Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
Breviar editorial
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Erotisme de peste zi, de Raluca Neagu, carte-album cu picturi de Ilie Boca, Editura Babel, Bacău, 2011, 88 pagini. Pentru cei care vor să regăsească frânturi din picturile lui Ilie Boca – şi nu numai frânturi –, pentru aceia care vor să afle date noi despre devenirea poetică a copilului de 11-12 ani apreciat pe vremuri de Laurențiu Ulici în „Ateneu” (1988), de Sorin Preda şi Dan Silviu Boerescu în „S.L.A.S.T.” (1989) ş.a.m.d., Erotisme de peste zi reprezintă un binecuvântat punct de refugiu în avalanşa de cărți cvasi-interşanjabile, a căror publicare reprezintă un eveniment exclusiv pentru autorul lor. Prefața cărții-album este semnată de George Bălăiță. Erotismele sunt parcă dăltuite de lumina soarelui, nu au nimic de-a face cu tenebre sau dezlănțuiri nocturne, abisale. Sunt notații ale unei feminități uşor buimace, directe, arhaice, de sfârşit şi de început de lume (în consonanță cu nudurile fauviste ale, poate, celui mai celebru pictor din Bacău): „E timpul să mor ultima/ Femeile sunt cele mai urâte biserici./ Hidoşenia lor am îndesat-o/ fâşie cu fâşie/ în rezerva minutului”. Masculinității îi este parcelată o „Prefață” a feminității, cu referințe culturale au ba: „Bărbatul pe care-l iubesc/ nu a citit-o pe anais nin/ Strâmbă din nas la lecturile mele/ şi iubeşte tehnologia spațiului din care din când în când/ culege semințe./ Bărbatul pe care nu îl iubesc, zvâcneşte profan lângă talpa mea/ în lunile cu «R»,/ mă roagă să-l strig/ şi să-i pustiesc paharul,/ mă aruncă din calendar/ de fiecare dată când un fir blond/ de-al meu i se lipeşte de pas./ Pe covor, din acea zi nu au mai rămas decât chemări ale cărnii./ Şi mâna lui se înnopta la prânz”. Considerată de George Bălăiță „poet de mari resurse”, „luptător de elită” (nu luptătoare, căci feminitatea e cam pe sfârşite), ființă care are „puterea de a fi oriunde crede ea că poate fi”, Raluca Neagu este apreciată de numeroşi critici literari, dintre care se detaşează: Constantin Călin, Vlad Sorianu, C. Trandafir, Al. Husar, Mircea Dinutz, Marius Manta, Grigore Codrescu, Elena Pârlog, Ion Tudor Iovian, Dinu Mirea.
Homer la periferie, de Dragan Jovanovi? Danilov, colecția Orfeu, Casa de Editură Max Blecher, Editura Ev, 2011, 134 pagini. Ediție bilingvă. Antologia include poeme din volumul omonim (2007), din Memoriile nisipului (2008), precum şi din Ku?a Bahove muzike (1998). Traducerea din limba sârbă îi aparține lui Ioan Radin Peianov (1945-2010). Postfața este semnată de coordonatorul colecției Orfeu, Claudiu Komartin, care vine să re-cunoască faptul că „versurile lui Danilov depun mărturie despre o căutare. Despre lucrarea continuă cu noi înşine care poate fi poezia”: „Nu văd ceea ce văd; aici se termină oraşul;/ între clădirile ce-s cot la cot una lângă cealaltă,/ macaraua-periscop cercetează, pac-ar cunoaşte/ esența problemei.// Femeia-ntre două vârste trece pe stradă în neagra-i/ nedesluşire, iar băiețelul şi fetița peste măsură de/ tineri pornesc pe poteca îngustă ce duce spre pădure.// Pe unul dintre balcoane, vrăbioiul, țeapăn şi tăios ca un/ căprar antebelic, ciuguleşte firimiturile unui neadevăr/ despre lume; un băiat cu pasărea se joacă, luceşte ceva în el; iar jos de tot, coroana castanului în lumina/ fragedă e atât de frumoasă încât mă sperie.// Teama aceasta care dospeşte adânc înăuntru nimeni/ n-o vede, chiar dacă statornic există, la fel ca statuia/ cneazului Mihajlo, aici, în Piața Republicii, în unduirea/ amiezii încinse, când cugetul primeşte să-nşele.” Tot un periscop, nu-i aşa?!, ne îngăduie accesul spre un al palier al existenței, de vreme ce: „Corbule, periscop al morților, tu nu ai credință, pentru tine/ credința nu este defel un argument; hoț eşti din născare – / aşa spune cineva – dintotdeauna ai furat, pungaşule,/ croncăne-acum deasupra capului tău; răspunse corbul – / n-am furat, cu-a mea tristețe am cumpărat aceste hectare de neant.// Privesc la tristul actor al acestei poveşti,/ contabil ce totul urmăreşte şi notează/ – țipătul lui răsună ca țipătul cuiva / care ştie că lumea nu este aşa/ cum pare, dar nu este nici altfel”.
