Eseuri
Maria-Gabriela Constantin
Note fragmentare pe marginea firescului
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
În urmă cu aproape zece ani plimbându-mă pe strada unei mari capitale europene am văzut un panou uriaş, care m-a izbit prin formularea ce se voia tranşantă, pe care scria cu litere groase: Lumea şi ceea ce se află dincolo de ea. Afişul făcea reclamă unei noi emisiuni TV, care urma să explice secretele universului pe scurt şi pe înțelesul tuturor. Demifisticarea. M-am oprit, țin bine minte, privind îndelung chipul sigur pe sine care îmi zâmbea încurajator dezinvolt şi expert. Cum stăteam şi mă holbam la panou, fascinată aproape de această vădită imposibilitate semantică, existențială chiar sau, dacă vreți, de viziune, lângă mine un băiat, să fi avut cam de 10-11 ani, a întrebat, dând parcă glas propriei mele derute: tată, ce se află dincolo de lume? Bărbatul şi-a privit fiul ca trezit din somn, a mormăit ceva, ridicând din umeri, apoi au mers mai departe. „Propoziția este o imagine a realității. Propoziția este un model al realității aşa cum ne-o imaginăm”, mi-am amintit enunțul lui Wittgenstein citit cândva. „A întelege o propoziție, când ea este adevărată, înseamnă a şti ce ce petrece.2” Dar ce se întâmplă dacă aceasta nu este corectă? Cum formulăm lumea pe care o vedem, cu ce cuvinte o descriem a fi într-un fel sau altul? Şi incorectitudinea formulării, a reprezentării, schimbă oare felul în care percepem normalitatea? Fără doar şi poate. Lume-nelume, ca şi când ar fi o pereche antinomică precum bun cu ne-bun, sau chiar nebun.
Băiatul între timp va fi crescut şi mă întreb ce o fi aflat despre limitele, normele şi normalitatea acestei lumi.
Cultul rațiunii, tehnologia, mitul evoluției sociale.
Echilibrul – sau mai bine spus- lipsa echilibrului – dintre minte şi inimă.
Despre partea noastră de lume se poate afirma cu o certitudine aproape dureroasă că suntem o cultură care s-a mutat cu totul în rațiune. Cu toate că scrisoarea lui Pavel către corintieni şi de fapt întreaga învățătură creştină face parte din patrimoniul nostru identitar european, împreună cu tradiția romano-greacă, acest fapt pare să aibă puțin impact asupra certitudinilor noastre şi felului în care înțelegem să privim lumea. Cultul cartezian e mai semnificativ decât doctrina iubirii. Tot ce nu poate fi analizat, disecat, catalogat ne sperie, iar împotriva neliniştii, a spaimei doctorii prescriu ad nauseam cu o tot mai mare dezinvoltură antidepresante. Panta ascencendent-descentă de fapt a început cu Iluminismul şi a continuat mai apoi cu pozitivismul: demistificând ne-a adormit într-un coşmar al rațiunii, care şi-a zămislit proprii monştri. Echilibrul elegant şi fragil dintre dualități a făcut loc unei unilateralități strivitoare, cu care ne mândrim ca de o formidabilă evoluție. Culturală, tehnologică, şi aşa mai departe. Mai noua unilateralitate îşi crează, fireşte, propriile standarde de normalitate pe care apoi le justifică cu grație şi infinită pricepere. La teorii ne pricepem de minune. Fabricăm la teorii cu acelaşi elan cu care ne-am putea trăi propriile vise, acel dans universal al energiei care urmează creația conştiinței. Dansul cosmic. Problema este doar că mintea este, sau poate cu uşurință deveni o capcană. Gândirea poate fi doar o altă formă de dependență, la fel ca fumatul, sau băutul, atunci când folosim gândurile raționalizând ca pe nişte arme, care dezamorsează intensitatea vieții aşa cum este percepută, dacă porneşti din centru. Flow. Pentru că, la urma urmei, problema este chiar cea a centrului. Al unui sistem de referință. Pi. Π. Unde este el localizat? De unde pornim, ca să ajungem unde? Unde îl plasăm? În limba maternă, în societatea civilă? În patrie? În Uniunea Europeană, în continent, în rasă? În religie? Este el o morfemă universală, sau ceva schimbător, neîncetat relativ, în funcție de cultură, de tradiție etc.? Cu alte cuvinte este oare cen-trul în afara ființei sau nu? De fapt, limita de demarcație culturală se poate face chiar în funcție de localizarea centrului: perechii antinomice de Nord-Sud din Evul mediu, apoi Est-Vest de mai târziu, s-ar putea propune o altă demarcație, în funcție de centrul perceput în minte sau în inimă. Interesant este că demarcația coincide şi cu diferențele religioase. Budismul cu centrul inimii pe de o parte, şi noi cei din cealaltă parte de lume, cu Atlantic cu tot, postulând rațiunea pe de alta.
Problema democrațiilor noastre cu diferite grade de capitalism este că au la bază ca principiu de dezvoltare eterna nemulțumire. Idealul lumii dezvoltate este omul etern nesatisfăcut, hiperangoasat, fără copii sau divorțat. Studiile arată limpede că un single cheltuie mai mult, este infinit mai consumerist, mai manipulabil, dispus să se conformeze, ca să-şi alunge plictisul, ori golul din stomac şi din zona pieptului. În-tr-o admirabilă carte apărută cu câțiva ani în urmă, care vrea să convingă, nu să im-presioneze, intitulată Affluenza3 – un elegant joc de cuvinte între influenza=gripă şi affluence=bogăție – Oliver James prezintă şi analizează o cercetare făcută la nivel global, interviuri întreprinse în toate colțurile lumii, de la Noua Zeelandă în Australia, Singapoore, Shanghai, Moscova şi Copenhaga, folosind însă şi surse secundare, psihologul englez afirmă că lumea contemporană suferă de o infecție globală, de ceea ce el numeşte bunăstărită. Noul virus patologic porneşte din Statele Unite şi este nu numai impus de societatea modernă, dar infinit încurajat ca un alt sinonim al normalității. Sărim de la una la alta, de la o dorință, obiect, nevoie la cealaltă ca apoi nesatisfăcuți să căutăm mai departe având neîncetat sentimentul că altceva, altunde (partener, prieten, produs, loc de muncă, oraş, țară etc.) ar fi mai corespunzător, mai po-trivit. Obsesia educației, a carierei, şi absența valorilor tradiționale, familia, prieteni la care se adaugă nemulțumirea patologică şi o mai mult decât relativă bunăstare materială finanțată din împrumuturi bancare. Nu întâmplător, capitalismul nu s-a născut în Burma. Affluenza, pare-se a schimbat modelul normalității psihice atât de considerabil, încât un copil considerat normal în Statele Unite este, potrivit standardelor de normalitate din anii cincizeci şi cu aceeaşi localizare geografică, un anxios frizând patologicul. De fapt, ar fi catalogat cu o boală mentală.
Firescului impus de ordinea socială a profitului, care vrea să urce până la Bunul Dumnezeu fără să-i pese de iminenta implozie a oricărei evoluții economice, nu-i pasă de nevoile reale ale ființei umane, modificând aceste nevoi după chipul şi interesele sale. Problema inerentă a normalității de azi, este că a devenit aşadar un cadru impus de diferite necesități (mai ales) economice şi (mai puțin) sociale, care tot lărgindu-se în mod forțat înglobează tot mai multe sau mai precis prea multe elemente, pierzându-se pe traseu posibilitatea distincției dintre firesc şi nefiresc. Sigur, ni pare normal ca unele antibiotice sau medicamentele împotriva alergiei să fie cumpărate fără prescripție medicală, în Occident e tot mai firesc ca un medic de familie să prescrie Zoloft, dacă cineva se plânge că e obosit în ultima vreme, la ce bun să pierzi vremea cu un psihiatru, şi ce contează că ea provoacă dependență în nici două săptămâni, e firesc ca lobbyul marilor firme multinaționale să fie eficiente, ca toate acestea să fie posibile. Sunt sume monstruoase în joc raportate la care noi, muşte de-o zi pe o lume mică, nu intrăm în calcul. Dar ar ajunge să ne gândim la Codex Alimentarius şi la prevederile care fac obligatorii tonele de îngrăşăminte cu chimicale, şi apoi ni se pare firesc că şi cancerul a devenit o boală curentă, ca şi tumoarea şi că sistemul nostru imunitar este la pământ la nici patru-zeci de ani... Ni se pare firesc ca cuvintele precum demența, mizeria, buiestrul şi altele de acest gen să facă parte din colecția de cuvinte a unui dicționar bilingv de buzunar şi asta pentru că confundăm oceanul lingvistic unde asemenea cuvinte îşi au propriul raison d’etre, cu furtuna provocată într-un pahar cu apă. Ni se par prea multe lucruri fireşti pentru că le tot vedem, auzim. La ceea ce ne-ar mai deranja cât de cât reacționăm prin raționalizare, disonanță cognitivă sau, cel mai adesea, prin bagatelizare. Normalitatea azi: o stare de amorțeală nesănătoasă şi totodată hiperactivă. Comfortably numb, cum ar spune Pink Floyd.
