Eseuri
Nicolae Oprea
Utopii şi distopii literare (schiță comparativă)
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
Fără îndoială, istoria utopiei literare este inaugurată de umanistul Sir Thomas Morus (More) în 1516 prin romanul său socio-politic cu satiră mascată, denumit (inițial în latină) pe larg Cartea de aur a lui Thomas Morus, pe cât de utilă, pe atât de plăcută, despre cea mai bună întocmire a statului şi despre noua insulă Utopia. Ca replică la Anglia contemporană, prietenul lui Erasmus (care va ajunge lord-cancelar în 1529) imaginează o societate ideală situată pe o insulă exotică inexistentă (gr. ou-topos= negarea locului), cu organizare statală republicană – după modelul lui Platon –, întemeiată pe egalitatea şi concordia dintre semeni, în care utopienii, conduşi de un prinț anonim, nu neglijează nici plăcerile trupului nici ale sufletului, dar mai presus de toate întrețin „conştiința unei vieți fără prihană şi nădejdea nestrămutată într-o lume mai bună”. În Utopia sfântului Tommaso Moro de mai târziu – „lumea se îndeletniceşte cu arte şi meserii folositoare, iar munca cu brațele cere puține ceasuri, şi totuşi producția e îndestulătoare (…) Într-adevăr, cârmuirea nu caută câtuşi de puțin să-i trudească pe cetățeni punându-i la munci netrebuitoare, de vreme ce orânduirea acestui stat urmăreşte mai întâi ca, după împlinirea nevoilor obştii, cât mai mult timp să fie folosit de toți cetățenii nu pentru ceea ce este o robie față de trup, ci pentru eliberarea şi luminarea sufletului. În aceasta socotesc ei că stă adevărata fericire a vieții”.
După mai bine de un secol, renascentistul italian Tommaso Campanella publică, după acest model implicit, fantezia socială cu caracter utopic Cetatea Soarelui – Ideea poetică a unei Republici filosofice, conturând imaginea unui stat-cetate armonios şi inexpugnabil, construit piramidal într-un munte din şapte inele concentrice denumite după cele şapte planete ale sistemului ptolemeic: Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn. Conducătorul Republicii solarienilor este un principe care stăpâneşte „ştiința regală” a magiei, de unde şi numele Metaphysicus. „Principele suprem la ei – povesteşte Genovezul ajuns într-un lăcaş al Ordinului monahal al Ospitalierilor – este un sacerdot pe care-l numesc în limba lor HOH; în a noastră, i-am spune Metafizicul. El este căpetenia tuturor în cele temporale şi spirituale; toate treburile publice şi procesele sunt supuse, în ultimă instanță, hotărârii sale. El este asistat de trei principi colaterali: Pon, Sin şi Mor, care în limba noastră înseamnă: Putere, Înțelepciune şi Iubire. Puterea are în sarcina sa treburile păcii şi ale războiului, dar nu deasupra lui Soare. Tot ea comandă magistrații militari (…) Înțelepciunea are în sarcina sa artele libere şi mecanice, ştiințele toate, magistrații acestora şi doctorii, precum şi şcolile disciplinelor (…) Iubirea are în sarcina sa, în primul rând, perpetuarea speciei, de aceea se îngrijeşte să împreune bărbații şi femeile, în aşa fel încât să dea o progenitură”. În utopia lui Campanella apar, însă, premisele distopiei, întrucât sistemul coercitiv din societatea dispusă în terase pare o construcție pre-comunistă. Mai întâi, în direcția egalizării nivelatoare prin măsuri autoritare ale triumvirilor şi magistraților care produce, în fapt, uniformizarea indivizilor sociali. Astfel, solarienii care „s-au lepădat de proprietate” – veritabili colectivişti, le-aş spune – ajung efectiv la uniformă vestimentară: „atât bărbații, cât şi femeile poartă acelaşi fel de îmbrăcăminte, croită pentru război”. Apoi, absolutizarea traiului în „respect reciproc şi armonie” este confirmată de posesiunea colectivă a femeii („femeile sunt comune şi în privința supunerii şi la aşternut”) şi acceptarea iubirii cu unic scop de conservare a speciei: „Pentru că nimănui nu-i lipsesc nici cele necesare, nici cele pentru distracție. Procrearea este tratată însă cu religiozitate în folosul republicii, iar nu al indivizilor. De aceea trebuie să fie dirijată de magistrați”.