poeme de putere. sau totul se transformă la cea mai mică atenție, de Nina Vasile, Editura Vinea, 2011, 92 pagini. Anterior cenaclului USR ținut la Sala Oglinzilor de Marin Mincu sau Mircea Martin, cei care făceau să țâşnească din pânza freatică poeme şi poeți, volume de debut sau doar (?!) un nou mod de a percepe au fost, în preajma anilor 2001-2002, nu foarte mulți, pentru că aici e vorba de un talent aparte de talentul scriitoricesc propriu-zis: Nora Iuga, Constantin Abăluță, Valeriu Mircea Popa, Octavian Soviany. Şi, cu ceva timp înaintea lor, apoi în paralel, de-adevăratelea sau on-line, atelierul „poezie în viață” al Ninei Vasile, inițiat de poetă la filiala „I.L. Caragiale” a Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti. Douămiiştii şi nu numai trebuie să îşi amintească: „majoritatea au fost studenți, unii au trecut chiar şi trei ani prin atelier, alții doar un an, unii au debutat la euridicele lui marin mincu, alții în altă parte, au fost premiați, au desfăşurat pe cont propriu propriile lor ateliere (cel al lui adrian urmanov de la râşca ) sau propriile lor prezentări de poezie prin barurile bucureştene (în club a, răzvan țupa, în green hours, ovia herbert). un caz special sunt atelierele ținute la râşca în primul an de tabără. andra rotaru a fost aici poeta cea mai receptivă la stilul meu de lucru, ultimele nume de poeți tineri care au trecut prin atelier sunt gabriela toma, adrian diniş, radu vancu, cătălina matei, fiecare cu propria lui/ei receptare pentru experiențele poetice care veneau dinspre căutarea unui mod diferit de a pune poezia în lume, între oameni, ceea ce din start nu se reduce doar la un mod de a scrie dife-rit, ci exact la a o pune în lume, de a o prezenta, în volum, dar şi în fața unui public, de aceea a spune că era un ate-lier de creative writing nu e suficient, oricum se desfăşura total necon-vențional, cel mai adesea depăşind spațiul strict al unei camere/săli” – spune Nina Vasile în prefața acestui nou volum, care este publicat la 14 ani distanță de dublul ei debut (albert locuitorul, ed. pontica, distanța din miezul nopții, ed. maxim). Iată un fragment din poemul şi altă putere, acea putere din Călauza lui Tarkovski şi de mai departe, din Corinteni, puterea care vine din nimicirea vechilor paradigme: „puterea corpului/ în libertatea lui de a se orbi/ până la desființarea filamentelor de carne şi viteză/ exasperarea: se va înțelege odată şi-odată/ că ştie să vadă prin orgasm/ şi să mişte ce nu se vede/ că aici poate să-şi arate străfulgerarea/ explozia/ în lucruri, în oameni”.
Dulce vorbi în somn, de Marin Mincu, Editura Vinea, 2011, 150 pagini. O ediție îndoliată a unor postume 100% inedite. Prefața îi aparține lui Octavian Soviany. Ediție îngrijită de Ştefania Mincu şi Nicolae Țone. Două fotografii făcute la Roma, în 1974, devin coperte ale unui atelier de creație viu şi autentic, care cuprinde dactilograme ori manuscrise (sau ambele), astfel încât unele poeme apar în mai multe variante. Dacă nu s-ar cunoaşte numele autorului, s-ar putea uşor considera că poemele aparțin vreunui tânăr douămiist (scrise cam prin preajma Cenaclului USR de la Sala Oglinzilor). „Pânda realului” se soldează cu invazia autenticității în dâra vie a scriiturii: „a te deplasa la timp când simți când/ nu te poți smulge din banalitatea cotidiană;/ să reuşeşti să ieşi în afara// cercului: fisura astfel croită/ îți modelează mersul precum/ zidul iedera împotriva/ aceleiaşi limite crescând// să fii iederă ca să nu mori/ zid să devii ca să se sprijine/ altul pe tine atunci când fisura interioară înaintează în noi// nici nu ştii că se poate muri/ atât de uşor: nu se aude/ nimic în afară doar aerul/ se agită nevăzut în fericitul moment”.
