SCHIMB DE MAME

Critica literară e damă bine. Întruchipare a autorității în spațiul năzbâtios al creației, ea face pe sanitarul sau, la rigoare, pe dădaca, în câmpul literelor. Este o instanță în sine care vede la nivel “macro”, din perspectivă istorică. Criticii, în schimb, ca individualități, sunt şi ei oameni, văd “micro” şi, nu de puține ori ornant, anamorfotic. Diferența dintre critica-instanță, preocupată de facerea canonului, şi critica criticului e că ultimul, inevitabil încorsetat între reperele canonice, din motive deontologice, îşi poate totuşi interpreta repertoriul pe o gamă mai elastică, între moft şi mizericordie. Critica e severă şi distantă, criticul e ceva mai indulgent, poate şi mai inteligent, fie şi prin condiția sa umană. Nu există individualitate critică să nu fi cedat, măcar o dată în viață, capriciului de moment sau parti-pris-urilor. În noua sa culegere de cronici, Diacritice (Editura Curtea Veche, 2007), Al. Cistelecan se erijează în ambele stări de agregare ale judecății, între istorie şi moft, între canon şi mizericordie.
Pe un interval scurt – e drept, preț de o “Simplă precizare”, ce ține de cuvânt introductiv, pare că vocea vine de undeva de sus, din transcendența omului care este. Al. Cistelecan se lasă vorbit (vorbeşte fără el). E vocea, chiar de nu tocmai tunătoare, a criticii-instanță. Perspectiva e epopeică, privirea îmbrățişază panoramic o perioadă dificilă de surpări şi realcătuiri, în istoria literară recentă, aceea de la căderea comunismului (a se citi de la Manolescu încoace) până în zilele noastre, şi se revendică strict de la autoritatea canonului. Şi ce vede Cistelecan-instanța de acolo, din tării? Deşi amenințată cu dispariția de pe fața pământului românesc, critica literară trăieşte! Fireşte, asta după o îndelungată perioadă de comă postmanolesciană (“Trauma asta şi jelaniile corespunzătoare s-au întins pe câțiva ani buni”). Rezultă că literatura nu mai e orfană de tată; ba mai mult, a făcut deja schimb de mame. “Har Domnului, nu mai e lipsă”, exclamă instanța profetic-pro şi retrospectivă Cistelecan, “la salvarea ei (a criticii, n.m.) s-a pornit o întreagă generație de noi critici”. Dar “nu despre această ultimă serie critică – ale cărei cărți abia ies – va fi vorba în paginile ce urmează” – precizează acesta. Atunci despre ce, despre cine va fi vorba?! Despre nonsalvatori, despre antisalvatori? Dacă între demisia lui Manolescu şi transsubstanțierea sa în deus otiosus – pe care Cistelecan îl înşurubează chiar în transcendența criticii, deci în ipostază şi extază de instanță pură, chit că în plină dezagregare – şi “ultima serie critică” (ce-l face să exclame voios, în gama “Iată, lumea ne cunoaşte”: “Har Domnului, nu mai e lipsă!”) se întind cei şapte ani de secetă, volumul se rezumă şi referă, precum reiese clar din cele scrise, strict la perioada “amenințării cu dispariția”, se referă aşadar chiar la acea “lipsă”, lipsă care, vezi bine, de când cu seria izbăvitoare, carevasăzică nu mai există. Făcându-se abstracție de faptul că volumul înglobează şi comentarii la cărțile “demisionarului Manolescu”, ale transcendenței pline cum ar veni, reiese că e o carte prin excelență a golului deplorat, a neantului, a disforiei dintre două euforii, în măsura în care prinde exact perioada de “traumă şi jelanie”, dedicată fiind taman seriilor de nonsalvatoare, zadarnică umplutură, în aşteptarea aceleia izbăvitoare, escatologic vorbind, ce va să vină, aceleia ce stă deja pe țeavă. Se poate spune că Cistelecan scrie în Diacritice despre ceva ce nu există, despre tăcerea dintre două salve de critică. Străbatem iute cuprinsul, ca să identificăm numele escatologic defavorizate, în vremuri de restrişte, a criticii de depresiune, marionetele de avarie, şi le identificăm rapid: Adrian Marino, Eugen Simion, Mircea Martin, Ion Pop, Mircea Iorgulescu, ca să le menționăm doar pe cele de vârf. Volumul nu este, aşadar, nimic altceva decât un superb construct de ficțiune critică. Mărturiseşte autorul în final: “Sper, însă, că şi aşa, prin sondaj punctual, paginile ce urmează pledează pentru vitalitatea speciei critice şi pentru actualitatea ei. Dar mai cu seamă despre dialogul critic”. Dacă pledoaria pentru vitalitatea prin devitalizare e exemplificată cu antiprezențe, iar “sondajul punctual” se aplică la antimaterie, se pot face următoarele deducții: Ori criticii despre care scrie nu există şi sunt inventați cu totul, ori pur şi simplu Cistelecan a încurcat prefețele. A folosit aici prefața de la altă carte, aceea, viitoare, despre “ultima serie critică”, serie ce îi îndreptățeşte pe deplin entuziasmul vizionar. Înclin către ambele variante. Doar în felul acesta se poate explica de ce autorul se extaziază în profeții aurifere, dar îşi pierde timpul, preț de o întreagă carte, să ne ilustreze imaginea unui gol istoric dintre două ştafete, populându-l cu personaje de substituție.