*
Prima utopie românească cred că poate fi considerată Țiganiada, scrisă de Ion Budai-Deleanu la începutul veacului al XIX-lea, în 1800 şi 1812 (în două variante manuscrise) şi repusă în circulație abia în 1875-1877. Dar Tabăra țiganilor este o creație barocă, în care elementele de utopie şi distopie – sub acolada de epopee eroi-comico-satirică – sunt voluntar amestecate. În 1884, într-una din Scrisori-le către V. Alecsandri, cu subtitlul Insula Prosta, guvernatorul insulei Samos, Ion Ghica, prefigurează şi el o utopie. Iar premisele anti-utopiei apar în proza scurtă Cronica fantastică a lui Ion Luca Caragiale despre Cetatea Tâmpitopole. Linia utopiei negative deschisă de clasicul prozator comico-satiric va fi continuată de interbelicul Tudor Arghezi în Tablete din Țara de Kuty.
După al doilea război mondial – mai precis, în 1948 – Vasile Voiculescu reia firul utopiei negative într-o proză care, simptomatic, nu a fost inclusă în niciuna dintre culegerile de povestiri şi nuvele alcătuite de editori înainte de 1989, în timpul regimului comunist: Lobocoagularea prefrontală. Aproape sigur, cenzura vremii a bănuit sub învelişul alegoric satira acerbă îndreptată împotriva sistemului totalitar de stânga. Uzând de formula utopiei literare, V. Voiculescu imaginează aici un univers monstruos şi absurd în care s-a înfăptuit „râvnita minune a lumii” – pacea socială, întronată printr-o simplă operație psiho-chirurgicală: lobocoagularea prefrontală indicată în titlu.
Prozatorul descrie minuțios cvasi-ştiințific ipotetica operație de extirpare a centrilor nervoşi ai afectivității. Imediat după naştere, copilului i se pune pe cap „o coroniță de tuburi cu forțe radioactive sub înaltă tensiune”, iar aparatul se declanşa automat şi nou-născutul, după şocul radioactiv, devenea „indiferent la emoții” pentru toată viața. (Prozatorul e dublat aici de medicul Voiculescu care cunoştea procedeele lobotomiei: operație chirurgicală ce constă în tăierea anumitor fibre nervoase din creier). Pentru o stârpire radicală a „lobului interior frontal al creierului” cu influență nefastă în „viața omenirii”, fiindcă întreține viața sufletească a individului, operația era repetată la vârsta şcolii şi a maturizării („la vârsta de şapte ani şi apoi la optsprezece ani”). Sistemul diabolic era dirijat de reprezentanții Perfectului Prezidiu Permanent al Popoarelor Păcii, care conducea autoritar societatea uniformizată, stratificată sub forma unei piramide răsturnate, inversul paradoxal al construcției în inele circulare din Cetatea Soarelui: „Capodoperă de justiție socială şi armonie, model veşnic de edificiu democrat”. Nici un locuitor al acestei lumi distopice nu era scutit de cele trei operații şi fără certificarea lor devenea un transfug al colectivității, pentru că altfel „nu era cu putință viețuirea în imensa uniune a oamenilor liberi”. Iar prezența coroanelor de lobocoagulare era obligatorie în toate instituțiile statului şi chiar în casele „cetățenilor” acestei țări progresiste care se izolase complet de celelalte considerate retrograde. Astfel se naşte „un perfect cetățean aliniat în muncă”, lipsit de orice „veleitate de răzvrătire”. Parodiind sloganurile marxiste, prozatorul indică şi o „celebră carte” a savantului Karpmann, Lobii prefrontali, inamici ai umanității, care ar reprezenta temelia „acestei cruciade dusă cu atâta sârguință şi succes împotriva centrilor blestemați unde se cuibăreau altădată toți insurgenții eului, visul, emoția, meditația” etc.
„Această mică, nevinovată, dar imensă ca efecte şi rezultate măsură salutară de prevedere psiho-sanitară, care scăpase omenirea de o mulțime de plăgi şi o îndrumase în făgaşul progresului calm, n-avea nimic misterios în ea” – insinuează ironic prozatorul. Întrucât este o lume realistă în care omul „nu mai este hărțuit de întrebări, chinuit de mister”. Ia naştere, astfel, o societate din cadrul căreia cultura, propagatoare de sentimente şi stări misterioase, a fost cu totul eliminată: „Alte cercetări minuțioase stabiliră, de asemenea, că nici o carte cu conținut anarhic, roman, nuvelă, din vechile serii condamnate, nu scăpase de ardere sau retopire. Desenele, tablourile, statuile şi toate operele de artă nefastă care ar fi putut amăgi tineretul şi deştepta sămânța nebuniei trecute, fuseseră vândute pe valută forte altor țări, retrograde, cu care nu se mai aveau legături”. Este aceasta lumea „magicului repudiat”, cum spunea Blaga în Despre gândirea magică, imaginând o similară amputare a culturii. Dar filosoful culturii nu uita să adauge că o astfel de cultură raționalist-ştiințifică, „nemagică”, constituia o pură utopie, era o „cultură fictivă” (Cf. Gândire magică şi religie.Despre gândirea magică, în Opere, vol. 10, 1987, p. 329 ş.u.). Lobocoagularea prefrontală reprezintă, în fond, o pledoarie pro domo indirectă a scriitorului „confiscat” de gândirea magică. În anti-utopia construită de V. Voiculescu, extirparea fibrelor afectivității desemnează îndepărtarea de o lume „intimă şi familiară”. În chip semnificativ, după dereglarea sistemului social prin reactivarea „spiritului” (a sufletului), cetățenii din lumea de coşmar voiculesciană se sustrag regimului „castrator”, refugiindu-se în peşteră sau în pădure pentru a reînvia cultul străvechi al magiei: „Prin pivnițe şi hrube, dar mai ales în pădurile păstrate ca singure monumente ale naturii, se descoperă indivizi fugiți de la îndatoririle lor. Ascunşi acolo în peşteri, trăiau singuratici, dedându-se la acte ce aminteau străvechile culte ale magiei”.