Nu mai trăim demult conform binelui de care vorbea Socrate.
Nu ne mai miră nimic; poate asta ar trebui să ne sperie, totuşi.
Turism, simultaneitate, bagatelizare.
Trăim în ceea ce se numeşte mobile age, era mobilității. Am devenit supermo-bili. Mai amplă ca înainte, mai diversificată ca oricând, mobilitatea cuprinde mase tot mai mari, devenind un alt chip al firescului, starea de a fi a omului contemporan.
Suntem aşadar mobili, on-line, hiperactivi, virtuali, călători.
Sub influența unei contemporaneități predominant vizuale, ne fâțâim prin lume cu dezinvoltură şi nestăpânită curiozitate stârniți de nevoia de a bifa, care apare ca un imperativ. Nu mai spunem: iubeşte-ți aproapele, noul Decalog sună altfel: iubeşte-ți călătoriile, vizitând castelele de pe Valea Loirei, sau petrecând o săptămână de vis la Luxor, Tailanda sau Bodrum. Legat de turism, David Lodge în romanul său Veşti din paradis scria că „modelul paradisului se transformă inevitabil într-un model al pelerinajului cultural, sub imperativele economice ale industriei turismului ....o bandă rulantă care-i duce pe turişti dintr-o capcană turistică în alta.” Capcana turistică, Tour-ismul care odinioară îmbina inițierea cu exotismul, marcând maturizarea câtorva aleşi, obsesia pelerinajului devenit imperativ al maselor, este fără doar şi poate un substitut al nevoii religioase, căutând în afară ceea ar fi o nevoie profundă a individului de a trăi plenar şi la nivel transcendental. Suntem încurajați să căutăm pe orizontală ceea ce ar trebui să fie o axă a verticalității. Suntem asigurați că merită, şi că vom fi mulțumiți, iar noi la rândul nostru, suntem liberi să credem ce ni se spune, să greşim sau să fim nefericiți că nu ne putem permite sau, dimpotrivă. să spunem nu acestor lucruri. Dar noi mergem de zor, să vedem şi castelul, capitala cutare, plaja din x țară, vinurile din nu ştiu care regiune. Să ne oprim ar însemna să reflectăm, iar norma zilei de azi nu este reflecția ci acțiunea, care generează şi mai multă acțiune, ceea ce la urma urmei n-ar fi neapărat rău, dar felul în care se întâmplă nu este decât un al chip al haosului. Un pas al dezintegrării.
„Spune-mi cum să fac ca să plec de aici? Întreabă Alice capul de pisică în țara minunilor. Asta depinde de unde vrei să ajungi îi răspunse pisica cu tâlc. Grăbită Alice a noastră îi replică uşor sâcâită: mi-e indiferent unde ajung, numai să plec de aici. A, păi dacă mergi îndeajuns, fără îndoială că ai să ajungi undeva”, vine răspunsul pe măsură.
Criza globală pornită în urmă cu câțiva ani ne-a aratat că în nevoia noastra bine generată de marketing de a vrea să vizităm toate site-urile turistice, felul în care hăituim de zor, cu hărțile la îndemână, cercetând în afara noastră şi, pe cât posibil în afara granițelor, ceea ce purtăm înlăuntrul nostru, ca cerbul care este hăituit de propriul parfum, afară, în lumea civilizată, cum ar veni, este de fapt semnul unei lipse profunde de conectare cu propriul centru. Şi fără îndoială nu este întâmplător nici interesul tot mai crescând față de mişcarea New Age, care încearcă să reconecteze omul de azi cu o stare sacrală, dar într-o variantă mai light şi mai accesibilă pentru starea în care ne aflăm, corelând diferite tradiții între ele. Mai toate alternativele intră deopotrivă în calcul, neo-ortodoxia, budismul, diferitele tehnici de meditație etc. Se poate spune că este o reacție sănătoasă la virusul global al affluenzei. Ea arată limpede că ne sufocăm într-un materialism vâscos, care aduce cu nisipurile mişcătoare, căci ființa umană este creatoare de semne şi că, înainte de toate, avem nevoie de mituri, de simboluri şi de sentimentul de a aparține unui kosmos, în sensul folosit de grecii antici, al unui univers armonios şi organizat, infinit în timp şi spațiu, un cosmos guvernat de legi precise, aflat în opoziție cu haosul. Avem nevoie de un centru.
La drept vorbind, de pe urma crizei nu au avut de pierdut decât mai ales agențiile de turism şi liniile aeriene.
Nevoia generată de a vrea să bifăm toate situ-rile culturale, toate stațiunile turi-stice care ni se impun ca locuri care nu pot fi omise este deci semnificativă. Am spus site cultural intenționat, în aceeaşi manieră în care am auzit vorbindu-se de content pe vremea când mai lucram în industria cărții, în Book publishing industry. Suna cinic, dar era foarte concret vorba de negoțul de conținut. Ca urmarea a ceea ce se cheamă unificarea diferitelor platforme de media, marii moguli mass-media cumpără ziare, edituri, canale de televiziune având loc o convergență şi o concentrare a diferitelor medii – ceea ce fac ca informațiile să fie mult mai uşor manipulabile. Un bun exemplu este cel al pieții de co-ediții unde o carte poate apărea doar şi numai dacă există interes din partea multor țări de a le publica. Altfel nu e rentabil să le tipăreşti în China sau în Dubai, India sau Tailanda. Iar aici, limba ca vehicul, e practic, un factor nesemnificativ. Se traduce în limba locală (sic!) textul inițial. Dar gândul, că o carte nu se concretizează, practic nu se publică, decât dacă există perspectiva ca ea să apară simultan în mai multe țări, este, totuşi, straniu. Aşa se face că de multe ori, se vând proiecte. Ți se arată zece pagini (coperta, tabla de materii, şi încă trei-patru poze) plus texte de umplutură în latină aşa, mai mult ca să vezi punerea în pagină, iar cărțile se cumpără cu mult înainte ca ele să fie scrise. E o chestiune de încredere, se pare. Altfel nu e rentabil. Dar se întâmplă nu o dată, ca unele cărți, de istorie bunăoară, să conțină greşeli grosolane, care ori sunt corectate de editorii locali, dacă se leagă de date, ori chiar lăsate în text, dacă țin de viziunea asupra unui eveniment istoric. Apărând în zece sau mai multe limbi, aceste cărți au un conținut uşor accesibil, simplificat, ca să nu zic simplist, în care o simplă greşeală poate avea consecințe semnificative, căci orizonturile de aşteptare diferite converg în cele din urmă într-un strabism globalizat complet. Partea bună este că probleme financiare au afectat şi impri-meriile din Orient, şi există speranța ca aceste co-ediții născute din dorința de câştig rapid şi facil să se năruiască în curând.
Un alt exemplu mai concret de negoț de conținut: proprietarii firmei RTL bunăoară au cumpărat cu câțiva ani în urmă Brockhaus, corespondentul Encyclopediei Britannica în perimetrul de limbă germană. Nu se mai vând doar drepturile pentru cutare autor, sau cutare carte, se vând ori proiecte de co-ediții ori conținut la vărsat. Direct, ca uleiul pe vremea socialistmului. Îl iei pe tot pe o mică dischetă şi îți faci propria serie de ce vrei tu: arte, istorie, lexic, ştiințe sociale, sau exacte, sau mai exact artă etc. Este firesc să privim cultura ca pe o simplă bază de date?
