Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
Revista revistelor
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
CULTURA 38. Săptămânal din 6 octombrie 2011. Angela Martin, redactor-şef adjunct, despre ”Marile migrații”: «La nivel global, avem în prezent 215 milioane de migranți. Cât despre emigrația românească, să nu uităm că ea marchează începând din secolul trecut trei etape: până în 1948 – exilul de după al Doilea Război Mondial şi exodul transilvănenilor, înainte de 1989 – evadarea din lagărul comunist în timpul dictaturii ceauşiste şi după Revoluția din 1989 – migrația temporară la muncă. Aceste etape coincid, în mare, cu fluxurile pornite din sudul şi din estul Europei. Mişcări de populație se fac simțite şi în sens contrar, România însăşi fiind acum un culoar migratoriu demn de toată atenția. Dar, cu toate că motivele pe care le invocă imigranții sunt aceleaşi, vechi de când lumea – sărăcia, în principal, şi mai puțin impulsurile metafizice personale, de forțare a destinului, de autodepăşire ori de neobosită (şi rareori răsplătită) căutare a fericirii pe tărâmuri neştiute –, oportunitățile de a întreprinde o astfel de aventură existențială s-au deschis enorm». Andrei Ionescu, într-un text intitulat «De unde vine „chinul“? Dar „ghimpele“? Dar „sârma ghimpată“?». De curiozitate, de unde vine „chinul”? «În limba română, cele mai vechi texte consemnează aproape în exclusivitate acest sens specific erei creştine: „Că împreurați-vă chinurilor lui Hristosu, bucurați-vă” (Codicele Voronețean). Sau: „Chinul cruciei„ (Coresi), cu alte cuvinte, nu este nimeni care să nu (lat. quin) poarte bucuros crucea. Sau: „Mainte vestind chinurile ce era venitoare spre Hristos” (N. Testament, 1648). Sau: „Aşa se cădea lui Hristos să chinuiască” (Varlaam). Sau: „Hristos, cel pentru mine chinuit” (Klein). Sensul acesta, strâns legat de asumarea crucii, consemnat de primele noastre texte, precum şi numeroasele derivate ale cuvântului românesc, îl arată indubitabil a fi foarte vechi, nicidecum un simplu împrumut din maghiară, cum s-a putut crede». În alte pagini: Victor Scoradeț (Ce mai căutăm la teatru?), N. Georgescu (Eminescu, ultima zi la Timpul), Constanța Vintilă Ghițulescu („De la işlic la joben – despre lux şi modernizare în societatea românească”).
SALONUL LITERAR 74. Apare de 13 ani în Vrancea (acum la Odobeşti, inițial la Focşani). Redactorul-şef Culiță Ion Uşurelu îi ia un interviu lui N. Manolescu. Întrebare: «Faptul că, alături de alții (Ana Blandiana, Vladimir Tismăneanu etc.) sunteți prezent la Muzeul Comunismului din Bucureşti, la Expoziția „Epoca de aur – între realitate şi propagandă”, la secțiunea „Proletcultura” cu câteva dintre articolele dumneavoastră dedicate „omului nou” vă supără, vă enervează sau vi se par fireşti asemenea acțiuni? În fond, ce contează? Omul, care poate avea slăbiciuni, sau opera?». Răspuns N. Manolescu: «Ce am scris e bun scris. Problema nu e bine pusă: cele două sau trei articole de pe când aveam 22-23 de ani, înainte de orice speranță de „libe-ralizare” a sistemului, pe care le-am publicat, ar trebui raportate la cele câteva mii pe care le-am publicat ulterior. E şi cazul lui E. Simion şi al tuturor criticilor generației noastre. Şi, apoi, recitiți-le: păcatul lor e unul venial: clişeul, limba de lemn». Întrebare: «„Istoria…” dv. arată că păstoriți o Uniune cu foarte puțini scriitori. Când o s-o reeditați, nu v-ați gândit să reveniți asupra unor aprecieri, iar numărul persoanelor să fie mărit, mai ales că mulți au fost trecuți cu vederea? Adrian Marino, spre exemplu… Cel puțin aşa declară unii critici… Or fi având dreptate? Sau lăsați reeditarea pe seama altora? Deşi nu se vede vreun urmaş în critica pe care ați promovat-o…». N. Manolescu: «Nu e nici o legătură între „Istorie” şi USR. Una e opera mea, alta e asociația de breaslă. Asociație în care e firesc să existe scriitori de toată mâna, pe care eu, ca preşedinte, îi tratez în mod egal. Le pretind să mă trateze ca preşedinte, nu ca autor al „Istoriei”. Selecția este esențială într-o istorie. Îmi asum fiecare nume selecționat, respectiv, lăsat pe dinafară». În cuprins: Testamentul Regelui Carol I.