Nicolae Balotă denumea Lobocoagularea… – utopie satirică (De la Ion la Ioanide, 1974, p. 341), dar cred că mult mai adecvată în raport cu previziunile infernale voiculesciene, vizând totalitarismul (într-o proză scrisă în 1948) – este definiția lui Raymond Trousson, de antiutopie modernă: „Vorbim de utopie atunci când, în cadrul unei povestiri (ceea ce exclude tratatele politice), se găseşte descrisă o comunitate (ceea ce exclude robinsonada), organizată după anumite principii politice, economice, morale, restituind complexitatea existenței sociale (ceea ce nu exclude vârsta de aur şi arcadia), fie ea prezentată ca ideal de realizat (utopie constructivă) sau ca previziune a unui infern (antiutopia modernă), fie ea situată într-un spațiu real, imaginar sau în timp …” (Voyages aux pays de nulle part. Histoire littéraire de la pensée utopique, Editions de l’Université de Bruxelles, 1979, p. 28).
Antiutopia imaginată de V. Voiculescu seamănă uimitor cu utopia negativă concepută de George Orwell, cu mijloace propriu-zis narative, în O mie nouă sute optzeci şi patru, un roman critic publicat la un an distanță față de elaborarea prozei voiculesciene (datând din 1949). Scriitorul englez creează ficțional un sistem tota-litarist perfect care produce anularea individului la nivelul gândirii (prin Poliția Gândirii), al limbajului (prin inventarea Nonvorbei) şi al sentimentelor. Diabolicul sistem coercitiv – e evident că prozatorul vizează sistemul comunist – se întemeiază pe puterea dirijistă a patru ministere: Ministerul Adevărului, Ministerul Păcii, Ministerul Abundenței şi Ministerul Iubirii. Cel din urmă se ocupă, de fapt, de „menținerea ordinii şi disciplinei”, interzicând iubirea, şi de aceea îşi are sediul într-o clădire înspăimântătoare, intangibilă: „Era imposibil să intri acolo altfel decât cu treburi oficiale, şi chiar şi atunci pătrundeai numai printr-un labirint de rețele de sârmă ghimpată, uşi de oțel şi cuiburi de mitralieră camuflate. Până şi străzile care duceau la barierele lui exterioare gemeau de gardieni cu mutre de gorile, îmbrăcați în uniforme negre şi înarmați cu bastoane”.
În ambele distopii, cu model îndepărtat în Cetatea Soarelui a lui Tommaso Campanella, iubirea este interzisă în fapt, fiindcă se reduce la procesul de procreare, ca „o lucrare de stat oficială, o slujbă cetățenească, încredințată numai unora, după anumite criterii”. Personajul central din romanul orwellian, Winston Smith este ucis, tocmai pentru că întreține iubirea clandestină cu Julia (care lucra „la o maşinărie de scris romane din Secția Literatură”). Or, tocmai redescoperirea Iubirii şi Frumuseții provoacă în proza lui V. Voiculescu tulburări ale sistemului totalitar: „Perechile se făgăduiau unul altuia ca într-o logodnă de odinioară, de care nu auziseră. Sinuciderile celor împiedicați de la această nebunie se înmulțiră. Şi un alt cuvânt, nou, netrecut în dicționar, se înfiripă, sub nasul poliției, cuvântul «Iubire». Frumusețe şi iubire. Tineretul bolnav alerga după ele ca după un miraj localizat în anume persoane, pe care le scoteau din rânduiala comună. Înălțându-se deasupra „prezidiului”. Pentru a curma fenomenul ce tinde a se generaliza, „...vânătorii spiritului proza voiculesciană” apelează la forma cea mai perversă de întreținere a terorii: delațiunea. Ei promit drept recompensă celui ce va indica „sediul” sufletului libertatea de a se căsători cu femeia iubită şi, pe deasupra, „călătorie de nuntă în străinătatea necunoscută”. În felul acesta, un tânăr mai curajos ajunge să-şi denunțe „propria-i inimă” devenită „centru al inteligenței afective”.