Bineînțeles că nu. Este însă posibil, dar probabil că nu merită.
Fuzionarea propune şi simultaneitatea ca un criteriu semnificativ al normalității. Obsesia simultaneității a dat naştere la ceea ce se numeşte chat, la platformele de dialog pe internet, care se caracterizează tocmai prin această corespondență între momentul scrierii şi al perceperii mesajului. Succesul ei este asigurat de suprapunerea temporală şi tendința generală, devenită, Hélas, normă, de a prefera vorbirea indirectă, vorbirii directe. Între mine şi celălalt am interpus tehnologia, datorită căreia mă simt mai în largul meu să-i scriu celuilalt un mesaj, un mail, decât să-l sun, sau, Doamne iartă-mă, să vorbesc chiar cu el. Nu-mi mai sun prietena de ziua ei, mai bine îi trimit o carte poştală pe net. Alunecarea în virtual... Despre acest lucru s-a scris şi se scrie în continuare destul. Dar această nesănătoasă fascinație a simultanului se manifestă şi în alte domenii, şi sunt caracterizate de aceeaşi abundență redundantă a tehnologiei, care încearcă să fie justificată drept necesară, inevitabilă, vitală. Exemplul de data asta este legat de Operă. Dată fiind modalitatea – canalul de televiziune – simultaneitatea/ transmiterea în direct – şi ceea ce este cel mai important, achiziționarea drepturilor de transmitere, corespondentul copyrightului unui text tipărit, cuiva i-a venit ideea să vândă transmisiile în direct reprezentațiile de la Metropolitan Theatre transmise în direct, care s-au vândut ca pâinea caldă în toată lumea, sau cele înregistrate rulate la cinematografe. Întâmplarea a făcut ca o prietenă să cumpere un asemenea abonament la transmisii televizate în direct de la MET pe o sumă considerabilă (4 reprezentații pentru aproape 60 Euro), dar să nu poată merge la nici una din ele, datorită altor obligații. Abonamentul a mers de la o prietenă la alta, şi am reuşit să merg şi eu, mărturisesc cu multă curiozitate. Ceea ce poate avea interes legat de normalitate, este felul în care această simultaneitate este înțeleasă în acest caz: Simon Boccanegra, operă admirabilă, vocile, costumele sublime, totul plin de bun gust şi frumusețe. La un moment dat aproape că uitai faptul că nu eşti la Operă. Surpriza a venit în pauză: abia ieşit de pe scenă Placido Domingo nici n-a apucat să-şi şteargă sudoarea frunții după o scenă tulburătoare, când a fost intervievat: ei, cum vă simțiti? Cum vi s-a părut? Cum a fost să interpretați alături de...? etc., Tenorul imediat şi-a regăsit alura de om care nu e niciodată singur, răspunzând profesionist la toate întrebările, apoi au urmat restul cântăreților, inclusiv dirijorul James Levine. După care am asistat în toate cele trei pauze cum este demontată scena şi schimbat întreg decorul. Iar chiar înainte de a începe următoarele părți, spectatori privind spectatori care privesc spre ei, în aşteptare. Transmisia operei practic punea pe picior de egalitate o operă cu un meci de fotbal, lăsându-i privitorului sentimentul că a asistat la o farsă, la o înscenare cu iz de telenovelă. Căci tot intervievând şi demontând se accentua indirect ideea că este vorba de un spectacol, nimic mai mult.
Ca şi când înainte de a îngropa definitiv opera, mogulii mai fac o încercare de a o trata ca pe un potențial profit, apoi de a o arunca la gunoi.
La avalanşa de informații care ne bombardează solicitându-ne neîncetat atenția, la acest haos oferit la vărsat, noi reacționăm prin imunizare şi prin bagatelizare. Bagatelizăm emoțiile violența, boala, trupul, moartea. Moartea este mai cu seamă (un subiect) măturată sub covor. Cosmetizăm subiectele delicate, sau le minimalizăm la infinit. Bagatelizăm atingerea trupească. Adolescenții se socializează privid pornografie pe net, fiind lăsați să creadă că de fapt casa dinlăuntru nu numai că nu comunică cu cea din exterior, ci, la drept vorbind, ea nici nu există! Sigur tinerii aceştia vor scrie cinic pe zidurile vechilor clădiri lăsate în paragină: Sufletul meu e mort – e de fapt amorțit cu bună ştiință, sau în orice caz cu multă ştiință – cu o siguranță disperată care cere să fie infirmată. Şi poate ce e încă şi mai periculos decât bagatelizarea este reacția de indiferență. Nepăsarea vizazi de cei care se prăbuşesc în stradă de foame, față de cei care ne cer un strop de atenție sau doar puțină afecțiune, față de cei care încearcă să ne convingă că nimic din cele cu adevărat importante nu contează.
Întrebarea care persistă: este firesc să ni se pare toate normale?
Şi dacă nu, atunci ce se poate face?
Normalitatea zilei de mâine
Timpul, spune Sfântul Augustin, este un fel de întindere a sufletului (extensio animi), un etern prezent: „(...) în mod impropriu se spune: „există trei timpuri — trecutul, prezentul şi viitorul”; ci, probabil, la propriu vorbind, ar trebui să se spună: „există trei timpuri — prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente şi prezentul din cele viitoare”. Căci acestea trei există doar în suflet, iar într-un alt loc, eu, unul, nu le văd a exista. Prezentul din cele trecute se află în memorie; prezentul din cele prezente, în privirea atentă; şi prezentul din cele viitoare, în aşteptare.”4 iar „cele ce sunt, indiferent unde sunt, nu sunt decât prezente ; cu toate că atunci când cele trecute sunt înfățişate ca adevărate, sunt scoase din amintire nu lucrurile însele, care au trecut, ci vorbele care au fost concepute în conformitate cu imaginile lor, pe care ele le-au fixat în suflet ca pe nişte urme, prin mijlocirea sufletului în momentul în care se scurgeau.”
Normalitatea zilei de mâine este normalitatea clipei de acum, concomitentă cu momentul lecturii.
Avem practic spațiul unei singure zile. Mereu aceea?i, egală sieşi. Să sperăm spre binele nostru că marea criză globală va continua să se adâncească oferindu-ne şansa de a ne ancora mai profund în momentul prezent, pentru a obține nu ceea ce vrem cu orice preț (sic!), ci ceea ce avem nevoie. În acest proces ce ne poate ajuta este privirea creatoare asupra lumii. Privirea neîncetat (re)creatoare asupra eternei clipe prezente.
Alchimia privirii, care fixând obiectul atenției sale, trece mai întâi prin inimă.
Definiția normalității pentru mine
Legat de normalitate îmi vin în minte trei exemple. Primul: în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în plin bombardament, filozoful şi esteticianul polonez Wladislaw Tatarkiewicz se apucă să scrie un admirabil studiu despre fericire – intitulat chiar Despre Fericire –, lung şi foarte meticulos, al cărui manuscris este redactat între 1939-1942, aruncat de germani într-un canal apoi recuperat, şi care va vedea lumina tiparului abia în 1962. Al doilea exemplu, Ludwig Witttgenstein, filozoful austriac care spre sfârşitul vieții pune deoparte filozofia pentru o vreme şi se angajează grădinar la o mănăstire. Semnificația este limpede: în plin haos, în vârtejul răului dezlănțuit, când sufletele capitulează pe rând – căci un război se pierde mai întâi în suflet(e) – primul, se încăpățânează să se concentreze asupra acelor lucruri, care sunt cu adevărat importante; e un reflex sănătos, strunit de o voință neclintită de a fi martorul evenimentelor fără a te lăsa biruit mental, năpădit de ceea ce se petrece în jurul tău, dar nu de a nega solipsistic, ci mai degrabă de a adera cu toată atenția şi cultura de care dispui la triumful binelui şi frumosului în lume, acel τ?κτειν εν τω καλ? despre care vorbeau anticii, zămislirea întru frumos. Al doilea urmează binecunoscutul îndemn al lui Voltaire din Candide: Cultivons nos jardin!. Să ne îngrijim grădina, fiecare pe a sa, şi atunci normalitatea devine posibilă. La Wittgenstein merită amintită şi generozitatea sufletească, cu care îşi donează întreaga avere pe care o moşteneşte – tatăl său fusese din cale afară de bogat – surorilor şi câtorva artişti austrieci, şaptesprezece cu totul, printre care poeții Georg Trakl, Rainer Maria Rilke şi pictorul Oskar Kokoshka. Al treilea exemplu este cel al lui Nicolae Steinhardt, care în mizeria închisorii, a torturii trăieşte starea sublimă de transfigurare spirituală, de metanoia sufletului, preschimbând totul în lumină şi lăsându-ne mărturia sa, Jurnalul fericirii, care este, cred, una din cărțile fundamentale ale literaturii române din secolul al XX-lea.