Cu criticul-individualitate Cistelecan, criticul-om, este cu totul altă poveste. Sărind peste “Simpla precizare” cu bucluc şi intrând în substanța volumului, lucrurile se complică. Siberia culturală dintre Manolescu şi viitorii, privită la genunchiul broaştei, se vede monstruos, iar criticul pe cont propriu începe să simtă enorm. Craterele devin statui, desenele murale basoreliefuri. Sigur, nu pleacă la microscopie fără ironia prinsă la bandulieră. Dar cu toată ironia esențializantă sau măcar faceția pusă la bătaie, peisajul de jos se încăpățânează să se arate luxuriant, forfotitor. Chiar de jucătorii spectacolului critic se încapsulează, în marea lor majoritate, într-o evoluție autistă, a-referențială, refuzând dialogul critic (dacă nu chiar taclaua limbută) la care Cistelecan este atât de predispus, ei tot se manifestă efervescent, în perimetrul unui ecosistem în toată regula, cu toate lanțurile ideatic-trofice conținute. Nu se mai poate spune despre protagoniştii tabloului vivant, fie ei inventați şi deloc salvatori, că nu performează într-un timp şi loc determinate, chiar de ele sunt ficționale şi interstițiale. Lista lui Cistelecan, după fervoarea şi verva pe care le pune la bătaie, dospeşte într-o veritabilă proză critică, animată de personaje plauzibile, e o adevărată listă de patrimoniu închipuită, un fel de acerbă rezistență prin cultură între cele două – se înțelege – ştafete. Privind înapoi cuvântul înainte, după aşa desfăşurare de instrumente şi metode critice aplicate timpului tranziției dinspre, spre, al destrămării şi reîntremării criticii, după aşa volute de expresivitate şi devoțiune (tumefiată în cazul tripticului Aurel Pantea, Alexandru Vlad, Virgil Podoabă, apelați după prenume, actanți de proză veritabilă), te întrebi cu temei dacă viziunea asumată în “Simpla precizare”, în ipostaza de critică-instanță – este cu adevărat istorică sau nu cumva dezvăluie, în sens pur cultural, o revărsare de preaplin individualmente sentimental. Oricum criticul-om, fața umană a acestuia e mult mai ataşantă şi captivantă decât a celui-instanță. Şi nu se poate spune că dă greş; adevărul său critic, chiar de adesea înfofolit excesiv în ghirlande de simpatie şi empatie acidulată, pogoară ca un diagnostic până la urmă corect. Armat axiologic au ba, aşa cum au observat deja Daniel Cristea-Enache sau Andrei Terian – ca să plătim tributul obligatoriu referențialității critice, scrisul lui Al. Cistelecan este un spectacol în sine, un foc bengal al inteligenței şi subtilității temeinic organizate conceptual. Microcosmic vorbind, el reuşeşte o galerie savuroasă de portrete critice, pe cât de aproape de o realitate potențială, pe atât de vivide, în care paradoxul bombastic sau oximoronul suav – de la moft la mizericordie, sunt ingredientele de savoare. Vocea criticii-instanță, în schimb, încă se resimte de modelul paternalist, are nevoie de doică, de dădacă, de un Manolescu-supernanny. Oricum însă, între Manolescu şi Podoabă, parcursul este delectabil.
Nicoleta Sălcudeanu