La Orwell, modelarea omului-marionetă permite, totuşi, o formă, unica, de iubire – iubirea pentru partid, aşa cum solarienii lui Campanella erau „însuflețiți de o iubire de patrie aşa de mare, încât abia poți crede”. La Voiculescu, după extirparea „mugurilor de creier” din inimă, iubirea se transformă în proslăvire şi va fi canalizată în direcția Preşedintelui (alias Dictatorul, întrevăzut în subtext) sub forma cultului: „Şi, pentru geniala, suprafireasca inspirație ce avusese şi care dusese la descoperire, el fu ridicat la rangul suprem, declarat şi identificat pentru masele democratice cu Dumnezeu. Nu numai cu îngăduința, dar cu porunca, de acum înainte să fie necontenit închinat şi mărit ca atare, într-un cult care întrece tot fastul ceremonial al vechilor religii. Spre el să se canalizeze toate aspirațiile neamurilor omeneşti.” Preşedintele devine un fel de Simon Magul uzurpator al atributelor divine. Fraza finală are, totuşi, inflexiuni optimiste: „Dar duhul evacuat vagabondează prin lume şi îşi caută, chinuind necontenit pe bieții oameni, alt locaş”.
Proza aceasta, absolut semnificativă pentru gândirea artistică a lui V. Voiculescu, a putut să pară ştiințifico-fantastică şi să fie acuzată de didacticism. (Vezi Mircea Braga, V. Voiculescu în orizontul tradiționalismului, 1984, pp.123-124). Este, într-adevăr, o proză aridă şi puțin retorică, mimând formula „referatului ştiințific”, dar trăsăturile ei se încadrează în specificul utopiei literare ca atare. „Preocuparea aproape exclusivă pentru descriere nu este fără urmări asupra lizibilității şi chiar a literarității utopiilor; structural utopia refuză aproape toate libertățile şi artificiile romaneşti, tinzând monoton spre procedeele literaturii didactice” – sublinia un studios al utopiei precum Sorin Antohi. (13) Cum se vede, V. Voiculescu nu concepe un roman critic şi satiric în genul lui George Orwell, ci dă o replică antiutopică – în alte timpuri – la Utopia lui Thomas Morus şi Cetatea soarelui a lui Tommasso Campanella. Insula lui Morus era proiectată ca un veritabil ținut al bunăstării şi armoniei sociale, unde „toată lumea se îndeletniceşte cu arte şi meserii folositoare”, iar răstimpul neproductiv e consacrat „luminării minții” (adâncind studiul artelor şi ştiințelor). Estropiații voiculescieni, din acest „sâmbure de roman” (ca să apelez la subtitlul, adecvat aici, al nuvelei Iubire magică), se situează la polul opus față de utopieni. Nu şi față de solarienii lui Campanella, cărora iubirea pătimaşă le era interzisă: „Atunci când cineva este cuprins de o iubire arzătoare pentru vreo femeie, au voie să stea de vorbă amândoi, să glumească, să-şi dăruiască unul altuia coronițe de flori sau frunze, versuri. Dacă însă încearcă intimități corporale, sub nici un motiv nu li se îngăduie coitul, decât dacă femeia este gravidă (lucru dorit de bărbat) sau e sterilă. Altcum la ei abia dacă întâlneşti iubirea pătimaşă, fiind frecventă numai aceea din amiciție”. (În Utopia. Studii asupra imaginarului social, 1991, p. 19)
Universul de coşmar descris rezumativ de Vasile Voiculescu în această creație vizionară capătă o proiecție ficțională de amploare în Isarlâk-ul proiectat în anii ’80 de Ion D. Sârbu, în romanul anti-totalitarist Adio, Europa! Dar omul-fără-suflet din lumea anti-magică, gândit de V. Voiculescu, se regăseşte, mai degrabă, proiectat în noul mancurt din țesătura romanului lui Bujor Nedelcovici, Al doilea mesager. Ideoterapia imaginată de prozatorul din diaspora, constând în spălarea creierului aplicată într-un diabolic „Institut de Îndrumare, Educație şi Învățământ” este similară cu lobocoagularea operată de „Perfectul Prezidiu Permanent al Popoarelor Păcii” din povestirea voiculesciană.