ARCA 7-8-9 / 2011. Michael Finkenthal (azi profesor la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore), răspunde într-un dialog: «Am fost surprins să găsesc „perle” de genul „Cioran este o mixtură de Nietzsche şi Anatole France” (prefer să nu citez referința). Mă tem că în România, în atmosfera de polarizare intelectuală care s-a creat în anii de după 1989, evaluări serioase, în profunzime, având în vedere nu doar textul ci şi contextul şi sub-textul, încadrate toate în istoria culturală şi politică a secolului, sunt greu de obținut». Lucian-Vasile Szabo: «Cum a fost „îngropat” Slavici de Goga», la Restituiri: „Gazetarul Goga avea să anunțe moartea lui Slavici în 1910, deci cu 15 ani înainte ca decesul să survină cu adevărat. Episodul este cunoscut, însă dedesubturile sale se împiedică de nedumeriri. Căci este evident că poetul nu înțelegea gestul marelui prozator. Slavici a refuzat, în vara anului 1910, să se dezică de vechiul său prieten, arădeanul Vasile Mangra. Viitorul mi-tropolit ortodox al Ardealului, din timpul Primului Război Mondial, ieşise din Partidul Național Român şi devenise deputat pe lista guverna-mentală... maghiară. Actul a fost calificat de mulți ca o trădare”. Intere-sant destinul scriitorilor intrați în politi-că: „Slavici a refuzat mereu demnitățile publice. Goga va fi lider al Partidului Poporului, devenit ulterior Partidul Național Agrar, va ajunge cu el la guvernare, în 1937, poetul fiind prim-ministru, la începutul căderii României spre totalitarism... Nu va fi nimeni care să scrie un articol cu titlul: A murit un om: Octavian Goga, căci rupt va fi de realitate şi de oameni. Va avea însă timp să mediteze? Câteva luni de la căderea guvernului său va trăi retras la Ciucea. Va muri apoi, nu înainte să-şi dea seama că a greşit profund intrând în politică. O va recunoaşte în rânduri amare”... Cronică literară cu Vasile Dan, Romulus Bucur, Gh. Mocuța.
EX PONTO 3 / 2011. Revistă tip carte, apare trimestrial de 9 ani la Constanța. Interviu cu Fănuş Neagu (Dumnezeu să-l ierte) în 2009: „De când lumea românească s-a împărțit în miliardari şi disperați, coloanele de rezistență ale neamului sunt atacate violent de pretinse elite ale culturii ticluite după porunci din afara țării… Un grup de comando, bine conturat şi plătit, susținut de un grup de linguşitori mituiți cu posturi media, universități, instituții de cultură, cu burse, bani sunători, decorații etc., duce o bătălie purtată pentru impunerea unei noi scări a valorilor”… La Interpretări, Ana Dobre: „Lumea lui Miron Radu Paraschivescu este mai mult levantină decât balcanică, levantinismul fiind echivalat cu machiaverlicul, corupția atitudinii care rezidă în ideea că legile există pentru a fi încălcate, ocultate. Tipologia balcanică, aşa cum s-a constituit ea în a doua jumătate a se-colului al XIX-lea, oscila între centru şi margine, istorie şi mahala, definind un topos contaminat de opoziția dintre Orient şi Occident. Ceea ce se defineşte prin raportare la Orient devine balcanic, retrograd. Ciocoiul, parvenitul aparțin tipologiei balcanice, o tipologie cu însemnele satirei, ale sarcasmului”. Proză: Florin Şlapac, Ovidiu Dunăreanu, Dan Perşa. Şi N. Rotund, cronică literară la C. Virgil Gheorghiu.
