Eseuri
Cosmin Ciotloş
Legături avantajoase. O elucidare mateină
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
În cazul romanului1 Sub pecetea tainei, posteritatea creatoare e net superioară aceleia interpretative. Neterminată, scrierea pare să-i fi tentat mai degrabă pe prozatori decât pe critici. S-au conceput, pentru ea, nu mai puțin de trei posibile continuări, dar abia o investigație analitică plauzibilă2. Radu Albala e cel dintâi care duce mai departe povestea din punctul în care o abandonase Mateiu Caragiale. Tot de acolo îşi începe şi Alexandru George reconstituirea. (Unul explicitând într-o oarecare măsură, celălalt conservând programatic taina.) Mai interesantă decât toate rămâne încercarea lui Eugen Bălan de a imagina o urmare a unui episod care părea, narativ, definitiv încheiat. Se ştie, dintre cele câteva amintiri cu subiect polițist pe care Teodor *** (pe numele său, devoalat mai târziu ca din greşeală, Teodor Ruse, iar pentru apropiați Conu’ Rache) i le relatează povestitorului, numai ultima a rămas scrisă doar pe jumătate. Celelalte, din jurul dispariției lui Gogu Nicolau sau al morții misteriosului ministru epileptic, nu mai necesită nici o virgulă în plus3. Ei bine, tocmai asupra primeia se întoarce Eugen Bălan. El instrumentează o confesiune ulterioară a văduvei Nicolau, Lina, care-şi recunoaşte, peste ani, dacă nu crima, cel puțin strategia criminală. Nu intru în amănunte. Ficțiunile încurcă!
Oricum, e clar că, spre deosebire de lecturile cuminți ale celorlalți doi amatori de apocrife, demersul lui Eugen Bălan e cu precădere interpretativ. Exploatează ce e de exploatat şi inventează în limitele permise de documentul inițial4. Ceva totuşi îi scapă şi lui. Ce anume, se va vedea mai jos.
Momentan, să reluăm pe scurt exclusiv povestirea din Sub pecetea tainei, aşa cum o spune fostul comisar Teodor Ruse, treizeci şi doi de ani mai târziu, adică în 1930, într-o după-amiază la Carul cu bere. În vara lui 1898, Gogu Nicolau, funcționar mărunt la finanțe, porneşte cu trenul de plăcere la munte pentru a-şi rezerva o casă de vacanță. Ajuns acolo rezolvă afacerea în doi timpi, se întâlneşte întâmplător cu un coleg, Lică Ştefănescu, funcționar şi el, dar la domenii, şi petrec împreună în Predeal. Seara se urcă în acelaşi tren şi, ajunşi la Bucureşti în plină noapte5, hotărăsc să ia acelaşi tramvai către casă. Erau aproape vecini, preț de câteva sute de metri, cât sunt între străzile Sfinții Apostoli şi Apolodor. Numai că retrasul Gogu Nicolau şi-aminteşte, chiar în poarta gării, că „are de lăsat undeva o vorbă”6. Se despart, cu promisiunea de a se regăsi în preajma Casei de Depuneri (a CEC-ului, adică), unde se intersectau tramvaiele şi de unde aveau să-şi continue drumul pe jos. E ultima mărturie legată de Gogu Nicolau. Nimeni nu l-a mai văzut după aceasta. Niciodată. Ancheta întreprinsă de Rache rămâne, în ciuda nenumăratelor strădanii, unele excesive şi copilăroase, fără rezultat. Suspiciunea acestuia, pritocită vreme de trei decenii, se îndreaptă spre soția celui dispărut, Lina. Prea suferea ciudat ! Duminică de duminică, aceasta venea la Carul cu bere, comandând invariabil aceleaşi feluri, după care pleca într-o tăcere deplină. „Dacă femeia cu crenvirştii şi cu berea, nu ştie ea ceva”7 se întreabă polițistul, uluit de perfecta inexpresivitate a ritualului.