În chip bizar, istoria umanității a fost necruțătoare cu autorii de utopii. Utopistul întemeietor Thomas Morus a fost acuzat de trădare de regele Henric al VIII-lea şi decapitat în 1535. I-a rămas doar gloria postumă supremă: beatificat în 1886 de Papa Leon al XIII-lea şi canonizat în 1935 de Papa Pius al XI-lea. Tommaso Campanella simulează nebunia, în 1598, spre a scăpa de pedeapsa cu moartea în urma unui complot şi e condamnat la închisoare pe viață. Destinul scriitorilor utopici nu s-a schimbat de la Evul Mediu până la epoca modernă. Pentru apartenența la grupul spiritual Rugul aprins de la Mănăstirea Antim, Vasile Voiculescu este arestat în 1958 şi petrece ultima parte a vieții în temniță, murind la scurt timp după eliberare, dar lasă posterității un corpus dens de manuscrise. Iar Ion D. Sârbu, autorul distopiei Adio, Europa!, supraviețuind după ani grei petrecuți în lagărele comuniste, nu va ajunge nici el să-şi publice opera capitală în timpul vieții.
După mai bine de un secol, renascentistul italian Tommaso Campanella publică, după acest model implicit, fantezia socială cu caracter utopic Cetatea Soarelui – Ideea poetică a unei Republici filosofice, conturând imaginea unui stat-cetate armonios şi inexpugnabil, construit piramidal într-un munte din şapte inele concentrice denumite după cele şapte planete ale sistemului ptolemeic: Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn. Conducătorul Republicii solarienilor este un principe care stăpâneşte „ştiința regală” a magiei, de unde şi numele Metaphysicus. „Principele suprem la ei – povesteşte Genovezul ajuns într-un lăcaş al Ordinului monahal al Ospitalierilor – este un sacerdot pe care-l numesc în limba lor HOH; în a noastră, i-am spune Metafizicul. El este căpetenia tuturor în cele temporale şi spirituale; toate treburile publice şi procesele sunt supuse, în ultimă instanță, hotărârii sale. El este asistat de trei principi colaterali: Pon, Sin şi Mor, care în limba noastră înseamnă: Putere, Înțelepciune şi Iubire. Puterea are în sarcina sa treburile păcii şi ale războiului, dar nu deasupra lui Soare. Tot ea comandă magistrații militari (…) Înțelepciunea are în sarcina sa artele libere şi mecanice, ştiințele toate, magistrații acestora şi doctorii, precum şi şcolile disciplinelor (…) Iubirea are în sarcina sa, în primul rând, perpetuarea speciei, de aceea se îngrijeşte să împreune bărbații şi femeile, în aşa fel încât să dea o progenitură”. În utopia lui Campanella apar, însă, premisele distopiei, întrucât sistemul coercitiv din societatea dispusă în terase pare o construcție pre-comunistă. Mai întâi, în direcția egalizării nivelatoare prin măsuri autoritare ale triumvirilor şi magistraților care produce, în fapt, uniformizarea indivizilor sociali. Astfel, solarienii care „s-au lepădat de proprietate” – veritabili colectivişti, le-aş spune – ajung efectiv la uniformă vestimentară: „atât bărbații, cât şi femeile poartă acelaşi fel de îmbrăcăminte, croită pentru război”. Apoi, absolutizarea traiului în „respect reciproc şi armonie” este confirmată de posesiunea colectivă a femeii („femeile sunt comune şi în privința supunerii şi la aşternut”) şi acceptarea iubirii cu unic scop de conservare a speciei: „Pentru că nimănui nu-i lipsesc nici cele necesare, nici cele pentru distracție. Procrearea este tratată însă cu religiozitate în folosul republicii, iar nu al indivizilor. De aceea trebuie să fie dirijată de magistrați”.
*
Prima utopie românească cred că poate fi considerată Țiganiada, scrisă de Ion Budai-Deleanu la începutul veacului al XIX-lea, în 1800 şi 1812 (în două variante manuscrise) şi repusă în circulație abia în 1875-1877. Dar Tabăra țiganilor este o creație barocă, în care elementele de utopie şi distopie – sub acolada de epopee eroi-comico-satirică – sunt voluntar amestecate. În 1884, într-una din Scrisori-le către V. Alecsandri, cu subtitlul Insula Prosta, guvernatorul insulei Samos, Ion Ghica, prefigurează şi el o utopie. Iar premisele anti-utopiei apar în proza scurtă Cronica fantastică a lui Ion Luca Caragiale despre Cetatea Tâmpitopole. Linia utopiei negative deschisă de clasicul prozator comico-satiric va fi continuată de interbelicul Tudor Arghezi în Tablete din Țara de Kuty.