POESIS 7-8-9 / 2011.Ion Cristofor, interviu: ”Astăzi, poate mai mult decât oricând, ar fi nevoie de angajarea scriitorului. Ştiu, acest cuvânt sună oribil, termenul s-a degradat datorită îndelungatei sale folosințe în perioada comunistă. Pe vremea tovarăşilor a fi scriitor angajat însemna să adopți limbajul de lemn al activiştilor de partid. Când vorbesc de angajament, nu mă gândesc neapărat la angajarea politică a scriitorului. Nu e cazul să devenim cu toții portocalii, roşii, trandafirii, de stânga sau de dreapta. Deşi cameleoni vor exista mereu, lingăi de asemenea. Scriitorii nu sunt scutiți, nici ei, de asemenea metehne. Nu refuz, în principiu, dreptul scriitorului de a face politică”. De reținut eseurile lui Gh. Glodeanu la Mircea Zaciu (Însemnări din „deceniul satanic”) şi Răzvan Voncu – „Nichita Stănescu îmbrăcat în stofă”. Cronică literară semnează Viorel Mureşan, G. Vulturescu, Elvira Iliescu.
ANTITEZE 27.Seria a III-a, numărul 2 / 2011, director Cristian Livescu – care scrie despre „Modernitatea lui Eminescu”: «Când Eminescu, în „Epigonii”, îl aşeza pe Vasile Alecsandri în vârful poeților „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, declarându-l „rege-al poeziei”, o făcea nu pentru a-l măguli, nici pentru confirmarea unei recunoaşteri unanime, ci codifica o intenție mult mai complexă: aceea de a da contur unei posibile „dinastii” poetice şi pentru români, aşa cum se întâmpla în epocă pentru națiunile europene bine conturate, cu o tradiție literară certă». Noul redactor-şef, Raluca Naclad (de după Vasile Baghiu) scrie despre „Apusul maeştrilor”: ”Toată literatura motivațională, atât de la modă astăzi, îți spune că în tine stă toată puterea. Pe lângă beneficiul creşterii încrederii în sine, un astfel de principiu hrăneşte orgoliul, acest balon de săpun pe care oamenii pun prețul aurului şi mai mult decât atât. Într-o astfel de lume, în care fiecare este îndemnat să se vadă centrul universului său, maeştrii îşi mai au rostul lor? Ei există, dar din ce în ce mai puțini au nevoie de ei. Mă gândesc la maestru ca la depozitarul unei experiențe de cunoaştere, de creație, de viață excepționale şi care are mijloacele necesare de a o transmite celorlalți”. În alte pagini, proză de N. Breban, documentarul dedicat Mitropolitului scriitor Bartolomeu Valeriu Anania (despre care Tudor Arghezi scria: „Îl cunosc şi îl prețuiesc, nu de azi. Îi citesc de ani de zile versurile, cu emoție şi bucurie. Nu e un scriitor grăbit. În literatura poeziei e nou, ca o efigie de aur, scoasă din pământ oltenesc”), „Jurnalul familiei regale române în Basarabia” (Jurnalul lui G.T. Kirileanu), de C. Bostan.
