Tragedia unei intuiții

Când Nietzsche îl alege pe înțeleptul Zarathustra (Zoroastru, într-o altă transcriere) spre a fi vestitorul supraomului avem de a face cu tragedia unei mari intuiții.
Mai întâi, este de netăgăduit că, binevestind supraomul, Nietzsche a dorit să scrie o evanghelie. Acest fapt al dorinței sale este mărturisit de el însuşi. Dar de ce l-a ales tocmai pe Zarathustra spre a fi purtătorul de cuvânt al noii bunevestiri? Şi, în fond, de ce o nouă bunăvestire? Iată de ce numesc „tragedia unei intuiții” felul cum s-au petrecut faptele în spiritul lui Nietzsche: pentru că există precedente ale acestei intuiții şi nicio asumare rațională a sensului lor. Cei trei magi de la Răsărit. Ei erau reprezentanți ai vechii înțelepciuni zarathustriene, desigur, iar nu ai şi mai vechii înțelepciuni vedantine (care era pur metafizică, non-magică; sensul cuvântului „mag” are a fi traductibil ca „profet de dinaintea profeției veterotestamentare”).
Într-o transcriere apocrifă, cunoscută ca „Evanghelia arabă despre copilăria lui Iisus”, se spune că magii de la Răsărit (regi-preoți, într-un limbaj actualizat) au pornit la drum pentru că citiseră în stele că se împlinise o profeție făcută de Zarathustra: „Când Iisus, Domnul nostru, se născu la Betheleem, în Iudeea, sub domnia regelui Irod, la Ierusalim veniră magii din Orient, aşa cum profețise Zarathustra”.
Cum adică? Zarathustra să fi fost primul profet mesianic?
Ideea că naşterea lui Iisus ar fi fost citită profetic în mersul pe cer al aştrilor de către zarathustrieni a fost în circulație până la apogeul Evului Mediu, când, în „Istoria dinastiilor”, un episcop sirian, Gregorius Abulfaradş ben el Arum (1226-1286), îl descrie pe Zarathustra, cel care a trăit în secolul VI î.Hr., ca pe un profet mesianic.
Dar sensul profund a ceea ce am numit „tragedia unei intuiții” se află revelat în clar, fără ambiguități, neechivoc, în cândva vestita carte de misterii „Albina”, a mitropolitului sirian (nestorian) Mar Solomon. Acolo vom găsi şi profeția zara-thustriană despre venirea lui Mesia şi încă ceva. Zarathustra spune: „Iar eu şi El una suntem” (vezi citatul de la pag. 87-88, în volumul lui Emil Bock „Copilăria şi tinerețea lui Iisus”, în româneşte la Editura Univers Enciclopedic, 2007).
Nimeni n-a îndrăznit să gândească rațional întru explicarea acestui „una suntem”. Nici Nietzsche nu propune un sistem explicativ. Cel care a îndrăznit, sub riscul excomunicării sale de la serviciul sacramentelor bisericeşti, o explicație rațională, dar ultrascandaloasă pentru teologia dogmatică a creştinismului, a fost Rudolf Steiner. Rațională? Asta înseamnă că, mai întâi, a fost nevoie să propună o altă interpretare a cărții Genezei, o nouă imagine cosmogonică a lumilor şi a omului. Apoi, asta a însemnat că a fost nevoie să propună o nouă imagine (una de natură spiritual-cosmică) a Entității Hristice: cine era Mesia înainte de a se întrupa şi ce evoluții a parcurs în lumile pur spirituale.
De unde toate acestea dacă ele nu sunt prezente în textele veterotestamentare şi în evanghelii? Mai întâi, din reconstituirea învățământului inițiatic antic (oral) ca fiind sursă a ceea ce în mod exoteric au devenit texte religioase şi practici de cult. Cum, adică, să reconstitui ceva ce n-a avut decât viața oralității, iar când a fost transmis textelor, a fost mai degrabă ocultat decât pus în literalitatea acelor texte? Da, întrebarea este legitimă.