Normalitatea este o stare spre care tindem, un efort susținut şi constant al inimii, un temei de a zămisli binele. Voință, generozitate, privire creatoare, care schimbă limitele lumii. Dificultatea este dată de faptul că răul este mai greu identificabil azi. O închisoare este, de cele mai multe ori, ceea ce desemnează, la fel războiul, sau o dictatură comunistă, dar când haosul vine înspre noi sub chipul ordinii, al unei false ordini, iar nefirescul, patologicul sub forma normei impuse şi a naturaleții, e mai greu să discerni. Aduce cu Cernobîlul, când chipul morții a venit spre oameni sub forma vieții, cu alte cuvinte răul nu a avut un chip al său, identificabil, doar intenția ?i efectul au arătat ce era de fapt.
Prin urmare ceea ce putem face este să le acceptăm pe ambele cu mintea, dar să învățăm să le distingem cu inima.
Ce este normalitatea pentru mine: Legea morală în mine şi cerul înstelat deasupra mea.
Dar pentru toate astea, şi înainte de toate:
I must be out of my mind.
Lectura este, bineînțeles dublă: acel îmi voi fi pierdut mințile (ce generoasă este această formă de plural în română!) sau mot à mot: trebuie să fiu în afara minții, să ies de sub imperiul ei monarhic, căci după cum spunea Saint-Exupéry: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.”, iar „Viața noastră este nesfârşită, după cum câmpul nostru vizual este fără limite (Wittgenstein).”, căci temeiul magic este dat de faptul că: „Nu cum este lumea re-prezintă ceea ce este mistic, ci faptul că ea există.”
Acesta este adevăratul miracol. Creația. Şi noi, deopotrivă martori ai acesteia şi participanți la desfăşurarea ei.
Zgomotul şi muzica – o poveste, în loc de încheiere
Am cunoscut cândva o femeie fină, fiica unor muzicieni. Karin preferase istoria artei necontinuând tradiția familiei, dar era o adevărată melomană; cânta admirabil la pian, mergea adesea la concerte, şi avea o fascinantă colecție de CD-uri cu muzică clasică.
Într-o bună zi Karin s-a îmbolnăvit, într-un fel aproape straniu, (de zgomote): ea, care iubea simfoniile şi oratoriile, nu mai putea asculta decât un singur instrument. La un duet deja pierdea firul, şirul, se încurca, obosea, renunța; în plus, nu mai suporta zgomotele vieții; doar sunetele foarte limpezi, temperate şi cu vibrații clare, cum ar fi clinchetul unui pahar, ori râsul unui copil; de la sunetul strident al unui mobil scăpa obiectele pe jos, de la hârşâitul poticnit al autobuzelor de tip vechi i se făcea greață, de la vuietul şuierat al metroului avea migrene, iar de la frecvența vocii unui băiat de cartier care înjura gros şi cu voce tare îi zvâcneau brusc tâmplele; larma, țiuiala, vacarmul cotidian îi creau crampe musculare difuze în tot corpul. Au diagnosticat-o cu un fel de cădere nervoasă dacă țin bine minte, sau oboseală cronică, cert este că i-au prescris nişte tranchilizante puternice, care se dau şi epilepticilor şi pe care Karin a refuzat să le ia.
Era ea oare bolnavă într-o lume sănătoasă, sau limpede într-o lume patologică? mă întrebasem atunci. Suntem, fără doar şi poate, poluați fonic de prea multe zgomote, de la care uneori nu ne auzim nici propriile gânduri, sau, ceea ce este mai grav, semnalele pe care subconştientul ni le trimite pentru a ne atrage atenția asupra unor aspecte pe care, într-un fel sau altul, le neglijăm. Aldous Huxley scria într-un eseu, că perimetrul liniştii pierde teren cu treisprezece kilometri pe an. El n-avea cum să prevadă ritmul alert impus de globalizare, căci neîndoios, ritmul este mult mai alert decât atât. Ce este normal unde este, la urma urmei, limita normalității, m-a pus pe gânduri boala stranie a prietenei mele?
Vreme de un an, (avea să-mi povestească atunci când ne-am întâlnit), Karin n-a putut să asculte decât Suitele pentru violocel de Bach cu Pablo Casssals, uneori Variațiunile Golberg de Bach, mai rar Variațiunile Diabelli de Beethoven, dar niciodată mai mult de un instrument. A încercat diferite remedii pentru sufletul ei atins de boala care alesese limbajul muzicii pentru a se exprima pe scena corpului, fără prea mari efecte, până când într-o zi cineva i-a recomandat un medic naturist, fost anesteziolog, care făcea tratamente de acupunctură cu laser. La al doilea tratament cu laser doctorul i-a dat tinerei femei, un CD. Vi s-a speriat sufletul, sau, cine ştie, poate doar ați obosit să mai sperați. Ascultați CD-ul ăsta, v-am făcut o selecție muzicală special pentru dumneavoastră. Karin ascultase cu atenție, încercând să uite tot ce învățase despre muzică, căci aceasta nu amintea nici pe departe de nimic din cele ce-i plăceau, dar se gândi că poate ceea ce vrea şi ceea ce are nevoie nu se suprapun. Ascultase muzica aceea o muzică a depărtărilor, aproape stranie, cu atenție şi cu speranță. Apoi plecă în provincie pentru o vreme, ascultând doar sunetul liniştii, iar într-o zi înțelese că suferise un fel de fractură a credinței. În viață. Durerea, un semnal. Karin ştia că imperii întregi se înclinaseră nu numai în bătaia vântului, ori a destinului, ci chiar a sunetului, chinezii de pildă. Noul împărat, când îşi începea domnia, stabilea un sunet oficial cât şi înălțimea acestuia pentru toți supuşii, şi toate, dar toate instrumentele din împărăție erau acordate potrivit acelei chei muzicale. Sau ceea ce se cheamă diapazon de acordaj. Se credea că schimbarea acestuia putea perturba armonia lucrurilor şi întreg imperiul s-ar putea prăbuşi. Armonia generală trebuia păzită, a lumii, nu un aspect al ei, ori altul, ales la nimereală, ci chiar întregul. Tonul, cheia muzicală a imperiului. La urma urmei sunt şi eu tot un instrument, o trestie gânditoare sau poate o harfă eoliană prin care trece suflul creației, îşi spuse Karin într-o bună zi, poate că de aici porneşte totul, de la instrumentul dezacordat şi de la prea multe zgomote. Începu cu liniştea, căci undeva trebuia să înceapă să reclădească din nimic o lume, apoi vorbi cu fostul soț; nu se mai văzuseră de la divorț, îşi sună părinții, relegă câteva prietenii firave, începu să meargă la înot, se înscrise la voluntariat. Încercă apoi încet-încet, foarte gradat, să ridice numărul instrumentelor reconstruind în sinea ei armonia surpată a unei lumi prăbuşite: duete, trio, qvartete, cvintete, septetele lui Beethoven, şi tot aşa până la armonia unei întregi orchestre. La fel procedă şi cu vocile umane: de la cantatele lui Vivaldi pentru o singură voce, la Selva morale e spirituale pe cinci, şase voci de Monteverdi, până la oratoriile lui Bach. Pasiunile după Matei. Când Karin reuşi să asculte Die Schöpfnung, de Hayden, ştia că s-a vindecat.
Încet-încet Karin ascultă şi alte muzici: ritmurile africane ale pământului, cele japoneze ale vântului, melodiile gruze ale stepei şi distanței, corurile polifonice armeniene, albaneze şi siciliene, care vorbesc despre foamea de Dumnezeu, contrapuncturile alerte sârbeşti ale munților abrupți, nostalgia irlandeză a pietrelor, nesfârşita melancolie grecească, sfâşietoarea frumusețe a amanesurilor turceşti, magia jucăuşă a înălțimilor mexicane şi peruane, adâncimea mantrelor tibetane, dulceața unui sitar indian, valurile fado-ului portughez, imnurile oceanului.