PARADIGMA 3-4 / 2011. Apare de 19 ani, revistă fondată de Marin Mincu. Număr dedicat lui George Bacovia – azi. Începe Bogdan Crețu (”Bacovia – ludic?”): «E ciudat să descopăr acum că experiența mea cu poezia bacoviană reia, păstrând proporțiile, soarta receptării poetului de către critica noastră. Ceea ce înseamnă că „vina” nu o poartă critica, ci poezia însăşi, prea îndrăzneață în discreția sa ostentativă şi prea stridentă în „cumințenia” sa retorică». Semnează (titlurile spun destul) ?erban Foarță (Secvențe bacoviene), Emanuela Ilie (Experiențe bacoviene), Irina Petraş (Bacovia sau despre nominativul absolut), Marian Victor Buciu (Anarhistul Bacovia), Adrian Dinu Rachieru (Bacovia şi „munca de visător”), Iulian Boldea (Bacovia. Ipostazele căderii), Adrian Jicu (Bacovia, publicist conjunctural), Anca Axente (Pseudonimul ca paratopie; „paratopia revelează artistic o tensiune interioară, existențială, organizând creația în jurul acestei tensiuni”), Simona Grazia Dima (Un maestru al concentrării). Evelina Cîrligeanu (Emergența discursului bacovian; „o mare instabilitate taxonomică face ca Bacovia să acopere toate registrele estetice: simbolist, parnasian, impresionist, expresionist, romantic posteminescian, suprarealist, pionier al postmodernismului”). În cuprins: Ştefania Plopeanu (comentarii critice la volume de versuri), Luca Pițu (eseu), George Vasilievici (proză). Şi mai aparte Doris Mironescu: ”Prin nişte locuri rele. M. Blecher şi spațializarea irealului”.
TRIBUNA 216. 1-15 septembrie 2011. Petru Poantă, în „Euforia începutului” (istoria nu trage învățăminte la români; azi vorbim de reorganizarea teritorială a României şi de autonomia teritorială a Ținutului Secuiesc): «În „Straja dragonilor”, I. Negoițescu îşi aminteşte astfel refugiul din Cluj după Diktatul de la Viena: „Evacuarea era în toi (evacuam nu numai pământuri şi lucruri, ci şi glorioasa Românie Mare). Într-una din zile, am dat o fugă la Blaga: împachetau febril şi ei – ne-am luat rămas bun, căci nu se ştie unde şi când ne vom revedea: ei plecau la Sibiu, cu universitatea, ai mei nu hotărâseră încă încotro. În acest du-te-vino, am dat de spectacolul cel mai fantastic: firmele româneşti ale magazinelor şi întreprinderilor de comerț şi afaceri erau date jos şi înlocuite cu altele, maghiare. Intram deja în alt oraş, în altă țară. Şi plăcile indicatoare de străzi şi instituții publice erau înlăturate, chiar dacă nu înlocuite încă. Clujul românesc îl înghițea pământul [s. n.].” Un asemenea sentiment apocaliptic îl vor fi avut şi maghiarii în 1918, mai ales că ei au trăit aici cu conştiința stăpânului absolut şi definitiv». De reținut Ion Pop („Arizona”, un loc al memoriei vii). Plus o curioasă prezentare a unei autoare românce emigrate în Franța şi SUA, cu pseudonimul Alta Ifland.
ROMÂNIA LITERARĂ 39. Din 30 septembrie 2011. Două cronici la „Scurta istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I” de Mihai Zamfir. Gabriel Coşoveanu: „Fin cunoscător al poeticilor literaturii autohtone, mai ales din perspectiva de comparatist, el însuşi ficționar, aşadar un insider, în sensul călinescian, Mihai Zamfir ne oferă acum o sinteză în care informația mănoasă conlucrează cu portretistica absolut memorabilă”. Cosmin Ciotloş (la al treilea episod al cronicii lui): ”Rămân încă destule de scris despre remarcabila Scurtă istorie a profesorului Mihai Zamfir. Şi sper să se scrie cât mai repede, până la apariția volumului al doilea, dedicat interbelicilor şi contemporanilor”.