Portretul scriitorului îndrăgostit, de Eugen Simion, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010, 450 pagini. Volumul cuprinde: Scrisori către Aurora, Convorbiri cu Aurora Cornu, Pagini de jurnal, Cronica unei „stări de rău”. Ediție şi note de Oana Soare. Ce fel de „Matilda Petrini” a iubit oare Marin Preda în perioada mai de început, (cvasi)aurorală, a vieții lui? Din corespondența scriitorului, precum şi din convorbirile care au avut loc la Paris, de-a lungul unui deceniu şi mai bine, ni se descoperă un „Marin Preda plin de tandrețe, un fiu al soarelui, un tânăr care crede că fericirea există”, după cum spune Eugen Simion. Cât despre alcătuirea acestui volum: „Varianta de față are altă structură şi alt scenariu critic decât ediția din 1998. Începe cu un eseu despre psihologia scriitorului tânăr şi despre discursul său îndrăgostit (aşa cum se poate deduce din scrisorile adresate Aurorei Cornu), continuă cu scrisorile şi cu o lungă convorbire purtată cu acelaşi interlocutor, în mai multe reprize: prima în 1983, ultima în iulie 1994 la Paris... A apărut între timp Jurnalul intim al lui Marin Preda, şi în fragmentele din perioada 1958-1959 diaristul vorbeşte tocmai despre drama lui sentimentală: des-părțirea de o femeie nestatornică şi orgolioasă, sentimentală, cum o defineşte el, decisă să plece în lume pentru a face o mare carieră artistică. M-am gândit că n-ar fi fără rost să pun față în față aceste două oglinzi subiective care reflectă aceeaşi istorie... Aşa că am reprodus în Anexă paginile în care Preda notează în jurnal reflecțiiile sale privitoare la experiența existențială extrem de dură prin care trece. O experiență care antrenează, odată cu criza sentimentală, o criză şi mai gravă: paralizia, pur şi simplu, a simțului de creație, mai direct spus: imposibilitatea prozatorului de a continua romanul pe care îl începuse (Risipitorii) şi de care îşi lega mari speranțe. Volumul se încheie cu un mic eseu critic în marginea acestor texte confesive”.
Miron Radu Paraschivescu – eternul eretic, de Ana Dobre, colecția Aula Magna, Editura Muzeul Litera-turii Române, 2011, 256 pagini. Grație lucrărilor doctorale şi postdoctorale care merită să vadă lumina tiparului s-a ivit pe lume, cu un an în urmă, colecția Aula Magna. A inclus până în prezent monografii despre Ştefan Bănulescu (autor – Bogdan Popescu), Mircea Ciobanu (de Cristina Cioabă), Mircea Horia Simionescu (de Gabriela Gheor-ghişor). Volumul cuprinde „Meandrele unui destin” (nu departe de cele ale lui Arthur Koestler din Întuneric la amiază), precum şi un capitol despre M.R.P. în arhiva C.N.S.A.S.: „M.R.P. – portret sub lupe infidele”; „Jurnalul unui cobai. Aventura unui jurnal în meandrele unei istorii tulburi. Scriere de sertar şi marotă”; „Nicolae Ceau-şescu văzut de MRP”. În anexa cărții este publicată scrisoarea trimisă către Iosif Chişinevschi pe 1 iunie 1953 (o formă premergătoare este cea din Jurnalul unui cobai, datată 28 mai 1953). Spicuim, de vreme ce avem de unde (absolut surprinzător pentru anii ’50, chiar dacă se ştie că MRP a fost prieten şi mai ales tovarăş al unora ca Gogu Rădulescu, Corneliu Mănescu, Ştefan Voicu etc.): „Ca şi propaganda hitleristă (care, repet, a fost înfrântă), propaganda noastră se duce pe principiul „bourrage de crâne”-ului,iar cei care o exercită au uitat acel adevăr fundamental marxist că „istoria nu se repetă decât dialectic: ceea ce a fost tragic în propaganda hitleristă – negarea evidenței şi grandilocvența autolaudativă – reuşeşte la noi, astăzi, să stârnească doar râsul şi ironia”. Iar în finalul scrisorii către „iubitul tovarăş Chişinevschi” i se aduce acestuia la cunoştință că ar fi de salvat o catedrală „cu o zugrăveală de la 1735” şi cu „o minune de frescă” din oraşul Rm. Vâlcea, fostă reşedință de scaun episcopal (fapt semnalat şi lui Leonte Răutu într-o scrisoare trimisă de MRP cu un an în urmă).