După al doilea război mondial – mai precis, în 1948 – Vasile Voiculescu reia firul utopiei negative într-o proză care, simptomatic, nu a fost inclusă în niciuna dintre culegerile de povestiri şi nuvele alcătuite de editori înainte de 1989, în timpul regimului comunist: Lobocoagularea prefrontală. Aproape sigur, cenzura vremii a bănuit sub învelişul alegoric satira acerbă îndreptată împotriva sistemului totalitar de stânga. Uzând de formula utopiei literare, V. Voiculescu imaginează aici un univers monstruos şi absurd în care s-a înfăptuit „râvnita minune a lumii” – pacea socială, întronată printr-o simplă operație psiho-chirurgicală: lobocoagularea prefrontală indicată în titlu.
Prozatorul descrie minuțios cvasi-ştiințific ipotetica operație de extirpare a centrilor nervoşi ai afectivității. Imediat după naştere, copilului i se pune pe cap „o coroniță de tuburi cu forțe radioactive sub înaltă tensiune”, iar aparatul se declanşa automat şi nou-născutul, după şocul radioactiv, devenea „indiferent la emoții” pentru toată viața. (Prozatorul e dublat aici de medicul Voiculescu care cunoştea procedeele lobotomiei: operație chirurgicală ce constă în tăierea anumitor fibre nervoase din creier). Pentru o stârpire radicală a „lobului interior frontal al creierului” cu influență nefastă în „viața omenirii”, fiindcă întreține viața sufletească a individului, operația era repetată la vârsta şcolii şi a maturizării („la vârsta de şapte ani şi apoi la optsprezece ani”). Sistemul diabolic era dirijat de reprezentanții Perfectului Prezidiu Permanent al Popoarelor Păcii, care conducea autoritar societatea uniformizată, stratificată sub forma unei piramide răsturnate, inversul paradoxal al construcției în inele circulare din Cetatea Soarelui: „Capodoperă de justiție socială şi armonie, model veşnic de edificiu democrat”. Nici un locuitor al acestei lumi distopice nu era scutit de cele trei operații şi fără certificarea lor devenea un transfug al colectivității, pentru că altfel „nu era cu putință viețuirea în imensa uniune a oamenilor liberi”. Iar prezența coroanelor de lobocoagulare era obligatorie în toate instituțiile statului şi chiar în casele „cetățenilor” acestei țări progresiste care se izolase complet de celelalte considerate retrograde. Astfel se naşte „un perfect cetățean aliniat în muncă”, lipsit de orice „veleitate de răzvrătire”. Parodiind sloganurile marxiste, prozatorul indică şi o „celebră carte” a savantului Karpmann, Lobii prefrontali, inamici ai umanității, care ar reprezenta temelia „acestei cruciade dusă cu atâta sârguință şi succes împotriva centrilor blestemați unde se cuibăreau altădată toți insurgenții eului, visul, emoția, meditația” etc.
„Această mică, nevinovată, dar imensă ca efecte şi rezultate măsură salutară de prevedere psiho-sanitară, care scăpase omenirea de o mulțime de plăgi şi o îndrumase în făgaşul progresului calm, n-avea nimic misterios în ea” – insinuează ironic prozatorul. Întrucât este o lume realistă în care omul „nu mai este hărțuit de întrebări, chinuit de mister”. Ia naştere, astfel, o societate din cadrul căreia cultura, propagatoare de sentimente şi stări misterioase, a fost cu totul eliminată: „Alte cercetări minuțioase stabiliră, de asemenea, că nici o carte cu conținut anarhic, roman, nuvelă, din vechile serii condamnate, nu scăpase de ardere sau retopire. Desenele, tablourile, statuile şi toate operele de artă nefastă care ar fi putut amăgi tineretul şi deştepta sămânța nebuniei trecute, fuseseră vândute pe valută forte altor țări, retrograde, cu care nu se mai aveau legături”. Este aceasta lumea „magicului repudiat”, cum spunea Blaga în Despre gândirea magică, imaginând o similară amputare a culturii. Dar filosoful culturii nu uita să adauge că o astfel de cultură raționalist-ştiințifică, „nemagică”, constituia o pură utopie, era o „cultură fictivă” (Cf. Gândire magică şi religie.Despre gândirea magică, în Opere, vol. 10, 1987, p. 329 ş.u.). Lobocoagularea prefrontală reprezintă, în fond, o pledoarie pro domo indirectă a scriitorului „confiscat” de gândirea magică. În anti-utopia construită de V. Voiculescu, extirparea fibrelor afectivității desemnează îndepărtarea de o lume „intimă şi familiară”. În chip semnificativ, după dereglarea sistemului social prin reactivarea „spiritului” (a sufletului), cetățenii din lumea de coşmar voiculesciană se sustrag regimului „castrator”, refugiindu-se în peşteră sau în pădure pentru a reînvia cultul străvechi al magiei: „Prin pivnițe şi hrube, dar mai ales în pădurile păstrate ca singure monumente ale naturii, se descoperă indivizi fugiți de la îndatoririle lor. Ascunşi acolo în peşteri, trăiau singuratici, dedându-se la acte ce aminteau străvechile culte ale magiei”.