Cântecul lumii.
Lumea explodând în sunet, izbucnind în armonie desfăşurându-se în întâmplare
privită cu încrederea vindecată a unui suflet odinioară fracturat
Karin redeveni încet ființa luminoasă care iradia în jur
doar armonii temperate scăldate în lumină.
Ieşirea din normalitate, alunecarea în firesc.
La capătul căreia domneşte tăcerea.
Căci sensul final al unei armonii perfecte, al celui mai frumos acord final rămâne liniştea, prin care sunetele se resorb în Marea Tăcere, tot aşa după cum şi fericirea, oricât de tumultoasă şi năvalnic- efemeră ar fi, nu e decât o treaptă spre pace.
Băiatul între timp va fi crescut şi mă întreb ce o fi aflat despre limitele, normele şi normalitatea acestei lumi.
Cultul rațiunii, tehnologia, mitul evoluției sociale.
Echilibrul – sau mai bine spus- lipsa echilibrului – dintre minte şi inimă.
Despre partea noastră de lume se poate afirma cu o certitudine aproape dureroasă că suntem o cultură care s-a mutat cu totul în rațiune. Cu toate că scrisoarea lui Pavel către corintieni şi de fapt întreaga învățătură creştină face parte din patrimoniul nostru identitar european, împreună cu tradiția romano-greacă, acest fapt pare să aibă puțin impact asupra certitudinilor noastre şi felului în care înțelegem să privim lumea. Cultul cartezian e mai semnificativ decât doctrina iubirii. Tot ce nu poate fi analizat, disecat, catalogat ne sperie, iar împotriva neliniştii, a spaimei doctorii prescriu ad nauseam cu o tot mai mare dezinvoltură antidepresante. Panta ascencendent-descentă de fapt a început cu Iluminismul şi a continuat mai apoi cu pozitivismul: demistificând ne-a adormit într-un coşmar al rațiunii, care şi-a zămislit proprii monştri. Echilibrul elegant şi fragil dintre dualități a făcut loc unei unilateralități strivitoare, cu care ne mândrim ca de o formidabilă evoluție. Culturală, tehnologică, şi aşa mai departe. Mai noua unilateralitate îşi crează, fireşte, propriile standarde de normalitate pe care apoi le justifică cu grație şi infinită pricepere. La teorii ne pricepem de minune. Fabricăm la teorii cu acelaşi elan cu care ne-am putea trăi propriile vise, acel dans universal al energiei care urmează creația conştiinței. Dansul cosmic. Problema este doar că mintea este, sau poate cu uşurință deveni o capcană. Gândirea poate fi doar o altă formă de dependență, la fel ca fumatul, sau băutul, atunci când folosim gândurile raționalizând ca pe nişte arme, care dezamorsează intensitatea vieții aşa cum este percepută, dacă porneşti din centru. Flow. Pentru că, la urma urmei, problema este chiar cea a centrului. Al unui sistem de referință. Pi. Π. Unde este el localizat? De unde pornim, ca să ajungem unde? Unde îl plasăm? În limba maternă, în societatea civilă? În patrie? În Uniunea Europeană, în continent, în rasă? În religie? Este el o morfemă universală, sau ceva schimbător, neîncetat relativ, în funcție de cultură, de tradiție etc.? Cu alte cuvinte este oare cen-trul în afara ființei sau nu? De fapt, limita de demarcație culturală se poate face chiar în funcție de localizarea centrului: perechii antinomice de Nord-Sud din Evul mediu, apoi Est-Vest de mai târziu, s-ar putea propune o altă demarcație, în funcție de centrul perceput în minte sau în inimă. Interesant este că demarcația coincide şi cu diferențele religioase. Budismul cu centrul inimii pe de o parte, şi noi cei din cealaltă parte de lume, cu Atlantic cu tot, postulând rațiunea pe de alta.
Problema democrațiilor noastre cu diferite grade de capitalism este că au la bază ca principiu de dezvoltare eterna nemulțumire. Idealul lumii dezvoltate este omul etern nesatisfăcut, hiperangoasat, fără copii sau divorțat. Studiile arată limpede că un single cheltuie mai mult, este infinit mai consumerist, mai manipulabil, dispus să se conformeze, ca să-şi alunge plictisul, ori golul din stomac şi din zona pieptului. În-tr-o admirabilă carte apărută cu câțiva ani în urmă, care vrea să convingă, nu să im-presioneze, intitulată Affluenza3 – un elegant joc de cuvinte între influenza=gripă şi affluence=bogăție – Oliver James prezintă şi analizează o cercetare făcută la nivel global, interviuri întreprinse în toate colțurile lumii, de la Noua Zeelandă în Australia, Singapoore, Shanghai, Moscova şi Copenhaga, folosind însă şi surse secundare, psihologul englez afirmă că lumea contemporană suferă de o infecție globală, de ceea ce el numeşte bunăstărită. Noul virus patologic porneşte din Statele Unite şi este nu numai impus de societatea modernă, dar infinit încurajat ca un alt sinonim al normalității. Sărim de la una la alta, de la o dorință, obiect, nevoie la cealaltă ca apoi nesatisfăcuți să căutăm mai departe având neîncetat sentimentul că altceva, altunde (partener, prieten, produs, loc de muncă, oraş, țară etc.) ar fi mai corespunzător, mai po-trivit. Obsesia educației, a carierei, şi absența valorilor tradiționale, familia, prieteni la care se adaugă nemulțumirea patologică şi o mai mult decât relativă bunăstare materială finanțată din împrumuturi bancare. Nu întâmplător, capitalismul nu s-a născut în Burma. Affluenza, pare-se a schimbat modelul normalității psihice atât de considerabil, încât un copil considerat normal în Statele Unite este, potrivit standardelor de normalitate din anii cincizeci şi cu aceeaşi localizare geografică, un anxios frizând patologicul. De fapt, ar fi catalogat cu o boală mentală.
Firescului impus de ordinea socială a profitului, care vrea să urce până la Bunul Dumnezeu fără să-i pese de iminenta implozie a oricărei evoluții economice, nu-i pasă de nevoile reale ale ființei umane, modificând aceste nevoi după chipul şi interesele sale. Problema inerentă a normalității de azi, este că a devenit aşadar un cadru impus de diferite necesități (mai ales) economice şi (mai puțin) sociale, care tot lărgindu-se în mod forțat înglobează tot mai multe sau mai precis prea multe elemente, pierzându-se pe traseu posibilitatea distincției dintre firesc şi nefiresc. Sigur, ni pare normal ca unele antibiotice sau medicamentele împotriva alergiei să fie cumpărate fără prescripție medicală, în Occident e tot mai firesc ca un medic de familie să prescrie Zoloft, dacă cineva se plânge că e obosit în ultima vreme, la ce bun să pierzi vremea cu un psihiatru, şi ce contează că ea provoacă dependență în nici două săptămâni, e firesc ca lobbyul marilor firme multinaționale să fie eficiente, ca toate acestea să fie posibile. Sunt sume monstruoase în joc raportate la care noi, muşte de-o zi pe o lume mică, nu intrăm în calcul. Dar ar ajunge să ne gândim la Codex Alimentarius şi la prevederile care fac obligatorii tonele de îngrăşăminte cu chimicale, şi apoi ni se pare firesc că şi cancerul a devenit o boală curentă, ca şi tumoarea şi că sistemul nostru imunitar este la pământ la nici patru-zeci de ani... Ni se pare firesc ca cuvintele precum demența, mizeria, buiestrul şi altele de acest gen să facă parte din colecția de cuvinte a unui dicționar bilingv de buzunar şi asta pentru că confundăm oceanul lingvistic unde asemenea cuvinte îşi au propriul raison d’etre, cu furtuna provocată într-un pahar cu apă. Ni se par prea multe lucruri fireşti pentru că le tot vedem, auzim. La ceea ce ne-ar mai deranja cât de cât reacționăm prin raționalizare, disonanță cognitivă sau, cel mai adesea, prin bagatelizare. Normalitatea azi: o stare de amorțeală nesănătoasă şi totodată hiperactivă. Comfortably numb, cum ar spune Pink Floyd.