Ultimele, de Miron Radu Paraschivescu, Editura Muzeul Litera-turii Române, 2011, 102 pagini. O reproducere, în numai 99 de exemplare (de gală), a ediției postumelor de la Editura Cartea Românească din 1971. Nu se ştie dacă se va fi gândit MRP cum va suna, la centenarul naşterii lui, un fragment dintr-un poem sau altul. De pildă acesta, din Şi-aşa-i bine!, scris în 1954, în vremea când se trăia în unanimitate „în miezul unui ev aprins” (unii de bunăvoie, alții siliți prin orice mijloace): „E greu acum: nimica nu-i uşor !/ Dar stăm aici, în miezul tuturor,/ La fund de tot, cu trudnicul popor./ Icnim,/ Răbdăm,/ Cu nația grămadă,/ Muncim,/ Sperăm,/ Răzbim/ Şi facem coadă/ Şi, nu ştiu cum, aşa, tot stînd mereu/ Aici, la fund,/ Parcă mă simt mai greu/ Şi mi se pare că aş fi şi eu/ Un strop mărunt/ Din asprul minereu/ Care țîşneşte, roşu, din cuptoare/ Să toarne arme, scule şi tractoare/ Istoriei şi țării viitoare,/ Ca-n veci, la noi, să fie sărbătoare!/ ... (Iată ce-aş spune la verificare.)”. Poemul este dedicat lui Aurel Baranga. Volumul are o memorabilă prefață, „Ora despărțirii de un prieten”, scrisă de Marin Preda, unul dintre scriitorii mari descoperiți şi susținuți de MRP: „După Eugen Lovinescu, nimeni n-a iubit mai mult la noi profesiunea de scriitor şi nimeni n-a luptat mai mult să-i păstreze întreaga noblețe ca Miron Paraschivescu. Avea pentru asta tot ceea ce trebuia, entuziasm şi capaci-tatea de a-l transmite şi credința stator-nică în viitorul artelor, într-o epocă în care multe întrebări şi îndoieli însoțesc această încăpățînată activitate a spiri-tului uman, care este creația artistică. Într-adevăr, creația artistică nu este oare unul din răspunsurile cele mai energice pe care le dă omul blestematei probleme insolubile? Nu admirăm noi oare în ea victoria noastră asupra morții? Nu opreşte artistul clipa, imortalizînd-o şi dîndu-ne nouă, care o contemplăm materializată, fiorul eternității, trăit întîi de el, de poet, de romancier, de arhitect?”
Uşa cu picioarele pe pământ, de Ioan-Pavel Azap, colecția Biblioteca românească, Editura Paralela 45, 2011, 40 pagini. „nici vin nici bere nici măcar poşircă/ nici prieten nu-s cu medicul de circă/ să-mi dreagă pansamente stomacale/ după un chef prelung de bacanale// nicio ispită nu-mi adastă-n cale/ femei sau opiu – cel pentru popoare – / doar versurile acestea de pripas/ să-nchei o biată strofă în impas” – Ioan-Pavel Azap face piruete grațioase sub semnul „naivismului ironic”, cum spune Petru Poantă pe ultima copertă. Avem, adică, „de-a face cu o deconstruire ingenioasă şi cvasi-umoristică a solemnităților de tot felul şi cu practicarea unui minimalism de un rafinament cu totul special”.
Umărul vântului, de Ioana Sandu, Editura Vremea, 2011, 84 pagini. O existență oximoronică, în care suferința se confundă cu bucuria, este una numai bună pentru a fi pusă în pagină: „Dintr-odată am dărâmat gardul,/ am ars rămăşițele pe gâlme de praf/ în colțuri de piatră/ în numele celor lăsați în casa/ cu fața în jos,/ am înfăşurat supliciul/ să nu se vadă cât mi s-a dat/ cât am respins,/ să nu se confunde muşcătura, alintul/ în cupa îmbrățişării,/ nici scoica de dar/ cu prezicerea în strigătul naşterii. (Scoica de dar). Membră a Cenaclului de Luni, Ioana Sandu a publicat următoarele volume: Leagăn de nisip (2006), Punctul de sprijin (2007), Cuvântul cel necuprins (2008), Cartea din foc (2009). Barbu Cioculescu se pronunță asupra volumului din 2011 vorbind despre „un iezer de limpede prospețime”, „autenticitatea talentului şi o îndelungată stăpânire a meşteşugului, farmecul unei majore personalități lirice”.