Citită la rece, povestea atât de unitară a călătoriei lui Gogu are trei substraturi diferite. Ea reprezintă asamblarea coerentă, şi tocmai de aceea greu sesizabilă, a trei discursuri parțiale:
„«La Buşteni dar, în cea din urmă duminică a lui iunie din ‘98, a plecat dimineața cu trenul de plăcere să ia o odaie cu chirie la un țăran. [mai mult ca sigur informația e oferită de Lina Nicolau, n. mea] A găsit ce-i trebuia şi a dat patruzeci de lei arvună [cel mai probabil, o ştie chiar de la proprietarul odăii, deşi nu se sugerează nicăieri că aria de cercetare ar fi depăşit perimetrul bucureştean, n. mea] A luat masa la birt «la Bucegi» unde s-a întâlnit cu Lică Ştefănescu, şef de birou la domenii, prieten de când erau amândoi copişti şi domeniile erau în aripa dreaptă a clădirii finanțelor. S-au mai plimbat, s-au mai cinstit până la trenul de seară în care s-au suit împreună ca să se întoarcă la Bucureşti. La Câmpina, Gogu Nicolau a cumpărat doi ciorchini de cireşe legate pe bețişoare ca să le ducă acasă. Când au ajuns în Gara de Nord, pe înnoptate, au ieşit prin gangul din stânga, ca să ia, în dosul gării, tramvaiul roşu, de Luther, 12, să-i lase la Casa de Depuneri, de unde să meargă, tot împreună, pe jos, până acasă; erau aproape vecini: Lică sta în Apolodor. Când au ajuns la poartă, Gogu s-a răzgândit şi s-a despărțit de tovarăşul de drum, zicând că are de lăsat undeva o vorbă; pe urmă avea să ia tramvaiul albastru, 10, la Matache Măcelaru şi să-i iasă poate lui Lică înainte; tramvaiul albastru trecea mult mai des decât cel roşu. Nu s-a întâmplat însă aşa şi Lică s-a întors singur. [categoric, detaliile acestea au fost furnizate de Lică, n. mea]. Acasă, cucoana Lina l-a aşteptat pe Gogu cu ciorba de dovlecei pe maşină până târziu, dar Gogu n-a venit [din nou Lina intră în joc, n. mea] ...................şi.................. n-a mai venit niciodată......................... şi nu s-a mai aflat despre el nimic.....”8
Abia ultima replică îi aparține integral lui Rache. În rest, acesta vehiculează date obținute de la cei implicați într-un fel sau altul. Aproape tot ce ştie, Rache ştie de la banalul, anostul, marginalul Lică Ştefănescu. Ponderea informațiilor obținute de la acesta se arată a fi covârşitoare. Nu e frapant atunci că, tocmai pe acesta, bănuielile îl ocolesc întru totul, vizând-o în schimb pe tot atât de banala, de anosta, de marginala Lina, despre care chiar anchetatorul afirmă într-un rând că ar fi fost dintotdeauna „liniştită, tăcută, rece”9 ? (Şi nu e la fel de frapant că, pomenit mai sus, Eugen Bălan dă dreptate intuițiilor lui Rache, construind un rechizitoriu pe baza acestor fulgurații, totuşi, incerte ?)
Pasionat cititor de romane polițiste, Teodor Ruse nu e şi un bun cititor al acestora. Observația lui iritată („în cărți de alde astea – şi-mi arătă pe cea de pe masă – un sâmbure de cireaşă e de-ajuns pentru fratele detectiv ca să descurce toată treaba, în realitate nu e însă aşa”10) îl arată, culmea, lipsit şi de valența livrescului, şi de simțul realității. Are la îndemână mult mai mult decât un sâmbure de cireaşă, are doi ciorchini, dar nu ştie cum să-i exploateze ! Să facem un calcul simplu: ultima duminică a lui iunie 1898 înseamnă, calendaristic, exact 29 iunie. În sistem iulian, desigur, căci după norma gregoriană adoptată la noi la finele primului război mondial, data ar corespunde lui 11 iulie.
Când deja fructele acestea, câte mai sunt şi dacă mai sunt, nu prea mai pot fi considerate trufandale ! Pe Rache, detaliul acesta scos în față de Lică nu-l atinge însă câtuşi de puțin. După cum nu-l pune în gardă nici ora improbabilă pentru cumpărături pe peronul gării din Câmpina. Sigur, aceste derapaje nu pot reprezenta, în ordine legală, capete de acuzare. Dar în tot cazul, ca motive de suspiciune, sunt mai întemeiate decât deprinderea (cam ciudată, e drept) a Linei Nicolau.