Nu mai trăim demult conform binelui de care vorbea Socrate.
Nu ne mai miră nimic; poate asta ar trebui să ne sperie, totuşi.
Turism, simultaneitate, bagatelizare.
Trăim în ceea ce se numeşte mobile age, era mobilității. Am devenit supermo-bili. Mai amplă ca înainte, mai diversificată ca oricând, mobilitatea cuprinde mase tot mai mari, devenind un alt chip al firescului, starea de a fi a omului contemporan.
Suntem aşadar mobili, on-line, hiperactivi, virtuali, călători.
Sub influența unei contemporaneități predominant vizuale, ne fâțâim prin lume cu dezinvoltură şi nestăpânită curiozitate stârniți de nevoia de a bifa, care apare ca un imperativ. Nu mai spunem: iubeşte-ți aproapele, noul Decalog sună altfel: iubeşte-ți călătoriile, vizitând castelele de pe Valea Loirei, sau petrecând o săptămână de vis la Luxor, Tailanda sau Bodrum. Legat de turism, David Lodge în romanul său Veşti din paradis scria că „modelul paradisului se transformă inevitabil într-un model al pelerinajului cultural, sub imperativele economice ale industriei turismului ....o bandă rulantă care-i duce pe turişti dintr-o capcană turistică în alta.” Capcana turistică, Tour-ismul care odinioară îmbina inițierea cu exotismul, marcând maturizarea câtorva aleşi, obsesia pelerinajului devenit imperativ al maselor, este fără doar şi poate un substitut al nevoii religioase, căutând în afară ceea ar fi o nevoie profundă a individului de a trăi plenar şi la nivel transcendental. Suntem încurajați să căutăm pe orizontală ceea ce ar trebui să fie o axă a verticalității. Suntem asigurați că merită, şi că vom fi mulțumiți, iar noi la rândul nostru, suntem liberi să credem ce ni se spune, să greşim sau să fim nefericiți că nu ne putem permite sau, dimpotrivă. să spunem nu acestor lucruri. Dar noi mergem de zor, să vedem şi castelul, capitala cutare, plaja din x țară, vinurile din nu ştiu care regiune. Să ne oprim ar însemna să reflectăm, iar norma zilei de azi nu este reflecția ci acțiunea, care generează şi mai multă acțiune, ceea ce la urma urmei n-ar fi neapărat rău, dar felul în care se întâmplă nu este decât un al chip al haosului. Un pas al dezintegrării.
„Spune-mi cum să fac ca să plec de aici? Întreabă Alice capul de pisică în țara minunilor. Asta depinde de unde vrei să ajungi îi răspunse pisica cu tâlc. Grăbită Alice a noastră îi replică uşor sâcâită: mi-e indiferent unde ajung, numai să plec de aici. A, păi dacă mergi îndeajuns, fără îndoială că ai să ajungi undeva”, vine răspunsul pe măsură.
Criza globală pornită în urmă cu câțiva ani ne-a aratat că în nevoia noastra bine generată de marketing de a vrea să vizităm toate site-urile turistice, felul în care hăituim de zor, cu hărțile la îndemână, cercetând în afara noastră şi, pe cât posibil în afara granițelor, ceea ce purtăm înlăuntrul nostru, ca cerbul care este hăituit de propriul parfum, afară, în lumea civilizată, cum ar veni, este de fapt semnul unei lipse profunde de conectare cu propriul centru. Şi fără îndoială nu este întâmplător nici interesul tot mai crescând față de mişcarea New Age, care încearcă să reconecteze omul de azi cu o stare sacrală, dar într-o variantă mai light şi mai accesibilă pentru starea în care ne aflăm, corelând diferite tradiții între ele. Mai toate alternativele intră deopotrivă în calcul, neo-ortodoxia, budismul, diferitele tehnici de meditație etc. Se poate spune că este o reacție sănătoasă la virusul global al affluenzei. Ea arată limpede că ne sufocăm într-un materialism vâscos, care aduce cu nisipurile mişcătoare, căci ființa umană este creatoare de semne şi că, înainte de toate, avem nevoie de mituri, de simboluri şi de sentimentul de a aparține unui kosmos, în sensul folosit de grecii antici, al unui univers armonios şi organizat, infinit în timp şi spațiu, un cosmos guvernat de legi precise, aflat în opoziție cu haosul. Avem nevoie de un centru.
La drept vorbind, de pe urma crizei nu au avut de pierdut decât mai ales agențiile de turism şi liniile aeriene.
Nevoia generată de a vrea să bifăm toate situ-rile culturale, toate stațiunile turi-stice care ni se impun ca locuri care nu pot fi omise este deci semnificativă. Am spus site cultural intenționat, în aceeaşi manieră în care am auzit vorbindu-se de content pe vremea când mai lucram în industria cărții, în Book publishing industry. Suna cinic, dar era foarte concret vorba de negoțul de conținut. Ca urmarea a ceea ce se cheamă unificarea diferitelor platforme de media, marii moguli mass-media cumpără ziare, edituri, canale de televiziune având loc o convergență şi o concentrare a diferitelor medii – ceea ce fac ca informațiile să fie mult mai uşor manipulabile. Un bun exemplu este cel al pieții de co-ediții unde o carte poate apărea doar şi numai dacă există interes din partea multor țări de a le publica. Altfel nu e rentabil să le tipăreşti în China sau în Dubai, India sau Tailanda. Iar aici, limba ca vehicul, e practic, un factor nesemnificativ. Se traduce în limba locală (sic!) textul inițial. Dar gândul, că o carte nu se concretizează, practic nu se publică, decât dacă există perspectiva ca ea să apară simultan în mai multe țări, este, totuşi, straniu. Aşa se face că de multe ori, se vând proiecte. Ți se arată zece pagini (coperta, tabla de materii, şi încă trei-patru poze) plus texte de umplutură în latină aşa, mai mult ca să vezi punerea în pagină, iar cărțile se cumpără cu mult înainte ca ele să fie scrise. E o chestiune de încredere, se pare. Altfel nu e rentabil. Dar se întâmplă nu o dată, ca unele cărți, de istorie bunăoară, să conțină greşeli grosolane, care ori sunt corectate de editorii locali, dacă se leagă de date, ori chiar lăsate în text, dacă țin de viziunea asupra unui eveniment istoric. Apărând în zece sau mai multe limbi, aceste cărți au un conținut uşor accesibil, simplificat, ca să nu zic simplist, în care o simplă greşeală poate avea consecințe semnificative, căci orizonturile de aşteptare diferite converg în cele din urmă într-un strabism globalizat complet. Partea bună este că probleme financiare au afectat şi impri-meriile din Orient, şi există speranța ca aceste co-ediții născute din dorința de câştig rapid şi facil să se năruiască în curând.
Un alt exemplu mai concret de negoț de conținut: proprietarii firmei RTL bunăoară au cumpărat cu câțiva ani în urmă Brockhaus, corespondentul Encyclopediei Britannica în perimetrul de limbă germană. Nu se mai vând doar drepturile pentru cutare autor, sau cutare carte, se vând ori proiecte de co-ediții ori conținut la vărsat. Direct, ca uleiul pe vremea socialistmului. Îl iei pe tot pe o mică dischetă şi îți faci propria serie de ce vrei tu: arte, istorie, lexic, ştiințe sociale, sau exacte, sau mai exact artă etc. Este firesc să privim cultura ca pe o simplă bază de date?
Bineînțeles că nu. Este însă posibil, dar probabil că nu merită.