Răspunsul (care ne va împărți în raționalişti ai textelor şi raționalişti ai revelațiilor) a fost următorul: după rodul bun se cunoaşte pomul bun. Urmăriți să vedeți – a spus Steiner – dacă sistemul meu explicativ nu vă va fi de mai mare folos întru înțelegerea Entității Hristice decât vechiul sistem dogmatic. Problema este că, da, aduce mai mult folos puterilor rațiunii, dar aduce şi un mare necaz: este în chip radical răsturnător de dogme – i-au răspuns cardinalii vremii. Prin urmare, noi nu te putem urma – au adăugat ei. Dar nici nu vom iniția procedurile de excomunicare. Facă-se voia Domnului!
Au trecut mai bine de o sută de ani de când Steiner a provocat dogma creştină la cea mai grea încercare a sa de la epoca ereziei cathare încoace. Biserica tace înțelept, iar antroposofii steinerieni nu fac propagandă anticreştină sau antibisericească. Ei nu spun decât atât: noi am găsit sursele ezoterice ale creştinismului, dar nu facem operațiuni de militantism întru convertire, căci creştinismul istoric şi cel ezoteric una sunt. Diferențele apar numai acolo unde puterea de pătrundere a rațiunii creşte, dar rațiunea care şi-a mărit deja puterea de pătrundere o înțelege şi pe cea dogmatică, rămasă în stadiul puterilor primare, acelea pe care Iisus Hristos le instruia doar prin parabole.
Tragedia intuiției nietzscheene era, aşadar, chiar aceea de a fi găsit un izvor ezoteric al mesianismului, înțelegându-l însă într-un sens mult prea războinic: aha, iată, Biserica s-a înşelat şi ne-a înşelat. Mai mult decât atât, războiul a fost dus, finalmente, chiar împotriva Crucificatului, spre a-i fi contrapus principiul dionisiac al bucuriei de a trăi. Cunoaşterea inspirată din surse supraumane era abolită de dragul vieții ca viață. Dar ce este viața? Are ea izvorul în sine sau este ceva ce vine dintr-un alt izvor? Despre acest izvor care dă toate condițiile de posibilitate ale viului vorbeşte antroposofia. Dar nu este încă auzită. Şi nici n-ar putea fi auzită câtă vreme noi trăim natura noastră sufletească în sistemul de referință al fricii veterotestamentare, nu în libertatea adusă de spiritul evangheliilor. Ne e frică de această libertate şi e bine că e aşa, altminteri s-ar instala haosul în lume. Libertatea este o povară pe care n-o poate lua în jugul său cineva care nu a intuit organic (adică spiritual) fraternitatea la care ne-a invitat singurul veritabil creştin de până acum. Veritabil. Adică garantat de adevărul suprauman. Acela era supraomul. Nici măcar Steiner nu a îndrăznit să se imagineze pe sine aşa. Nu a fost decât un profet al vremurilor în care rațiunea va fi ieşit de sub imperiul fricii.

*

Fenomenele de posedare demonică. Biserica de azi le cunoaşte şi le supune exorcizării, dar nu le explică într-un fel care să fie satisfăcător şi rațiunii (nu neapărat celei sceptice). Ce are a fi, aşadar, o stare de posedare? Ca să poți primi o explicație satisfăcătoare, trebuie, mai întâi, să primeşti o cunoaştere despre stadiile post-mortem ale sufletelor, şi anume una care să fie întemeiată pe ceva simetric, stadiile ante-naştere ale ființei umane, care – iată întreg izvorul acestei cunoaşteri – nu au cum să fie altele decât stadiile evoluției cosmogonice ale entității umane: fizic, eteric, astral, Eu. Acestea sunt şi stadii cosmogonice, şi stadii antropogonice, dar şi stadii ale creşterii individului uman. Simetric, în stările post-mortem, mai întâi fizicul este acela care se decuplează de celelalte. Apoi, etericul se decuplează de astral şi Eu. La urmă, şi astralul se decuplează de Eu. Care rămâne singur-singurel şi nemuritor şi aşteptând o nouă trecere prin poarta naşterii. În drumul spre această poartă, Eul se înveleşte, mai întâi, în hainele astralului (şi anume în „subspațiul” astralității cosmice). Apoi, se înveleşte şi în hainele etericului (şi anume în acel „subspațiu” cosmic în care există condițiile de posibilitate ale energiilor vitale, căci asta desemnează cuvântul „etericul”: vitalitatea viului). Naşterea nu mai este decât învelirea cu hainele corporalității fizice. Până la 7 ani, corporalitatea fizică este cea care îşi desăvârşeşte evoluțiile specifice acelui nou-născut. Între 7 şi 14, vitalitatea este cea care îşi scrie hărțile sale. Între 14 şi 21, astralitatea (emoții, sentimente, stări de spirit) este cea care îşi formează personalitatea. După 21 de ani, iată că se consolidează ceva care dă măsura individuală a stărilor de conştiență de sine: Eul.