Altundeva, în schimb, detectivul acesta de lux greşeşte fundamental. Şi o face cu conştiința împăcată, ca unul care n-a lăsat nici o metodă, dar absolut nici una, nefolosită. Iată câtă energie a risipit căutându-l pe Gogu: „Dintre tainele ce am întâlnit în cei patruzeci şi doi de ani de meserie, şi sunt multe, e netăgăduit cea mai desăvârşită, cea mai adâncă. Ce a fost acea vorbă pe care a ținut să o lase, cui şi unde ? Toate întrebările ce s-au pus au rămas fără răspuns, toate presupunerile, neîndreptățite, toate cercetările, sterpe. O felie de oraş am luat-o sub plasă, am împănat-o cu agenți, am puricat casă cu casă, din pod până în pivniță, am descusut pe toată lumea de la mic la mare, am surchidit mişuna bărbătească şi femeiască a hanurilor, cârciumilor şi cafenelelor din apropierea gării, doar o răsufla ceva. Dar nimic. În cărți de alde astea – şi-mi arătă pe cea de pe masă – un sâmbure de cireaşă e de ajuns pentru fratele detectiv ca să descurce toată treaba, în realitate nu e însă aşa. Am încercat fără folos tot ce mi-a trecut prin minte; cel dintâi, la noi, am întrebuințat câini în poliție, am dat celor mai buni copoi ai prietenilor mei vânători să miroasă o rufă purtată de cel pierit ca să-i ia urma, am fost până şi la vestita ghicitoare de la Cotroceni. Ei bine, mi-a spus că-l vede cu un alt bărbat oacheş, merg împreună până la poartă. Apoi cărțile se închideau; aşa cum a fost: de când, în poarta gării, Gogu Nicolau s-a despărțit de tovarăşul său de drum, parcă l-a înghițit pământul sau s-a înălțat la cer [subl. mea]. Şi, la taina aceasta, se adăogase pentru mine, mai ațâțătoare alta, aceea a nepăsării nevestei lui.”11
Exces de zel şi deficit de atenție ! Îndreptățit sau nu, odată întreprins, apelul la magie nu poate să dea aceleaşi rezultate ca şi simpla depoziție a unuia dintre suspecți. Faptul că între versiunea „vestitei ghicitoare de la Cotroceni” şi aceea a ultimului ins care l-a văzut în carne şi oase pe Gogu nu există nici o diferență aproape că e, în sine, o probă. Dacă tarotul acestei madame Sosostris de Dâmbovița ar fi revelat orice altă scenă, anterioară sau ulterioară celei relatate de Lică, atunci cartomanția ar fi fost, în termeni laici, fie adevărată, fie falsă, dar în tot cazul onestă. Aşa însă, prea e cusută cu ață albă. Momentul despărțirii celor doi nu are, în plan divinatoriu, nici o semnificație, prin urmare n-ar avea de ce să fie revelat ca atare. Valoarea lui e strict juridică, de mărturie.
Neînțelegând aceasta şi luând un alibi magic drept confirmare a unor fapte posibile, Teodor Ruse îşi trădează amatorismul. Poate cuvântul din urmă e cam inclement. Să-i zicem, mai adecvat, bovarism. Felul în care Rache supradimensionează şi ficțiunea din romanele polițiste, şi realitatea de care se ciocneşte în meseria lui, fără a şti să identifice punțile subtile dintre cele două, e o probă. Că asemenea punți există, ar fi putut s-o ştie prea bine, şi la 1898, şi la 1930.
De ce ? În 1889, pe când protagonistul din Sub pecetea tainei lucra deja în poliție (după cum o dovedeşte cronologia internă a romanului12) în strada Tabaci, din sectorul albastru al Bucureştilor13 s-a produs o crimă înspăimântătoare, elucidată în cele din urmă datorită unui detaliu cu totul minor. Asasinul s-a dovedit a fi chiar martorul principal. Întâmplarea e relatată, cu unele inexactități14, de C. Bacalbaşa, în Bucureştii de altădată.