SALONUL LITERAR 74. Apare de 13 ani în Vrancea (acum la Odobeşti, inițial la Focşani). Redactorul-şef Culiță Ion Uşurelu îi ia un interviu lui N. Manolescu. Întrebare: «Faptul că, alături de alții (Ana Blandiana, Vladimir Tismăneanu etc.) sunteți prezent la Muzeul Comunismului din Bucureşti, la Expoziția „Epoca de aur – între realitate şi propagandă”, la secțiunea „Proletcultura” cu câteva dintre articolele dumneavoastră dedicate „omului nou” vă supără, vă enervează sau vi se par fireşti asemenea acțiuni? În fond, ce contează? Omul, care poate avea slăbiciuni, sau opera?». Răspuns N. Manolescu: «Ce am scris e bun scris. Problema nu e bine pusă: cele două sau trei articole de pe când aveam 22-23 de ani, înainte de orice speranță de „libe-ralizare” a sistemului, pe care le-am publicat, ar trebui raportate la cele câteva mii pe care le-am publicat ulterior. E şi cazul lui E. Simion şi al tuturor criticilor generației noastre. Şi, apoi, recitiți-le: păcatul lor e unul venial: clişeul, limba de lemn». Întrebare: «„Istoria…” dv. arată că păstoriți o Uniune cu foarte puțini scriitori. Când o s-o reeditați, nu v-ați gândit să reveniți asupra unor aprecieri, iar numărul persoanelor să fie mărit, mai ales că mulți au fost trecuți cu vederea? Adrian Marino, spre exemplu… Cel puțin aşa declară unii critici… Or fi având dreptate? Sau lăsați reeditarea pe seama altora? Deşi nu se vede vreun urmaş în critica pe care ați promovat-o…». N. Manolescu: «Nu e nici o legătură între „Istorie” şi USR. Una e opera mea, alta e asociația de breaslă. Asociație în care e firesc să existe scriitori de toată mâna, pe care eu, ca preşedinte, îi tratez în mod egal. Le pretind să mă trateze ca preşedinte, nu ca autor al „Istoriei”. Selecția este esențială într-o istorie. Îmi asum fiecare nume selecționat, respectiv, lăsat pe dinafară». În cuprins: Testamentul Regelui Carol I.
ARCA 7-8-9 / 2011. Michael Finkenthal (azi profesor la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore), răspunde într-un dialog: «Am fost surprins să găsesc „perle” de genul „Cioran este o mixtură de Nietzsche şi Anatole France” (prefer să nu citez referința). Mă tem că în România, în atmosfera de polarizare intelectuală care s-a creat în anii de după 1989, evaluări serioase, în profunzime, având în vedere nu doar textul ci şi contextul şi sub-textul, încadrate toate în istoria culturală şi politică a secolului, sunt greu de obținut». Lucian-Vasile Szabo: «Cum a fost „îngropat” Slavici de Goga», la Restituiri: „Gazetarul Goga avea să anunțe moartea lui Slavici în 1910, deci cu 15 ani înainte ca decesul să survină cu adevărat. Episodul este cunoscut, însă dedesubturile sale se împiedică de nedumeriri. Căci este evident că poetul nu înțelegea gestul marelui prozator. Slavici a refuzat, în vara anului 1910, să se dezică de vechiul său prieten, arădeanul Vasile Mangra. Viitorul mi-tropolit ortodox al Ardealului, din timpul Primului Război Mondial, ieşise din Partidul Național Român şi devenise deputat pe lista guverna-mentală... maghiară. Actul a fost calificat de mulți ca o trădare”. Intere-sant destinul scriitorilor intrați în politi-că: „Slavici a refuzat mereu demnitățile publice. Goga va fi lider al Partidului Poporului, devenit ulterior Partidul Național Agrar, va ajunge cu el la guvernare, în 1937, poetul fiind prim-ministru, la începutul căderii României spre totalitarism... Nu va fi nimeni care să scrie un articol cu titlul: A murit un om: Octavian Goga, căci rupt va fi de realitate şi de oameni. Va avea însă timp să mediteze? Câteva luni de la căderea guvernului său va trăi retras la Ciucea. Va muri apoi, nu înainte să-şi dea seama că a greşit profund intrând în politică. O va recunoaşte în rânduri amare”... Cronică literară cu Vasile Dan, Romulus Bucur, Gh. Mocuța.