Ei bine, în primul stadiu post-mortem, când etericul individual nu s-a dizolvat încă în propriul său „subspațiu” cosmic, este îndeobşte posibil ca acest grup de energii eteric-astral-Eu să invadeze Eul unei persoane vii având unele slăbiciuni în legătura sa personală dintre propriul fizic şi propriul eteric. Este cazul pe care îl numim „posedare demonică” şi este corect să-l numim aşa fiindcă destrupații care caută astfel de ocazii o fac în virtutea... propriilor lor vicii: pofte senzuale, nevoie de mâncare sau de băutură, ură, agresivitate etc. Tulburările de comportament ale persoanelor posedate vin din contradicțiile care se ivesc între cele două Euri pe care le posedă acum, inclusiv, aşadar, între cele două feluri de voință care sunt amestecate în sufletul persoanei posedate.
În urmă cu multe sute de ani, astfel de situații erau mult mai frecvente decât azi, căci azi legătura fizic-eteric s-a consolidat. În urmă cu multe sute de ani, Eul unor entități umane ce fuseseră întrupate până nu de mult putea prelua mult mai uşor Eul unor persoane încă întrupate. Avem aici una dintre explicațiile raționale ale cazului patologic al posedării, dar şi una dintre explicațiile cazurilor nepatologice ale spiritualilor, magilor şi profeților din vechime. În cazul lor, Eul care îi „poseda” venea de la entități aflate într-un stadiu evoluționar de dincolo de uman.
Dar – atenție mare – într-un anume caz era posibil ca un Eu întrupat deja să treacă în posesia altui Eu, şi el întrupat deja: anume atunci când primul Eu era mai „copil” în lanțul său de încarnări şi reîncarnări, iar al doilea era mai bătrân, mai experimentat, mai înțelept.
Despre o asemenea fuziune a două Euri vorbeşte antroposofia (inspirată fiind de bătrânețea înțelepciunii Eului steinerian). Fuziunea dintre vechiul, bătrânul, înțeleptul Eu al copilului Iisus din genealogia prezentată în Evanghelia lui Matei (descendent din David şi fiul său Solomon, regele Solomon), pe de o parte, şi, pe de altă parte, extrem de tânărul Eu al copilului Iisus din genealogia prezentată în Evanghelia lui Luca (descendent din David şi fiul său Nathan, preotul Nathan).
Este clar că textele evanghelice şi inspiratorul lor nu pot vorbi de acelaşi unic copil, date fiind aceste două genealogii diferite. Ele vorbesc, zice Steiner, despre doi copii Iisus. Primul, zice antroposoful, era reîncarnarea Eului bătrân şi înțelept al lui Zarathustra, iar al doilea – aici e aici şi acum e acum – nimeni altul decât Eul adamic de dinainte de Cădere, tezaurizat în Ceruri, în parte, pentru ca partea cealaltă să fie lăsată în voia păcatului până la vremea când păcatul va fi ridicat prin jertfa Entității Hristice întrupată în trupul fizic şi muritor al omului.
Antroposofia aduce această nouă revelație: mai întâi a fost fuziunea Eului zara-thustrian şi a Eului adamic, cel mai bătrân (înțelept) şi cel mai tânăr (inocent) dintre Euri; apoi, odată cu Botezul în apa Iordanului, această fuziune de Euri a fost învelită în hainele Entității Hristice, infinit superioare, ca nivel spiritual şi cosmic, nivelului reprezentat de Eul uman.
Dacă nu are să ni se pară că demnitatea acestui sistem explicativ are a fi cu adevărat demnă de domnitatea Entității Hristice, atunci nu ne rămâne decât să găsim o explicație mai rațională a radicalei contradicții dintre cele două rădăcini genealogice ale copilului Iisus.