Fuzionarea propune şi simultaneitatea ca un criteriu semnificativ al normalității. Obsesia simultaneității a dat naştere la ceea ce se numeşte chat, la platformele de dialog pe internet, care se caracterizează tocmai prin această corespondență între momentul scrierii şi al perceperii mesajului. Succesul ei este asigurat de suprapunerea temporală şi tendința generală, devenită, Hélas, normă, de a prefera vorbirea indirectă, vorbirii directe. Între mine şi celălalt am interpus tehnologia, datorită căreia mă simt mai în largul meu să-i scriu celuilalt un mesaj, un mail, decât să-l sun, sau, Doamne iartă-mă, să vorbesc chiar cu el. Nu-mi mai sun prietena de ziua ei, mai bine îi trimit o carte poştală pe net. Alunecarea în virtual... Despre acest lucru s-a scris şi se scrie în continuare destul. Dar această nesănătoasă fascinație a simultanului se manifestă şi în alte domenii, şi sunt caracterizate de aceeaşi abundență redundantă a tehnologiei, care încearcă să fie justificată drept necesară, inevitabilă, vitală. Exemplul de data asta este legat de Operă. Dată fiind modalitatea – canalul de televiziune – simultaneitatea/ transmiterea în direct – şi ceea ce este cel mai important, achiziționarea drepturilor de transmitere, corespondentul copyrightului unui text tipărit, cuiva i-a venit ideea să vândă transmisiile în direct reprezentațiile de la Metropolitan Theatre transmise în direct, care s-au vândut ca pâinea caldă în toată lumea, sau cele înregistrate rulate la cinematografe. Întâmplarea a făcut ca o prietenă să cumpere un asemenea abonament la transmisii televizate în direct de la MET pe o sumă considerabilă (4 reprezentații pentru aproape 60 Euro), dar să nu poată merge la nici una din ele, datorită altor obligații. Abonamentul a mers de la o prietenă la alta, şi am reuşit să merg şi eu, mărturisesc cu multă curiozitate. Ceea ce poate avea interes legat de normalitate, este felul în care această simultaneitate este înțeleasă în acest caz: Simon Boccanegra, operă admirabilă, vocile, costumele sublime, totul plin de bun gust şi frumusețe. La un moment dat aproape că uitai faptul că nu eşti la Operă. Surpriza a venit în pauză: abia ieşit de pe scenă Placido Domingo nici n-a apucat să-şi şteargă sudoarea frunții după o scenă tulburătoare, când a fost intervievat: ei, cum vă simțiti? Cum vi s-a părut? Cum a fost să interpretați alături de...? etc., Tenorul imediat şi-a regăsit alura de om care nu e niciodată singur, răspunzând profesionist la toate întrebările, apoi au urmat restul cântăreților, inclusiv dirijorul James Levine. După care am asistat în toate cele trei pauze cum este demontată scena şi schimbat întreg decorul. Iar chiar înainte de a începe următoarele părți, spectatori privind spectatori care privesc spre ei, în aşteptare. Transmisia operei practic punea pe picior de egalitate o operă cu un meci de fotbal, lăsându-i privitorului sentimentul că a asistat la o farsă, la o înscenare cu iz de telenovelă. Căci tot intervievând şi demontând se accentua indirect ideea că este vorba de un spectacol, nimic mai mult.
Ca şi când înainte de a îngropa definitiv opera, mogulii mai fac o încercare de a o trata ca pe un potențial profit, apoi de a o arunca la gunoi.
La avalanşa de informații care ne bombardează solicitându-ne neîncetat atenția, la acest haos oferit la vărsat, noi reacționăm prin imunizare şi prin bagatelizare. Bagatelizăm emoțiile violența, boala, trupul, moartea. Moartea este mai cu seamă (un subiect) măturată sub covor. Cosmetizăm subiectele delicate, sau le minimalizăm la infinit. Bagatelizăm atingerea trupească. Adolescenții se socializează privid pornografie pe net, fiind lăsați să creadă că de fapt casa dinlăuntru nu numai că nu comunică cu cea din exterior, ci, la drept vorbind, ea nici nu există! Sigur tinerii aceştia vor scrie cinic pe zidurile vechilor clădiri lăsate în paragină: Sufletul meu e mort – e de fapt amorțit cu bună ştiință, sau în orice caz cu multă ştiință – cu o siguranță disperată care cere să fie infirmată. Şi poate ce e încă şi mai periculos decât bagatelizarea este reacția de indiferență. Nepăsarea vizazi de cei care se prăbuşesc în stradă de foame, față de cei care ne cer un strop de atenție sau doar puțină afecțiune, față de cei care încearcă să ne convingă că nimic din cele cu adevărat importante nu contează.
Întrebarea care persistă: este firesc să ni se pare toate normale?
Şi dacă nu, atunci ce se poate face?
Normalitatea zilei de mâine
Timpul, spune Sfântul Augustin, este un fel de întindere a sufletului (extensio animi), un etern prezent: „(...) în mod impropriu se spune: „există trei timpuri — trecutul, prezentul şi viitorul”; ci, probabil, la propriu vorbind, ar trebui să se spună: „există trei timpuri — prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente şi prezentul din cele viitoare”. Căci acestea trei există doar în suflet, iar într-un alt loc, eu, unul, nu le văd a exista. Prezentul din cele trecute se află în memorie; prezentul din cele prezente, în privirea atentă; şi prezentul din cele viitoare, în aşteptare.”4 iar „cele ce sunt, indiferent unde sunt, nu sunt decât prezente ; cu toate că atunci când cele trecute sunt înfățişate ca adevărate, sunt scoase din amintire nu lucrurile însele, care au trecut, ci vorbele care au fost concepute în conformitate cu imaginile lor, pe care ele le-au fixat în suflet ca pe nişte urme, prin mijlocirea sufletului în momentul în care se scurgeau.”
Normalitatea zilei de mâine este normalitatea clipei de acum, concomitentă cu momentul lecturii.
Avem practic spațiul unei singure zile. Mereu aceea?i, egală sieşi. Să sperăm spre binele nostru că marea criză globală va continua să se adâncească oferindu-ne şansa de a ne ancora mai profund în momentul prezent, pentru a obține nu ceea ce vrem cu orice preț (sic!), ci ceea ce avem nevoie. În acest proces ce ne poate ajuta este privirea creatoare asupra lumii. Privirea neîncetat (re)creatoare asupra eternei clipe prezente.
Alchimia privirii, care fixând obiectul atenției sale, trece mai întâi prin inimă.
Definiția normalității pentru mine
Legat de normalitate îmi vin în minte trei exemple. Primul: în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în plin bombardament, filozoful şi esteticianul polonez Wladislaw Tatarkiewicz se apucă să scrie un admirabil studiu despre fericire – intitulat chiar Despre Fericire –, lung şi foarte meticulos, al cărui manuscris este redactat între 1939-1942, aruncat de germani într-un canal apoi recuperat, şi care va vedea lumina tiparului abia în 1962. Al doilea exemplu, Ludwig Witttgenstein, filozoful austriac care spre sfârşitul vieții pune deoparte filozofia pentru o vreme şi se angajează grădinar la o mănăstire. Semnificația este limpede: în plin haos, în vârtejul răului dezlănțuit, când sufletele capitulează pe rând – căci un război se pierde mai întâi în suflet(e) – primul, se încăpățânează să se concentreze asupra acelor lucruri, care sunt cu adevărat importante; e un reflex sănătos, strunit de o voință neclintită de a fi martorul evenimentelor fără a te lăsa biruit mental, năpădit de ceea ce se petrece în jurul tău, dar nu de a nega solipsistic, ci mai degrabă de a adera cu toată atenția şi cultura de care dispui la triumful binelui şi frumosului în lume, acel τ?κτειν εν τω καλ? despre care vorbeau anticii, zămislirea întru frumos. Al doilea urmează binecunoscutul îndemn al lui Voltaire din Candide: Cultivons nos jardin!. Să ne îngrijim grădina, fiecare pe a sa, şi atunci normalitatea devine posibilă. La Wittgenstein merită amintită şi generozitatea sufletească, cu care îşi donează întreaga avere pe care o moşteneşte – tatăl său fusese din cale afară de bogat – surorilor şi câtorva artişti austrieci, şaptesprezece cu totul, printre care poeții Georg Trakl, Rainer Maria Rilke şi pictorul Oskar Kokoshka. Al treilea exemplu este cel al lui Nicolae Steinhardt, care în mizeria închisorii, a torturii trăieşte starea sublimă de transfigurare spirituală, de metanoia sufletului, preschimbând totul în lumină şi lăsându-ne mărturia sa, Jurnalul fericirii, care este, cred, una din cărțile fundamentale ale literaturii române din secolul al XX-lea.