Iată, pentru aerul de epocă, fragmentul din memoriile lui Bacalbaşa: „În anul 1888 s-a întâmplat fioroasa crimă de la şcoala din Tabaci. Directorul şcoalei, anume Venescu şi cu soția erau în vilegiatură, fiindcă crima s-a petrecut la sfârşitul vacanței de vară; acasă rămăsese bătrâna mamă a lui Venescu şi un copil mic al acestuia. Apoi erau doi servitori ungureni: bărbatul şi femeia. Într-o dimineață, câțiva copii venind la şcoală pentru înscriere au găsit în curte pe jos, fără simțire, un om tânăr: era Ştefan Venescu, nepotul directorului, fost sergent în armată, liberat de curând. Deşteptat, Ştefan Venescu a povestit următoarele:
– Azi noapte, pe la ora 1, după ce am petrecut prin oraş, am intrat în casă.
Adaug că Ştefan Venescu locuia la unchiul său, chiar în localul şcoalei.
– Un spectacol înfiorător am avut înaintea ochilor, urmează Venescu, am văzut doi ungureni care asasinau pe servitori. La această vedere, am scos un strigăt de groază, strigăt care a atras atențiunea asasinilor asupra mea. Când am văzut că ucigaşii se reped după mine, am fugit de-a lungul odăilor până ce am găsit o fereastră deschisă şi am sărit afară. Dar sărind rău, am căzut pe spate şi după aceea nu mai ştiu ce s-a întâmplat.
Întrebat dacă i-ar recunoaşte pe ungureni dacă i-ar vedea, Venescu a răspuns că i-ar recunoaşte şi a dat chiar semnalmentele lor. La început, ancheta a fost condusă copilăreşte. Pentru ca Ştefan Venescu să poată recunoaşte pe asasini, agenții poliției au pornit prin oraş, au ridicat de prin curți pe toți rândaşii ungureni şi, în şiruri lungi, îi aduceau la poliție, unde magistrații anchetau. Bineînțeles, Venescu n-a recunoscut pe nici unul.
Mai târziu tocmai, sau a doua zi, un funcționar polițienesc a observat că Venescu, care era reținut la poliție ca informator, fiindcă era bănuit, avea mare grije de pălăria sa: de câte ori era trecut dintr-o cameră în alta, cea dintâi preocupare era să nu-i rămâie pălăria în camera de unde pleca. Acel funcționar prinzând bănuiala, luă pălăria şi o percheziționă: în căptuşeala de piele descoperi un teanc de hârtie monetă austriacă.
Strâns cu uşa, Ştefan Venescu mărturisi împătrita crimă […] Venescu povesti întreaga dramă liniştit, recunoscându-şi vinovăția şi declarând el însuşi că este un mare criminal şi un mare mizerabil.”15
Corecte în linii mari, faptele nu s-au petrecut întocmai. Iată, pour la bonne bouche, cele câteva precizări colaterale ale lui Tiberiu Avramescu: „Abominabila crimă din strada Tabaci (situată în zona Dâmboviței, mai jos de mănăstirea Radu Vodă), nu s-a petrecut totuşi în august 1888, ci în noaptea de 2/14 – 3/15 iunie, pe când directorul şcolii de băieți nr. 1 din «culoarea de albastru» lipsea de acasă, fiind plecat – în calitate de revizor şcolar – cu soția, în județul Vlaşca. Asasinul, Ştefan Venescu, în vârstă de 21 de ani, fost sergent în armată, şi-a ucis victimele (cei doi servitori ungureni, soacra unchiului său, în vârstă de 60 de ani şi un fiu al acestuia, de 8 ani), cu ajutorul unui cuțit de bucătărie «bine ascuțit»; cel care a sesizat grija excesivă a criminalului pentru pălăria sa (în fundul căreia erau ascunşi cei 600 de fiorini luați de la servitorul ucis) a fost inspectorul de poliție Grant.”16