Măştile scribului, de Aurel Gheorghe Ardelenu, colecția Clubul dramaturgilor, Editura Palimpsest, 2011, 312 pagini. În cei 75 de ani de viață, Aurel Gheorghe Ardelenu (n. 26 aprilie 1936, la Timişoara) a fost dramaturg, prozator şi sculptor. Dintre cei care s-au pronunțat asupra operei sale dramatice se remarcă Liviu Ciulei (1972), Mircea Morariu (2001), Ion Cocora (2003), Mircea Mihăieş (2009). Antologia cuprinde piesele: Coroană pentru Doja sau Recviem laic pentru Doja, Tentația sau Muntele Pilatus, Napoleon, soldatul şi femeia sau Îngerul călău, Leoaica rănită sau ce față umană are fiara, fiecare dintre piese fiind însoțită de substanțiale referințe critice. Acum mai bine de zece ani, Aurel Gheorghe Ardelenu spunea, referindu-se la Napoleon... sau Îngerul călău, care a şi fost nominalizată în 1993 de UNITER pentru premiul cea mai bună piesă a anului şi pusă în scenă abia în toamna anului 2000: „Istoria îşi devorează fără milă actanții malefici, dar le păstrează intacte, observăm cu tristețe, metehnele. Da, comunismul s-a dus: năravurile i-au rămas. Când economicul sucombă, politicul triumfă. Iar ipocrizia şi minciuna proliferează, culoarea şi urâțenia măştilor se diversifică, compromisul ne maculează. Constat că supratema piesei continuă să rămână de o stringentă actualitate. La noi şi aiurea. Şi, în loc să ia calea pubelei de sub casa scărilor, ea a apucat-o pe cea a tiparului. Piesele nu se citesc, se joacă, spunea A. Camus. Se tipăresc când nu au o altă şansă. Acesteia i se întrevede, la orizont, o geană de lumină. Dar un dramaturg care nu are în el măcar un dram de scepticism, nu ştie cu adevărat mai nimic despre Arta pe care o slujeşte”.
Homer la periferie, de Dragan Jovanovi? Danilov, colecția Orfeu, Casa de Editură Max Blecher, Editura Ev, 2011, 134 pagini. Ediție bilingvă. Antologia include poeme din volumul omonim (2007), din Memoriile nisipului (2008), precum şi din Ku?a Bahove muzike (1998). Traducerea din limba sârbă îi aparține lui Ioan Radin Peianov (1945-2010). Postfața este semnată de coordonatorul colecției Orfeu, Claudiu Komartin, care vine să re-cunoască faptul că „versurile lui Danilov depun mărturie despre o căutare. Despre lucrarea continuă cu noi înşine care poate fi poezia”: „Nu văd ceea ce văd; aici se termină oraşul;/ între clădirile ce-s cot la cot una lângă cealaltă,/ macaraua-periscop cercetează, pac-ar cunoaşte/ esența problemei.// Femeia-ntre două vârste trece pe stradă în neagra-i/ nedesluşire, iar băiețelul şi fetița peste măsură de/ tineri pornesc pe poteca îngustă ce duce spre pădure.// Pe unul dintre balcoane, vrăbioiul, țeapăn şi tăios ca un/ căprar antebelic, ciuguleşte firimiturile unui neadevăr/ despre lume; un băiat cu pasărea se joacă, luceşte ceva în el; iar jos de tot, coroana castanului în lumina/ fragedă e atât de frumoasă încât mă sperie.// Teama aceasta care dospeşte adânc înăuntru nimeni/ n-o vede, chiar dacă statornic există, la fel ca statuia/ cneazului Mihajlo, aici, în Piața Republicii, în unduirea/ amiezii încinse, când cugetul primeşte să-nşele.” Tot un periscop, nu-i aşa?!, ne îngăduie accesul spre un al palier al existenței, de vreme ce: „Corbule, periscop al morților, tu nu ai credință, pentru tine/ credința nu este defel un argument; hoț eşti din născare – / aşa spune cineva – dintotdeauna ai furat, pungaşule,/ croncăne-acum deasupra capului tău; răspunse corbul – / n-am furat, cu-a mea tristețe am cumpărat aceste hectare de neant.// Privesc la tristul actor al acestei poveşti,/ contabil ce totul urmăreşte şi notează/ – țipătul lui răsună ca țipătul cuiva / care ştie că lumea nu este aşa/ cum pare, dar nu este nici altfel”.