Normalitatea este o stare spre care tindem, un efort susținut şi constant al inimii, un temei de a zămisli binele. Voință, generozitate, privire creatoare, care schimbă limitele lumii. Dificultatea este dată de faptul că răul este mai greu identificabil azi. O închisoare este, de cele mai multe ori, ceea ce desemnează, la fel războiul, sau o dictatură comunistă, dar când haosul vine înspre noi sub chipul ordinii, al unei false ordini, iar nefirescul, patologicul sub forma normei impuse şi a naturaleții, e mai greu să discerni. Aduce cu Cernobîlul, când chipul morții a venit spre oameni sub forma vieții, cu alte cuvinte răul nu a avut un chip al său, identificabil, doar intenția ?i efectul au arătat ce era de fapt.
Prin urmare ceea ce putem face este să le acceptăm pe ambele cu mintea, dar să învățăm să le distingem cu inima.
Ce este normalitatea pentru mine: Legea morală în mine şi cerul înstelat deasupra mea.
Dar pentru toate astea, şi înainte de toate:
I must be out of my mind.
Lectura este, bineînțeles dublă: acel îmi voi fi pierdut mințile (ce generoasă este această formă de plural în română!) sau mot à mot: trebuie să fiu în afara minții, să ies de sub imperiul ei monarhic, căci după cum spunea Saint-Exupéry: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.”, iar „Viața noastră este nesfârşită, după cum câmpul nostru vizual este fără limite (Wittgenstein).”, căci temeiul magic este dat de faptul că: „Nu cum este lumea re-prezintă ceea ce este mistic, ci faptul că ea există.”
Acesta este adevăratul miracol. Creația. Şi noi, deopotrivă martori ai acesteia şi participanți la desfăşurarea ei.
Zgomotul şi muzica – o poveste, în loc de încheiere
Am cunoscut cândva o femeie fină, fiica unor muzicieni. Karin preferase istoria artei necontinuând tradiția familiei, dar era o adevărată melomană; cânta admirabil la pian, mergea adesea la concerte, şi avea o fascinantă colecție de CD-uri cu muzică clasică.
Într-o bună zi Karin s-a îmbolnăvit, într-un fel aproape straniu, (de zgomote): ea, care iubea simfoniile şi oratoriile, nu mai putea asculta decât un singur instrument. La un duet deja pierdea firul, şirul, se încurca, obosea, renunța; în plus, nu mai suporta zgomotele vieții; doar sunetele foarte limpezi, temperate şi cu vibrații clare, cum ar fi clinchetul unui pahar, ori râsul unui copil; de la sunetul strident al unui mobil scăpa obiectele pe jos, de la hârşâitul poticnit al autobuzelor de tip vechi i se făcea greață, de la vuietul şuierat al metroului avea migrene, iar de la frecvența vocii unui băiat de cartier care înjura gros şi cu voce tare îi zvâcneau brusc tâmplele; larma, țiuiala, vacarmul cotidian îi creau crampe musculare difuze în tot corpul. Au diagnosticat-o cu un fel de cădere nervoasă dacă țin bine minte, sau oboseală cronică, cert este că i-au prescris nişte tranchilizante puternice, care se dau şi epilepticilor şi pe care Karin a refuzat să le ia.
Era ea oare bolnavă într-o lume sănătoasă, sau limpede într-o lume patologică? mă întrebasem atunci. Suntem, fără doar şi poate, poluați fonic de prea multe zgomote, de la care uneori nu ne auzim nici propriile gânduri, sau, ceea ce este mai grav, semnalele pe care subconştientul ni le trimite pentru a ne atrage atenția asupra unor aspecte pe care, într-un fel sau altul, le neglijăm. Aldous Huxley scria într-un eseu, că perimetrul liniştii pierde teren cu treisprezece kilometri pe an. El n-avea cum să prevadă ritmul alert impus de globalizare, căci neîndoios, ritmul este mult mai alert decât atât. Ce este normal unde este, la urma urmei, limita normalității, m-a pus pe gânduri boala stranie a prietenei mele?
Vreme de un an, (avea să-mi povestească atunci când ne-am întâlnit), Karin n-a putut să asculte decât Suitele pentru violocel de Bach cu Pablo Casssals, uneori Variațiunile Golberg de Bach, mai rar Variațiunile Diabelli de Beethoven, dar niciodată mai mult de un instrument. A încercat diferite remedii pentru sufletul ei atins de boala care alesese limbajul muzicii pentru a se exprima pe scena corpului, fără prea mari efecte, până când într-o zi cineva i-a recomandat un medic naturist, fost anesteziolog, care făcea tratamente de acupunctură cu laser. La al doilea tratament cu laser doctorul i-a dat tinerei femei, un CD. Vi s-a speriat sufletul, sau, cine ştie, poate doar ați obosit să mai sperați. Ascultați CD-ul ăsta, v-am făcut o selecție muzicală special pentru dumneavoastră. Karin ascultase cu atenție, încercând să uite tot ce învățase despre muzică, căci aceasta nu amintea nici pe departe de nimic din cele ce-i plăceau, dar se gândi că poate ceea ce vrea şi ceea ce are nevoie nu se suprapun. Ascultase muzica aceea o muzică a depărtărilor, aproape stranie, cu atenție şi cu speranță. Apoi plecă în provincie pentru o vreme, ascultând doar sunetul liniştii, iar într-o zi înțelese că suferise un fel de fractură a credinței. În viață. Durerea, un semnal. Karin ştia că imperii întregi se înclinaseră nu numai în bătaia vântului, ori a destinului, ci chiar a sunetului, chinezii de pildă. Noul împărat, când îşi începea domnia, stabilea un sunet oficial cât şi înălțimea acestuia pentru toți supuşii, şi toate, dar toate instrumentele din împărăție erau acordate potrivit acelei chei muzicale. Sau ceea ce se cheamă diapazon de acordaj. Se credea că schimbarea acestuia putea perturba armonia lucrurilor şi întreg imperiul s-ar putea prăbuşi. Armonia generală trebuia păzită, a lumii, nu un aspect al ei, ori altul, ales la nimereală, ci chiar întregul. Tonul, cheia muzicală a imperiului. La urma urmei sunt şi eu tot un instrument, o trestie gânditoare sau poate o harfă eoliană prin care trece suflul creației, îşi spuse Karin într-o bună zi, poate că de aici porneşte totul, de la instrumentul dezacordat şi de la prea multe zgomote. Începu cu liniştea, căci undeva trebuia să înceapă să reclădească din nimic o lume, apoi vorbi cu fostul soț; nu se mai văzuseră de la divorț, îşi sună părinții, relegă câteva prietenii firave, începu să meargă la înot, se înscrise la voluntariat. Încercă apoi încet-încet, foarte gradat, să ridice numărul instrumentelor reconstruind în sinea ei armonia surpată a unei lumi prăbuşite: duete, trio, qvartete, cvintete, septetele lui Beethoven, şi tot aşa până la armonia unei întregi orchestre. La fel procedă şi cu vocile umane: de la cantatele lui Vivaldi pentru o singură voce, la Selva morale e spirituale pe cinci, şase voci de Monteverdi, până la oratoriile lui Bach. Pasiunile după Matei. Când Karin reuşi să asculte Die Schöpfnung, de Hayden, ştia că s-a vindecat.
Încet-încet Karin ascultă şi alte muzici: ritmurile africane ale pământului, cele japoneze ale vântului, melodiile gruze ale stepei şi distanței, corurile polifonice armeniene, albaneze şi siciliene, care vorbesc despre foamea de Dumnezeu, contrapuncturile alerte sârbeşti ale munților abrupți, nostalgia irlandeză a pietrelor, nesfârşita melancolie grecească, sfâşietoarea frumusețe a amanesurilor turceşti, magia jucăuşă a înălțimilor mexicane şi peruane, adâncimea mantrelor tibetane, dulceața unui sitar indian, valurile fado-ului portughez, imnurile oceanului.
Cântecul lumii.
Lumea explodând în sunet, izbucnind în armonie desfăşurându-se în întâmplare
privită cu încrederea vindecată a unui suflet odinioară fracturat
Karin redeveni încet ființa luminoasă care iradia în jur
doar armonii temperate scăldate în lumină.
Ieşirea din normalitate, alunecarea în firesc.
La capătul căreia domneşte tăcerea.
Căci sensul final al unei armonii perfecte, al celui mai frumos acord final rămâne liniştea, prin care sunetele se resorb în Marea Tăcere, tot aşa după cum şi fericirea, oricât de tumultoasă şi năvalnic- efemeră ar fi, nu e decât o treaptă spre pace.