Dacă acest inspector i-a servit drept model lui Mateiu Caragiale pentru Teodor Ruse nu putem şti. Cel mai probabil nu, de vreme ce acesta din urmă apare mai curând ca un om din umbră, ca un abil ticluitor de maşinațiuni decât ca un tip providențial: „Se deprinsese lumea de toată teapa ca, de câte ori se afla în încurcătură, să alerge la mine – pe câți nu i-am scăpat, şi pe câte, de pagubă, de ruşine, de necinste, de moarte chiar, aşa cum mă vezi. Mi-am făcut biserică în cer, biserică de muşama. Cel mai ades însă, eram înghesuit de cucoane pentru fleacuri, istorii de slugi de obicei, cum era întotdeauna şi aceea a ghenerălesei.”17
Față de prietenul său, Alois Hartmann, se recunoaşte a fi polițist creat, iar nu născut. Carența îi vine însă dintr-un surplus. Ce-i prisoseşte, în descendența bovarismului pe care tocmai l-am invocat, e înzestrarea pentru combinatorica limbajului. Nu e deloc exclus ca, citindu-şi propriile poveşti, Rache să înțeleagă mai mult decât înțelege trăindu-le. În adâncime, el e un nominalist. La suprafață, e un pragmatic. Ştie ca nimeni altul să facă lucruri cu vorbe, cum sună titlul unei cărți de referință18.
Am citat deja două dintre rafinatele sale jocuri verbale (cel cu sâmburele de cireaşă şi cel cu biserica de muşama). Un al treilea, de fapt un întreg set de jocuri succesive, se degajă dintr-o discuție amical profesională cu acelaşi Alois Hartmann. Argourile, suprapunerile de sens, dislexiile abundă. Nici o stratagemă nu-l emoționează pe Rache atât cât poate s-o facă o vorbă: „Nu-i trebuise mai mult ca să descopere că grosul celor de seamă îl făptuia o puternic alcătuită bandă, internațională poate, dar cuibând în Italia de miazăzi şi care, potrivit străvechii datine a întovărăşirilor de răufăcători de a-şi lua un simbol şi un nume, alesese stupul şi întrebuința cu tâlc ascuns vorbe de ale albinăritului, pentru că asemenea unui roi de albine avea de căpetenie o femeie, căreia îi şi ziceau «regina» [subl. mea]. Ei bine, cea mai mare dintre meştere, întâmplarea singură, şi numai întâmplarea – o recunoştea el cel dintâi – îl făcuse să-i dea acelei femei de urmă. Şi, întorcându-şi paharul golit cu fundul în sus, herr Hartmann mă încredința, cu un rânjet care-l schimba la față, urâțindu-l, că tot aşa ca subt un pahar avea în curând să o ție; îi şi întinsese cursa [subl. mea]. L-am ascultat cu înfrigurare deoarece, la auzul unui cuvânt [subl. mea], îmi fulgerase prin minte o apropiere care dacă era justă, mă băga la îndoita grijă să nu fie prinsă acea femeie, iar herr Hartmann să nu-şi frângă gâtul.”19
Chiar dacă observată din când în când20, relației acesteia speciale cu limbajul nu i-a fost subliniat caracterul sistematic. Ceea ce sărea în ochi din replicile lui Rache era deci tratat ca fenomen izolat, ceea ce nu, nu conta. E şi situația primei (şi cu atât mai semnificativei) lui intervenții, à propos de romanele polițiste. „Nu le leg”, spune ferm, adăugând un sec „le împrumut chiar”21.