EX PONTO 3 / 2011. Revistă tip carte, apare trimestrial de 9 ani la Constanța. Interviu cu Fănuş Neagu (Dumnezeu să-l ierte) în 2009: „De când lumea românească s-a împărțit în miliardari şi disperați, coloanele de rezistență ale neamului sunt atacate violent de pretinse elite ale culturii ticluite după porunci din afara țării… Un grup de comando, bine conturat şi plătit, susținut de un grup de linguşitori mituiți cu posturi media, universități, instituții de cultură, cu burse, bani sunători, decorații etc., duce o bătălie purtată pentru impunerea unei noi scări a valorilor”… La Interpretări, Ana Dobre: „Lumea lui Miron Radu Paraschivescu este mai mult levantină decât balcanică, levantinismul fiind echivalat cu machiaverlicul, corupția atitudinii care rezidă în ideea că legile există pentru a fi încălcate, ocultate. Tipologia balcanică, aşa cum s-a constituit ea în a doua jumătate a se-colului al XIX-lea, oscila între centru şi margine, istorie şi mahala, definind un topos contaminat de opoziția dintre Orient şi Occident. Ceea ce se defineşte prin raportare la Orient devine balcanic, retrograd. Ciocoiul, parvenitul aparțin tipologiei balcanice, o tipologie cu însemnele satirei, ale sarcasmului”. Proză: Florin Şlapac, Ovidiu Dunăreanu, Dan Perşa. Şi N. Rotund, cronică literară la C. Virgil Gheorghiu.
POESIS 7-8-9 / 2011.Ion Cristofor, interviu: ”Astăzi, poate mai mult decât oricând, ar fi nevoie de angajarea scriitorului. Ştiu, acest cuvânt sună oribil, termenul s-a degradat datorită îndelungatei sale folosințe în perioada comunistă. Pe vremea tovarăşilor a fi scriitor angajat însemna să adopți limbajul de lemn al activiştilor de partid. Când vorbesc de angajament, nu mă gândesc neapărat la angajarea politică a scriitorului. Nu e cazul să devenim cu toții portocalii, roşii, trandafirii, de stânga sau de dreapta. Deşi cameleoni vor exista mereu, lingăi de asemenea. Scriitorii nu sunt scutiți, nici ei, de asemenea metehne. Nu refuz, în principiu, dreptul scriitorului de a face politică”. De reținut eseurile lui Gh. Glodeanu la Mircea Zaciu (Însemnări din „deceniul satanic”) şi Răzvan Voncu – „Nichita Stănescu îmbrăcat în stofă”. Cronică literară semnează Viorel Mureşan, G. Vulturescu, Elvira Iliescu.
ANTITEZE 27.Seria a III-a, numărul 2 / 2011, director Cristian Livescu – care scrie despre „Modernitatea lui Eminescu”: «Când Eminescu, în „Epigonii”, îl aşeza pe Vasile Alecsandri în vârful poeților „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, declarându-l „rege-al poeziei”, o făcea nu pentru a-l măguli, nici pentru confirmarea unei recunoaşteri unanime, ci codifica o intenție mult mai complexă: aceea de a da contur unei posibile „dinastii” poetice şi pentru români, aşa cum se întâmpla în epocă pentru națiunile europene bine conturate, cu o tradiție literară certă». Noul redactor-şef, Raluca Naclad (de după Vasile Baghiu) scrie despre „Apusul maeştrilor”: ”Toată literatura motivațională, atât de la modă astăzi, îți spune că în tine stă toată puterea. Pe lângă beneficiul creşterii încrederii în sine, un astfel de principiu hrăneşte orgoliul, acest balon de săpun pe care oamenii pun prețul aurului şi mai mult decât atât. Într-o astfel de lume, în care fiecare este îndemnat să se vadă centrul universului său, maeştrii îşi mai au rostul lor? Ei există, dar din ce în ce mai puțini au nevoie de ei. Mă gândesc la maestru ca la depozitarul unei experiențe de cunoaştere, de creație, de viață excepționale şi care are mijloacele necesare de a o transmite celorlalți”. În alte pagini, proză de N. Breban, documentarul dedicat Mitropolitului scriitor Bartolomeu Valeriu Anania (despre care Tudor Arghezi scria: „Îl cunosc şi îl prețuiesc, nu de azi. Îi citesc de ani de zile versurile, cu emoție şi bucurie. Nu e un scriitor grăbit. În literatura poeziei e nou, ca o efigie de aur, scoasă din pământ oltenesc”), „Jurnalul familiei regale române în Basarabia” (Jurnalul lui G.T. Kirileanu), de C. Bostan.
