Bains-Douches). Fie că te abați până-n buza portului Vauban, la Bastionul Saint-Jaume, ca să te minunezi de uriaşa statuie goală pe dinăuntru, sculptată parcă în aer, realizată doar din litere(!), numită Le Nomade, a lui Jaume Plensa şi devenită noul simbol al locului. Fie că intri în Muzeul Peynet şi al Desenului Umoristic, din Place Nationale, spre a descoperi istoria caricaturii din Provence. Fie că faci ceva drum până la Cap d’Antibes, pe Boulevard J.F. Kennedy, ca să vezi colecția de sculpturi, picturi, gravuri şi alte piese de artă, precum şi cea de arme care au aparținut Împăratului şi anturajului său, în Muzeul Napoleon (cu al său vechi Turn Graillon ce domină Golful Juan, acolo unde, în zorii primeia dintre cele O Sută de Zile – 1 martie-22 iunie 1815 – Napoleon debarca autoîncoronat cu titlul de l’Empereur Napoléon I-er). Fie mergi mai departe şi, la parterul Hotelului Belles Rives din Juan-les-Pins (stil Art Déco veritabil!), ai şansa să-l simți pe Scott Fitzgerald (care a locuit acolo, cu Zelda), printre obiecte, tablouri, lămpi, pian şi...parfum de Marele Gatsby. Fie, chiar în spate, intri în grădina La Pinède, cu pinii ei seculari şi cu pasionații jocului de pétanque, unde are loc, la fiecare debut de iulie, Festivalul Jazz à Juan, pe un fundal fantastic: marea, iar, în spate, Vallauris şi Cannes...
Dar, dincolo de toate, semnul vital al acestui magic muzeu liber (ce pare a fi Antibes) e, fără îndoială, Pablo Picasso în Palais Grimaldi. Respirație unică. Metabolism singular. Fiindcă, aşa cum spunea cineva, cele mai autentice Picasso-uri despre Antibes se găsesc chiar acolo, la Antibes. Îndrăgostit, încă de la prima venire în zonă, prin anii ’20, de Palatul Grimaldi, pe care, la un moment dat, a vrut chiar să-l şi cumpere, Picasso a fost invitat să-l decoreze, de către cel care avea să devină, în 1925, primul curator al acestui monument cumpărat în acelaşi an de primăria Antibes: Romuald Dor de la Souchère, fost profesor de franceză, latină şi greacă la Liceul Carnot din Cannes. El îl invită pe Picasso, în august 1946, să locuiască, împreună cu prietena sa de atunci, Françoise Gilot (mama Palomei şi a lui Claude Picasso!) chiar în Palatul Grimaldi. Să iubească. Şi să lucreze. Mărturiile vizuale (o extraordinară expoziție documentară de fotografii realizate de Michel Sima) ne dau măsura imaginii unui Picasso de interior – lucra numai noaptea, la lumina unui reflector şi punea pe pânză tot ce-şi amintea că văzuse ziua – a unui pasionat aproape nebun. Îndrăgostit. De femeia lui. De lumină. De pământ. De mare. De vietățile mării. De oamenii mării. Şi, lucru foarte interesant (trebuie să fi simțit el, probabil, nişte energii subterane!), bântuit de o parte din simbolurile mitologiei Greciei Antice. Seria de fauni (gri, bleu, albi, verzi, cântând la diolă – un fel de fluier dublu), minotauri, satiri şi centauri, apoi, lucrările cu subiecte din eposul antic, precum „Ulise şi sirenele”) – toate aceste puseuri îi vin de undeva de dinăuntru. De câte ori sosesc la Antibes – mărturisea artistul – simt cum mă ia cu mâncărimi, mă mănâncă mintea, ca şi cum aş avea purici!...De ce? Fiindcă aici, la Antibes, mă prind mrejele Antichității! Apoi, „les Oursinades”, cum sunt numite (de la oursin=arici-de-mare) lucrările în care acest mic animal marin este în centrul atenției artistului (de la naturi moarte cu bufniță, lampă, vază cu imortele sau peşti, până la compoziții mai complexe, precum „Vânzătoarea de...”!). După aceea, fabuloasa „Joie de vivre”, un răspuns (insolent şi orgolios, bineînțeles!) al lui Picasso dat, peste patru decenii, lui Matisse, cu a sa „Bonheur de vivre”. Apoi, fireşte, emblema artistului: Françoise. În cele mai bizare, dar şi naturale ipostaze: „Femme dans un fauteuil”, „Nu couché au lit blanc”, „Nu couché au lit bleu”, „Nu assis sur fond vert”, „La Femme à la fenêtre”, „Le Corsage à carreaux”, „Françoise sur fond gris”, „La Femme aux cheveux verts” etc. După aceea, desenele gracile, „penițele în cerneală”, unde, o singură linie continuă, îngrijorător de continuă, închide poveşti de adormit atenția, în care Françoise se amestecă salubru cu nălucile mitologice. Apoi, pasiunea pentru ceramică şi lut ars (descoperită odată cu vizita la nişte prieteni din Vallauris). Tanagralele. Farfuriile de pământ pictate. Uluitoarele portrete de femei („Tête de femme aux grands yeux” şi „Tête de femmeau chignon”), figurinele zoomorfe şi păsările, ce-l amintesc izbitor pe Brâncuşi („Condor”, „Chouette ovoïde”, „Echassier” ş.cl, pe care românul le „moşise” deja cu două decenii mai înainte!). În fine, în spații paralele, lucrări ale altor artişti – Nicolas de Staël, Jeanine Gouillou, Juan Miro, Bernard Pagès, Francis Picabia, Alberto Magnelli, Fernand Léger, Hans Hartung, Max Ernst, Antoni Clavé, Jean-Michel Atlan, Balthus, Anna-Eva Bergman, Germaine Richier, Anne şi Patrick Poirier – a căror viață s-a împletit cu destinul prietenului Pablo.