O dată cu răspunsul lui Rache, Mateiu Caragiale construieşte cea mai decisă diversiune a romanului. Din cele două lecțiuni posibile, se hotărăşte asupra uneia, pe care o şi pune în context fără ocolişuri: „Sta cu ochii aproape închişi; pentru cine n-ar fi ştiut că la dânsul ăsta era semnul că atunci cugeta adânc, ar fi crezut că ațipise. Înaintea lui se trezea, neîncepută, o halbă, alături de o carte proaspătă cu filele netăiete: cel din urmă roman detectiv franțuzesc. Îi cerui, de cum luai loc lângă dânsul, aşa cum mă poftise, părerea asupra scrierilor de acest soi, azi atât de răspândite. Îl ştiam hârşit în meserie; îmbătrânise în slujba poliției, fiind fost mâna dreaptă a câtorva din marii prefecți de odinioară, de fandoselile şi de ifosele cărora se molipsise oarecum. Deschise un ochi22 ca să-mi spuie: «nu le leg». Şi, după un răstimp, desfăcând pleoapele şi celuilalt: «le împrumut chiar». Însemna din parte-i, pentru o tipăritură, cea mai grea ocară şi osândă. Lega, mai scump sau mai ieftin, după cum îi prețuia cuprinsul, orice carte cumpăra şi nu o împrumuta nimănui, pentru nimic. Strânsese astfel, cam vreo două mii. În tovărăşia lor şi a samovarului, îşi petrecea, în sihăstria lui, la gura sobei, nopțile de iarnă.”23
Şi dacă, în vorbirea atât de aluzivă a lui Rache, „legatul” ar însemna şi altceva decât o simplă operațiune bibliofilă ? Iar „a nu le lega” s-ar traduce prin incapacitatea de a stabili conexiuni între scenariile de tip policier, conexiuni altminteri dragi lui, în ale cărui poveşti se ițesc la răstimpuri „oglindiri de citiri alese”24 ? E o ipoteză destul de îndrăzneață. O ipoteză, însă, operațională. Merită folosită întâi până la ultimele consecințe şi abia apoi respinsă. Fiindcă, la o analiză strânsă a discursului lui Rache (care acaparează de la un capăt la altul întregul roman), se constată, cum-necum, tocmai o anume dezarticulare paradoxală. Cele trei (sau patru, dacă adăugăm bruionul referitor la mărirea şi decăderea cerşetoarei de pe strada Clemenței) poveşti istorisite de el sunt, ca poveşti, disjuncte. Există în schimb, în ceea ce priveşte limbajul, o sumedenie de noduri care se influențează unele pe altele de la distanță.
Am reprodus deja pasajul în care căutarea lui Gogu Nicolau antrena toate metodele de filaj accesibile poliției la începutul secolului trecut. Să facem un salt de numai câteva pagini, către episodul următor în care, aproape cu aceleaşi cuvinte, Rache îşi destăinuie încercările (şi acestea, spune el, tot fără rest) de cucerire a Masincăi Drângeanu. Încheierea paragrafului nu lasă loc de dubii. Până şi sintaxa e aceeaşi: „Vezi, aşa se scrie istoria. Alții, atâția, mulți, au fost cu folosul, eu cu ponosul. Află că între Masinca şi mine n-a fost nimic şi numai Dumnezeu ştie cât am dorit; am întrebuințat toate mijloacele ca să ajung la aceea ce îmi părea țelul cel mai mare al vieții mele, cel din urmă, însă în zadar. I-am cerut mâna, e de atunci aproape o jumătate de veac, era după despărțenia ei de bărbatul dintâi, de Caegiu». «Rache dragă», mi-a spus, «țin prea mult la tine ca să ți-o dau, ar fi păcat zău, mi-e milă să te las şi pe tine pe drumuri şi cu inima zdrobită. Poate să-ți dau altceva, altădată»... Şi n-a fost niciodată.”25
De legat, se leagă singure, chiar dacă nu şi în mintea lui Teodor Ruse. Cerbicia aproape patologică în derularea cercetărilor şi apoi uşurința cu care acesta renunță în cele din urmă să se mai intereseze de strania dispariție a funcționarului îşi poate găsi un echivalent (de nu chiar o cauză) în dezerțiunea erotică din fața nurilor „divinei țațe”, mai dureroasă şi, oricum, mai personală. Nici o clipă Rache nu pune la îndoială faptul că Gogu e viu şi că rătăceşte pe străzile din preajma Gării de Nord. Ideea că ar fi posibil ca slujbaşul să fi murit sau, mai rău, să fi fost suprimat îi e cu totul străină. Monomania aceasta trebuie să-şi aibă rădăcinile în dezastrul emoțional provocat de refuzul Masincăi. Şi pe ea în intimitate, ca şi pe Gogu în spațiul public, a pierdut-o dintr-o dată, fără ca la mijloc să fi fost altceva decât o ecranare inexplicabilă.