PARADIGMA 3-4 / 2011. Apare de 19 ani, revistă fondată de Marin Mincu. Număr dedicat lui George Bacovia – azi. Începe Bogdan Crețu (”Bacovia – ludic?”): «E ciudat să descopăr acum că experiența mea cu poezia bacoviană reia, păstrând proporțiile, soarta receptării poetului de către critica noastră. Ceea ce înseamnă că „vina” nu o poartă critica, ci poezia însăşi, prea îndrăzneață în discreția sa ostentativă şi prea stridentă în „cumințenia” sa retorică». Semnează (titlurile spun destul) ?erban Foarță (Secvențe bacoviene), Emanuela Ilie (Experiențe bacoviene), Irina Petraş (Bacovia sau despre nominativul absolut), Marian Victor Buciu (Anarhistul Bacovia), Adrian Dinu Rachieru (Bacovia şi „munca de visător”), Iulian Boldea (Bacovia. Ipostazele căderii), Adrian Jicu (Bacovia, publicist conjunctural), Anca Axente (Pseudonimul ca paratopie; „paratopia revelează artistic o tensiune interioară, existențială, organizând creația în jurul acestei tensiuni”), Simona Grazia Dima (Un maestru al concentrării). Evelina Cîrligeanu (Emergența discursului bacovian; „o mare instabilitate taxonomică face ca Bacovia să acopere toate registrele estetice: simbolist, parnasian, impresionist, expresionist, romantic posteminescian, suprarealist, pionier al postmodernismului”). În cuprins: Ştefania Plopeanu (comentarii critice la volume de versuri), Luca Pițu (eseu), George Vasilievici (proză). Şi mai aparte Doris Mironescu: ”Prin nişte locuri rele. M. Blecher şi spațializarea irealului”.
TRIBUNA 216. 1-15 septembrie 2011. Petru Poantă, în „Euforia începutului” (istoria nu trage învățăminte la români; azi vorbim de reorganizarea teritorială a României şi de autonomia teritorială a Ținutului Secuiesc): «În „Straja dragonilor”, I. Negoițescu îşi aminteşte astfel refugiul din Cluj după Diktatul de la Viena: „Evacuarea era în toi (evacuam nu numai pământuri şi lucruri, ci şi glorioasa Românie Mare). Într-una din zile, am dat o fugă la Blaga: împachetau febril şi ei – ne-am luat rămas bun, căci nu se ştie unde şi când ne vom revedea: ei plecau la Sibiu, cu universitatea, ai mei nu hotărâseră încă încotro. În acest du-te-vino, am dat de spectacolul cel mai fantastic: firmele româneşti ale magazinelor şi întreprinderilor de comerț şi afaceri erau date jos şi înlocuite cu altele, maghiare. Intram deja în alt oraş, în altă țară. Şi plăcile indicatoare de străzi şi instituții publice erau înlăturate, chiar dacă nu înlocuite încă. Clujul românesc îl înghițea pământul [s. n.].” Un asemenea sentiment apocaliptic îl vor fi avut şi maghiarii în 1918, mai ales că ei au trăit aici cu conştiința stăpânului absolut şi definitiv». De reținut Ion Pop („Arizona”, un loc al memoriei vii). Plus o curioasă prezentare a unei autoare românce emigrate în Franța şi SUA, cu pseudonimul Alta Ifland.
ROMÂNIA LITERARĂ 39. Din 30 septembrie 2011. Două cronici la „Scurta istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I” de Mihai Zamfir. Gabriel Coşoveanu: „Fin cunoscător al poeticilor literaturii autohtone, mai ales din perspectiva de comparatist, el însuşi ficționar, aşadar un insider, în sensul călinescian, Mihai Zamfir ne oferă acum o sinteză în care informația mănoasă conlucrează cu portretistica absolut memorabilă”. Cosmin Ciotloş (la al treilea episod al cronicii lui): ”Rămân încă destule de scris despre remarcabila Scurtă istorie a profesorului Mihai Zamfir. Şi sper să se scrie cât mai repede, până la apariția volumului al doilea, dedicat interbelicilor şi contemporanilor”.