poeme de putere. sau totul se transformă la cea mai mică atenție, de Nina Vasile, Editura Vinea, 2011, 92 pagini. Anterior cenaclului USR ținut la Sala Oglinzilor de Marin Mincu sau Mircea Martin, cei care făceau să țâşnească din pânza freatică poeme şi poeți, volume de debut sau doar (?!) un nou mod de a percepe au fost, în preajma anilor 2001-2002, nu foarte mulți, pentru că aici e vorba de un talent aparte de talentul scriitoricesc propriu-zis: Nora Iuga, Constantin Abăluță, Valeriu Mircea Popa, Octavian Soviany. Şi, cu ceva timp înaintea lor, apoi în paralel, de-adevăratelea sau on-line, atelierul „poezie în viață” al Ninei Vasile, inițiat de poetă la filiala „I.L. Caragiale” a Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti. Douămiiştii şi nu numai trebuie să îşi amintească: „majoritatea au fost studenți, unii au trecut chiar şi trei ani prin atelier, alții doar un an, unii au debutat la euridicele lui marin mincu, alții în altă parte, au fost premiați, au desfăşurat pe cont propriu propriile lor ateliere (cel al lui adrian urmanov de la râşca ) sau propriile lor prezentări de poezie prin barurile bucureştene (în club a, răzvan țupa, în green hours, ovia herbert). un caz special sunt atelierele ținute la râşca în primul an de tabără. andra rotaru a fost aici poeta cea mai receptivă la stilul meu de lucru, ultimele nume de poeți tineri care au trecut prin atelier sunt gabriela toma, adrian diniş, radu vancu, cătălina matei, fiecare cu propria lui/ei receptare pentru experiențele poetice care veneau dinspre căutarea unui mod diferit de a pune poezia în lume, între oameni, ceea ce din start nu se reduce doar la un mod de a scrie dife-rit, ci exact la a o pune în lume, de a o prezenta, în volum, dar şi în fața unui public, de aceea a spune că era un ate-lier de creative writing nu e suficient, oricum se desfăşura total necon-vențional, cel mai adesea depăşind spațiul strict al unei camere/săli” – spune Nina Vasile în prefața acestui nou volum, care este publicat la 14 ani distanță de dublul ei debut (albert locuitorul, ed. pontica, distanța din miezul nopții, ed. maxim). Iată un fragment din poemul şi altă putere, acea putere din Călauza lui Tarkovski şi de mai departe, din Corinteni, puterea care vine din nimicirea vechilor paradigme: „puterea corpului/ în libertatea lui de a se orbi/ până la desființarea filamentelor de carne şi viteză/ exasperarea: se va înțelege odată şi-odată/ că ştie să vadă prin orgasm/ şi să mişte ce nu se vede/ că aici poate să-şi arate străfulgerarea/ explozia/ în lucruri, în oameni”.
Dulce vorbi în somn, de Marin Mincu, Editura Vinea, 2011, 150 pagini. O ediție îndoliată a unor postume 100% inedite. Prefața îi aparține lui Octavian Soviany. Ediție îngrijită de Ştefania Mincu şi Nicolae Țone. Două fotografii făcute la Roma, în 1974, devin coperte ale unui atelier de creație viu şi autentic, care cuprinde dactilograme ori manuscrise (sau ambele), astfel încât unele poeme apar în mai multe variante. Dacă nu s-ar cunoaşte numele autorului, s-ar putea uşor considera că poemele aparțin vreunui tânăr douămiist (scrise cam prin preajma Cenaclului USR de la Sala Oglinzilor). „Pânda realului” se soldează cu invazia autenticității în dâra vie a scriiturii: „a te deplasa la timp când simți când/ nu te poți smulge din banalitatea cotidiană;/ să reuşeşti să ieşi în afara// cercului: fisura astfel croită/ îți modelează mersul precum/ zidul iedera împotriva/ aceleiaşi limite crescând// să fii iederă ca să nu mori/ zid să devii ca să se sprijine/ altul pe tine atunci când fisura interioară înaintează în noi// nici nu ştii că se poate muri/ atât de uşor: nu se aude/ nimic în afară doar aerul/ se agită nevăzut în fericitul moment”.
Portretul scriitorului îndrăgostit, de Eugen Simion, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010, 450 pagini. Volumul cuprinde: Scrisori către Aurora, Convorbiri cu Aurora Cornu, Pagini de jurnal, Cronica unei „stări de rău”. Ediție şi note de Oana Soare. Ce fel de „Matilda Petrini” a iubit oare Marin Preda în perioada mai de început, (cvasi)aurorală, a vieții lui? Din corespondența scriitorului, precum şi din convorbirile care au avut loc la Paris, de-a lungul unui deceniu şi mai bine, ni se descoperă un „Marin Preda plin de tandrețe, un fiu al soarelui, un tânăr care crede că fericirea există”, după cum spune Eugen Simion. Cât despre alcătuirea acestui volum: „Varianta de față are altă structură şi alt scenariu critic decât ediția din 1998. Începe cu un eseu despre psihologia scriitorului tânăr şi despre discursul său îndrăgostit (aşa cum se poate deduce din scrisorile adresate Aurorei Cornu), continuă cu scrisorile şi cu o lungă convorbire purtată cu acelaşi interlocutor, în mai multe reprize: prima în 1983, ultima în iulie 1994 la Paris... A apărut între timp Jurnalul intim al lui Marin Preda, şi în fragmentele din perioada 1958-1959 diaristul vorbeşte tocmai despre drama lui sentimentală: des-părțirea de o femeie nestatornică şi orgolioasă, sentimentală, cum o defineşte el, decisă să plece în lume pentru a face o mare carieră artistică. M-am gândit că n-ar fi fără rost să pun față în față aceste două oglinzi subiective care reflectă aceeaşi istorie... Aşa că am reprodus în Anexă paginile în care Preda notează în jurnal reflecțiiile sale privitoare la experiența existențială extrem de dură prin care trece. O experiență care antrenează, odată cu criza sentimentală, o criză şi mai gravă: paralizia, pur şi simplu, a simțului de creație, mai direct spus: imposibilitatea prozatorului de a continua romanul pe care îl începuse (Risipitorii) şi de care îşi lega mari speranțe. Volumul se încheie cu un mic eseu critic în marginea acestor texte confesive”.