Şi un ultim detaliu despre Antibes – spațiul dintre cer şi mare unde toate visele virează în bleu. Lumina. Nimic altceva decât miere năvălind în valuri, ce acoperă privirea. Meninge de aer. Păienjeniş de aur. Lumina de Sud este, de fapt, lumina de Sus!
Dar, dincolo de toate, semnul vital al acestui magic muzeu liber (ce pare a fi Antibes) e, fără îndoială, Pablo Picasso în Palais Grimaldi. Respirație unică. Metabolism singular. Fiindcă, aşa cum spunea cineva, cele mai autentice Picasso-uri despre Antibes se găsesc chiar acolo, la Antibes. Îndrăgostit, încă de la prima venire în zonă, prin anii ’20, de Palatul Grimaldi, pe care, la un moment dat, a vrut chiar să-l şi cumpere, Picasso a fost invitat să-l decoreze, de către cel care avea să devină, în 1925, primul curator al acestui monument cumpărat în acelaşi an de primăria Antibes: Romuald Dor de la Souchère, fost profesor de franceză, latină şi greacă la Liceul Carnot din Cannes. El îl invită pe Picasso, în august 1946, să locuiască, împreună cu prietena sa de atunci, Françoise Gilot (mama Palomei şi a lui Claude Picasso!) chiar în Palatul Grimaldi. Să iubească. Şi să lucreze. Mărturiile vizuale (o extraordinară expoziție documentară de fotografii realizate de Michel Sima) ne dau măsura imaginii unui Picasso de interior – lucra numai noaptea, la lumina unui reflector şi punea pe pânză tot ce-şi amintea că văzuse ziua – a unui pasionat aproape nebun. Îndrăgostit. De femeia lui. De lumină. De pământ. De mare. De vietățile mării. De oamenii mării. Şi, lucru foarte interesant (trebuie să fi simțit el, probabil, nişte energii subterane!), bântuit de o parte din simbolurile mitologiei Greciei Antice. Seria de fauni (gri, bleu, albi, verzi, cântând la diolă – un fel de fluier dublu), minotauri, satiri şi centauri, apoi, lucrările cu subiecte din eposul antic, precum „Ulise şi sirenele”) – toate aceste puseuri îi vin de undeva de dinăuntru. De câte ori sosesc la Antibes – mărturisea artistul – simt cum mă ia cu mâncărimi, mă mănâncă mintea, ca şi cum aş avea purici!...De ce? Fiindcă aici, la Antibes, mă prind mrejele Antichității! Apoi, „les Oursinades”, cum sunt numite (de la oursin=arici-de-mare) lucrările în care acest mic animal marin este în centrul atenției artistului (de la naturi moarte cu bufniță, lampă, vază cu imortele sau peşti, până la compoziții mai complexe, precum „Vânzătoarea de...”!). După aceea, fabuloasa „Joie de vivre”, un răspuns (insolent şi orgolios, bineînțeles!) al lui Picasso dat, peste patru decenii, lui Matisse, cu a sa „Bonheur de vivre”. Apoi, fireşte, emblema artistului: Françoise. În cele mai bizare, dar şi naturale ipostaze: „Femme dans un fauteuil”, „Nu couché au lit blanc”, „Nu couché au lit bleu”, „Nu assis sur fond vert”, „La Femme à la fenêtre”, „Le Corsage à carreaux”, „Françoise sur fond gris”, „La Femme aux cheveux verts” etc. După aceea, desenele gracile, „penițele în cerneală”, unde, o singură linie continuă, îngrijorător de continuă, închide poveşti de adormit atenția, în care Françoise se amestecă salubru cu nălucile mitologice. Apoi, pasiunea pentru ceramică şi lut ars (descoperită odată cu vizita la nişte prieteni din Vallauris). Tanagralele. Farfuriile de pământ pictate. Uluitoarele portrete de femei („Tête de femme aux grands yeux” şi „Tête de femmeau chignon”), figurinele zoomorfe şi păsările, ce-l amintesc izbitor pe Brâncuşi („Condor”, „Chouette ovoïde”, „Echassier” ş.cl, pe care românul le „moşise” deja cu două decenii mai înainte!). În fine, în spații paralele, lucrări ale altor artişti – Nicolas de Staël, Jeanine Gouillou, Juan Miro, Bernard Pagès, Francis Picabia, Alberto Magnelli, Fernand Léger, Hans Hartung, Max Ernst, Antoni Clavé, Jean-Michel Atlan, Balthus, Anna-Eva Bergman, Germaine Richier, Anne şi Patrick Poirier – a căror viață s-a împletit cu destinul prietenului Pablo.
Şi un ultim detaliu despre Antibes – spațiul dintre cer şi mare unde toate visele virează în bleu. Lumina. Nimic altceva decât miere năvălind în valuri, ce acoperă privirea. Meninge de aer. Păienjeniş de aur. Lumina de Sud este, de fapt, lumina de Sus!