Nicolae Balotă denumea Lobocoagularea… – utopie satirică (De la Ion la Ioanide, 1974, p. 341), dar cred că mult mai adecvată în raport cu previziunile infernale voiculesciene, vizând totalitarismul (într-o proză scrisă în 1948) – este definiția lui Raymond Trousson, de antiutopie modernă: „Vorbim de utopie atunci când, în cadrul unei povestiri (ceea ce exclude tratatele politice), se găseşte descrisă o comunitate (ceea ce exclude robinsonada), organizată după anumite principii politice, economice, morale, restituind complexitatea existenței sociale (ceea ce nu exclude vârsta de aur şi arcadia), fie ea prezentată ca ideal de realizat (utopie constructivă) sau ca previziune a unui infern (antiutopia modernă), fie ea situată într-un spațiu real, imaginar sau în timp …” (Voyages aux pays de nulle part. Histoire littéraire de la pensée utopique, Editions de l’Université de Bruxelles, 1979, p. 28).
Antiutopia imaginată de V. Voiculescu seamănă uimitor cu utopia negativă concepută de George Orwell, cu mijloace propriu-zis narative, în O mie nouă sute optzeci şi patru, un roman critic publicat la un an distanță față de elaborarea prozei voiculesciene (datând din 1949). Scriitorul englez creează ficțional un sistem tota-litarist perfect care produce anularea individului la nivelul gândirii (prin Poliția Gândirii), al limbajului (prin inventarea Nonvorbei) şi al sentimentelor. Diabolicul sistem coercitiv – e evident că prozatorul vizează sistemul comunist – se întemeiază pe puterea dirijistă a patru ministere: Ministerul Adevărului, Ministerul Păcii, Ministerul Abundenței şi Ministerul Iubirii. Cel din urmă se ocupă, de fapt, de „menținerea ordinii şi disciplinei”, interzicând iubirea, şi de aceea îşi are sediul într-o clădire înspăimântătoare, intangibilă: „Era imposibil să intri acolo altfel decât cu treburi oficiale, şi chiar şi atunci pătrundeai numai printr-un labirint de rețele de sârmă ghimpată, uşi de oțel şi cuiburi de mitralieră camuflate. Până şi străzile care duceau la barierele lui exterioare gemeau de gardieni cu mutre de gorile, îmbrăcați în uniforme negre şi înarmați cu bastoane”.
În ambele distopii, cu model îndepărtat în Cetatea Soarelui a lui Tommaso Campanella, iubirea este interzisă în fapt, fiindcă se reduce la procesul de procreare, ca „o lucrare de stat oficială, o slujbă cetățenească, încredințată numai unora, după anumite criterii”. Personajul central din romanul orwellian, Winston Smith este ucis, tocmai pentru că întreține iubirea clandestină cu Julia (care lucra „la o maşinărie de scris romane din Secția Literatură”). Or, tocmai redescoperirea Iubirii şi Frumuseții provoacă în proza lui V. Voiculescu tulburări ale sistemului totalitar: „Perechile se făgăduiau unul altuia ca într-o logodnă de odinioară, de care nu auziseră. Sinuciderile celor împiedicați de la această nebunie se înmulțiră. Şi un alt cuvânt, nou, netrecut în dicționar, se înfiripă, sub nasul poliției, cuvântul «Iubire». Frumusețe şi iubire. Tineretul bolnav alerga după ele ca după un miraj localizat în anume persoane, pe care le scoteau din rânduiala comună. Înălțându-se deasupra „prezidiului”. Pentru a curma fenomenul ce tinde a se generaliza, „...vânătorii spiritului proza voiculesciană” apelează la forma cea mai perversă de întreținere a terorii: delațiunea. Ei promit drept recompensă celui ce va indica „sediul” sufletului libertatea de a se căsători cu femeia iubită şi, pe deasupra, „călătorie de nuntă în străinătatea necunoscută”. În felul acesta, un tânăr mai curajos ajunge să-şi denunțe „propria-i inimă” devenită „centru al inteligenței afective”.