Miron Radu Paraschivescu – eternul eretic, de Ana Dobre, colecția Aula Magna, Editura Muzeul Litera-turii Române, 2011, 256 pagini. Grație lucrărilor doctorale şi postdoctorale care merită să vadă lumina tiparului s-a ivit pe lume, cu un an în urmă, colecția Aula Magna. A inclus până în prezent monografii despre Ştefan Bănulescu (autor – Bogdan Popescu), Mircea Ciobanu (de Cristina Cioabă), Mircea Horia Simionescu (de Gabriela Gheor-ghişor). Volumul cuprinde „Meandrele unui destin” (nu departe de cele ale lui Arthur Koestler din Întuneric la amiază), precum şi un capitol despre M.R.P. în arhiva C.N.S.A.S.: „M.R.P. – portret sub lupe infidele”; „Jurnalul unui cobai. Aventura unui jurnal în meandrele unei istorii tulburi. Scriere de sertar şi marotă”; „Nicolae Ceau-şescu văzut de MRP”. În anexa cărții este publicată scrisoarea trimisă către Iosif Chişinevschi pe 1 iunie 1953 (o formă premergătoare este cea din Jurnalul unui cobai, datată 28 mai 1953). Spicuim, de vreme ce avem de unde (absolut surprinzător pentru anii ’50, chiar dacă se ştie că MRP a fost prieten şi mai ales tovarăş al unora ca Gogu Rădulescu, Corneliu Mănescu, Ştefan Voicu etc.): „Ca şi propaganda hitleristă (care, repet, a fost înfrântă), propaganda noastră se duce pe principiul „bourrage de crâne”-ului,iar cei care o exercită au uitat acel adevăr fundamental marxist că „istoria nu se repetă decât dialectic: ceea ce a fost tragic în propaganda hitleristă – negarea evidenței şi grandilocvența autolaudativă – reuşeşte la noi, astăzi, să stârnească doar râsul şi ironia”. Iar în finalul scrisorii către „iubitul tovarăş Chişinevschi” i se aduce acestuia la cunoştință că ar fi de salvat o catedrală „cu o zugrăveală de la 1735” şi cu „o minune de frescă” din oraşul Rm. Vâlcea, fostă reşedință de scaun episcopal (fapt semnalat şi lui Leonte Răutu într-o scrisoare trimisă de MRP cu un an în urmă).
Ultimele, de Miron Radu Paraschivescu, Editura Muzeul Litera-turii Române, 2011, 102 pagini. O reproducere, în numai 99 de exemplare (de gală), a ediției postumelor de la Editura Cartea Românească din 1971. Nu se ştie dacă se va fi gândit MRP cum va suna, la centenarul naşterii lui, un fragment dintr-un poem sau altul. De pildă acesta, din Şi-aşa-i bine!, scris în 1954, în vremea când se trăia în unanimitate „în miezul unui ev aprins” (unii de bunăvoie, alții siliți prin orice mijloace): „E greu acum: nimica nu-i uşor !/ Dar stăm aici, în miezul tuturor,/ La fund de tot, cu trudnicul popor./ Icnim,/ Răbdăm,/ Cu nația grămadă,/ Muncim,/ Sperăm,/ Răzbim/ Şi facem coadă/ Şi, nu ştiu cum, aşa, tot stînd mereu/ Aici, la fund,/ Parcă mă simt mai greu/ Şi mi se pare că aş fi şi eu/ Un strop mărunt/ Din asprul minereu/ Care țîşneşte, roşu, din cuptoare/ Să toarne arme, scule şi tractoare/ Istoriei şi țării viitoare,/ Ca-n veci, la noi, să fie sărbătoare!/ ... (Iată ce-aş spune la verificare.)”. Poemul este dedicat lui Aurel Baranga. Volumul are o memorabilă prefață, „Ora despărțirii de un prieten”, scrisă de Marin Preda, unul dintre scriitorii mari descoperiți şi susținuți de MRP: „După Eugen Lovinescu, nimeni n-a iubit mai mult la noi profesiunea de scriitor şi nimeni n-a luptat mai mult să-i păstreze întreaga noblețe ca Miron Paraschivescu. Avea pentru asta tot ceea ce trebuia, entuziasm şi capaci-tatea de a-l transmite şi credința stator-nică în viitorul artelor, într-o epocă în care multe întrebări şi îndoieli însoțesc această încăpățînată activitate a spiri-tului uman, care este creația artistică. Într-adevăr, creația artistică nu este oare unul din răspunsurile cele mai energice pe care le dă omul blestematei probleme insolubile? Nu admirăm noi oare în ea victoria noastră asupra morții? Nu opreşte artistul clipa, imortalizînd-o şi dîndu-ne nouă, care o contemplăm materializată, fiorul eternității, trăit întîi de el, de poet, de romancier, de arhitect?”