La Orwell, modelarea omului-marionetă permite, totuşi, o formă, unica, de iubire – iubirea pentru partid, aşa cum solarienii lui Campanella erau „însuflețiți de o iubire de patrie aşa de mare, încât abia poți crede”. La Voiculescu, după extirparea „mugurilor de creier” din inimă, iubirea se transformă în proslăvire şi va fi canalizată în direcția Preşedintelui (alias Dictatorul, întrevăzut în subtext) sub forma cultului: „Şi, pentru geniala, suprafireasca inspirație ce avusese şi care dusese la descoperire, el fu ridicat la rangul suprem, declarat şi identificat pentru masele democratice cu Dumnezeu. Nu numai cu îngăduința, dar cu porunca, de acum înainte să fie necontenit închinat şi mărit ca atare, într-un cult care întrece tot fastul ceremonial al vechilor religii. Spre el să se canalizeze toate aspirațiile neamurilor omeneşti.” Preşedintele devine un fel de Simon Magul uzurpator al atributelor divine. Fraza finală are, totuşi, inflexiuni optimiste: „Dar duhul evacuat vagabondează prin lume şi îşi caută, chinuind necontenit pe bieții oameni, alt locaş”.
Proza aceasta, absolut semnificativă pentru gândirea artistică a lui V. Voiculescu, a putut să pară ştiințifico-fantastică şi să fie acuzată de didacticism. (Vezi Mircea Braga, V. Voiculescu în orizontul tradiționalismului, 1984, pp.123-124). Este, într-adevăr, o proză aridă şi puțin retorică, mimând formula „referatului ştiințific”, dar trăsăturile ei se încadrează în specificul utopiei literare ca atare. „Preocuparea aproape exclusivă pentru descriere nu este fără urmări asupra lizibilității şi chiar a literarității utopiilor; structural utopia refuză aproape toate libertățile şi artificiile romaneşti, tinzând monoton spre procedeele literaturii didactice” – sublinia un studios al utopiei precum Sorin Antohi. (13) Cum se vede, V. Voiculescu nu concepe un roman critic şi satiric în genul lui George Orwell, ci dă o replică antiutopică – în alte timpuri – la Utopia lui Thomas Morus şi Cetatea soarelui a lui Tommasso Campanella. Insula lui Morus era proiectată ca un veritabil ținut al bunăstării şi armoniei sociale, unde „toată lumea se îndeletniceşte cu arte şi meserii folositoare”, iar răstimpul neproductiv e consacrat „luminării minții” (adâncind studiul artelor şi ştiințelor). Estropiații voiculescieni, din acest „sâmbure de roman” (ca să apelez la subtitlul, adecvat aici, al nuvelei Iubire magică), se situează la polul opus față de utopieni. Nu şi față de solarienii lui Campanella, cărora iubirea pătimaşă le era interzisă: „Atunci când cineva este cuprins de o iubire arzătoare pentru vreo femeie, au voie să stea de vorbă amândoi, să glumească, să-şi dăruiască unul altuia coronițe de flori sau frunze, versuri. Dacă însă încearcă intimități corporale, sub nici un motiv nu li se îngăduie coitul, decât dacă femeia este gravidă (lucru dorit de bărbat) sau e sterilă. Altcum la ei abia dacă întâlneşti iubirea pătimaşă, fiind frecventă numai aceea din amiciție”. (În Utopia. Studii asupra imaginarului social, 1991, p. 19)
Universul de coşmar descris rezumativ de Vasile Voiculescu în această creație vizionară capătă o proiecție ficțională de amploare în Isarlâk-ul proiectat în anii ’80 de Ion D. Sârbu, în romanul anti-totalitarist Adio, Europa! Dar omul-fără-suflet din lumea anti-magică, gândit de V. Voiculescu, se regăseşte, mai degrabă, proiectat în noul mancurt din țesătura romanului lui Bujor Nedelcovici, Al doilea mesager. Ideoterapia imaginată de prozatorul din diaspora, constând în spălarea creierului aplicată într-un diabolic „Institut de Îndrumare, Educație şi Învățământ” este similară cu lobocoagularea operată de „Perfectul Prezidiu Permanent al Popoarelor Păcii” din povestirea voiculesciană.
În chip bizar, istoria umanității a fost necruțătoare cu autorii de utopii. Utopistul întemeietor Thomas Morus a fost acuzat de trădare de regele Henric al VIII-lea şi decapitat în 1535. I-a rămas doar gloria postumă supremă: beatificat în 1886 de Papa Leon al XIII-lea şi canonizat în 1935 de Papa Pius al XI-lea. Tommaso Campanella simulează nebunia, în 1598, spre a scăpa de pedeapsa cu moartea în urma unui complot şi e condamnat la închisoare pe viață. Destinul scriitorilor utopici nu s-a schimbat de la Evul Mediu până la epoca modernă. Pentru apartenența la grupul spiritual Rugul aprins de la Mănăstirea Antim, Vasile Voiculescu este arestat în 1958 şi petrece ultima parte a vieții în temniță, murind la scurt timp după eliberare, dar lasă posterității un corpus dens de manuscrise. Iar Ion D. Sârbu, autorul distopiei Adio, Europa!, supraviețuind după ani grei petrecuți în lagărele comuniste, nu va ajunge nici el să-şi publice opera capitală în timpul vieții.