Uşa cu picioarele pe pământ, de Ioan-Pavel Azap, colecția Biblioteca românească, Editura Paralela 45, 2011, 40 pagini. „nici vin nici bere nici măcar poşircă/ nici prieten nu-s cu medicul de circă/ să-mi dreagă pansamente stomacale/ după un chef prelung de bacanale// nicio ispită nu-mi adastă-n cale/ femei sau opiu – cel pentru popoare – / doar versurile acestea de pripas/ să-nchei o biată strofă în impas” – Ioan-Pavel Azap face piruete grațioase sub semnul „naivismului ironic”, cum spune Petru Poantă pe ultima copertă. Avem, adică, „de-a face cu o deconstruire ingenioasă şi cvasi-umoristică a solemnităților de tot felul şi cu practicarea unui minimalism de un rafinament cu totul special”.
Umărul vântului, de Ioana Sandu, Editura Vremea, 2011, 84 pagini. O existență oximoronică, în care suferința se confundă cu bucuria, este una numai bună pentru a fi pusă în pagină: „Dintr-odată am dărâmat gardul,/ am ars rămăşițele pe gâlme de praf/ în colțuri de piatră/ în numele celor lăsați în casa/ cu fața în jos,/ am înfăşurat supliciul/ să nu se vadă cât mi s-a dat/ cât am respins,/ să nu se confunde muşcătura, alintul/ în cupa îmbrățişării,/ nici scoica de dar/ cu prezicerea în strigătul naşterii. (Scoica de dar). Membră a Cenaclului de Luni, Ioana Sandu a publicat următoarele volume: Leagăn de nisip (2006), Punctul de sprijin (2007), Cuvântul cel necuprins (2008), Cartea din foc (2009). Barbu Cioculescu se pronunță asupra volumului din 2011 vorbind despre „un iezer de limpede prospețime”, „autenticitatea talentului şi o îndelungată stăpânire a meşteşugului, farmecul unei majore personalități lirice”.
Măştile scribului, de Aurel Gheorghe Ardelenu, colecția Clubul dramaturgilor, Editura Palimpsest, 2011, 312 pagini. În cei 75 de ani de viață, Aurel Gheorghe Ardelenu (n. 26 aprilie 1936, la Timişoara) a fost dramaturg, prozator şi sculptor. Dintre cei care s-au pronunțat asupra operei sale dramatice se remarcă Liviu Ciulei (1972), Mircea Morariu (2001), Ion Cocora (2003), Mircea Mihăieş (2009). Antologia cuprinde piesele: Coroană pentru Doja sau Recviem laic pentru Doja, Tentația sau Muntele Pilatus, Napoleon, soldatul şi femeia sau Îngerul călău, Leoaica rănită sau ce față umană are fiara, fiecare dintre piese fiind însoțită de substanțiale referințe critice. Acum mai bine de zece ani, Aurel Gheorghe Ardelenu spunea, referindu-se la Napoleon... sau Îngerul călău, care a şi fost nominalizată în 1993 de UNITER pentru premiul cea mai bună piesă a anului şi pusă în scenă abia în toamna anului 2000: „Istoria îşi devorează fără milă actanții malefici, dar le păstrează intacte, observăm cu tristețe, metehnele. Da, comunismul s-a dus: năravurile i-au rămas. Când economicul sucombă, politicul triumfă. Iar ipocrizia şi minciuna proliferează, culoarea şi urâțenia măştilor se diversifică, compromisul ne maculează. Constat că supratema piesei continuă să rămână de o stringentă actualitate. La noi şi aiurea. Şi, în loc să ia calea pubelei de sub casa scărilor, ea a apucat-o pe cea a tiparului. Piesele nu se citesc, se joacă, spunea A. Camus. Se tipăresc când nu au o altă şansă. Acesteia i se întrevede, la orizont, o geană de lumină. Dar un dramaturg care nu are în el măcar un dram de scepticism, nu ştie cu adevărat mai nimic despre Arta pe care o slujeşte”.