Să mai evidențiem o astfel de legătură, tot pe orbita cazului lui Gogu Nicolau26. În ultima povestire, practic foarte greu de plasat în timp27, Rache o găseşte pe Lena Ceptureanu în compania unei ghicitoare, madam „Iuli, Iuli de Berbely”28. De la bun început, inspectorul e suspicios față de aceasta, neexcluzând cu totul posibilitatea ca ea să fie mână-n mână cu tâlharii. Dar ce e curios într-adevăr e că reținerea lui vizavi de practicile ei magice durează până în momentul în care Rache îşi vede confirmate, în cărți, cele câteva informații mai degrabă vagi. Nu altfel procedase, de fapt, cu ghicitoarea de la Cotroceni. Şi atunci, şi acum, trecerea polițistului de la prudență la încredere se produce în temeiul unor argumente a căror fragilitate e în afara oricărei discuții. Imediat ce i se arată un deget de care parcă-parcă ar avea ştiință, el se grăbeşte să înhațe toată mâna. Care, nu o dată, se întâmplă să fie o mână moartă:
„Sâmbăta dar, la ora samsarilor şi arendaşilor, eram la dânsa. Mă aştepta, dar, ca un făcut, iarăşi nu singură: la o masă în fața unor cărți de dat întinse, nemişcată, înlemnită, sta Madam Iuli – Iuli de Berbely. O ştii, una înaltă, numai pielea şi osul, cu perucă galbenă şi ochelari de aur, gătită sorcovă în culori țipătoare – nu se poate să n-o ştii pe macabra brezae cu privire şi umblet de lunatică ce stârnea hazul trecătorilor de pe calea Victoriei de unde era nelipsită pe partea palatului.
– Nu, Madam Iuli, îi spunea Lena cu însuflețire, sunt doi nu trei, numai doi.
Un zâmbet blajin învioră fața fără vârstă a Pythonissei care cu un glas dulce de străină, slab dar limpede rosti: cărțile nu mint.
Le strânse cu o mlădioasă îndemânare, le amestecă şoptind ceva parcă şi după ce le dete Lenei să le taie, din câteva mişcări hotărâte le aşternu din nou. În genunchi pe un scaun, cu coatele pe masă şi cu bărbia în palmă Lena aştepta.
– Cărțile dau la fel zise Madam Iuli. Şi, arătând cu degetul : da, întocmai în totul, pe drum de seară, în casă, tot trei cavaleri.
Răvăşi cărțile şi se ridică. Mai zăbovi numai cât îi trebui ca să facă politicos şi cu mine cunoştință şi să-şi ia rămas bun. Stăpâna casei o însoți. Îmi împărtăşi, la întoarcere, mirarea ei de cum Madam Iuli care da mai bine chiar decât cărturăresele de meserie, de data asta n-o nemerise. Ori nu citise bine, ori nu se supuseseră cărțile – cărțile au toane – altfel de unde scotea acea grozavă primejdie prin care zicea că Lena ar fi trecut şi trecea încă....
Biata Madam Iuli, şi eu care găsind-o acolo o bănuisem că ar fi poate o codiță [subl. mea]!”29
De ce n-ar putea Madam Iuli să fie o „codiță” chiar în condițiile în care cărțile ei ar spune adevărul, nu ni se explică. E o elocventă mostră de prestidigitație logică. Oricum, Rache, care auzise câte ceva despre cavalerii care frecventau casa Lenei Ceptureanu30, depune armele mult prea uşor. Tot e bine: în Cotroceni se dusese, aşa zicând, complet neînarmat !
În sfârşit, ultima dintre legăturile care merită făcute între povestirile aparent independente ale lui Teodor Ruse, ține de moartea ministrului pe care într-o perioadă acesta l-a însoțit zi şi noapte cu devotament31. Câteva zile după teribilul acces care-i pune în pericol cariera politică, ministrul (în efigia căruia Barbu Cioculescu îl identifică pe Al. Lahovary) e transportat cu deplină discreție în Franța de unde, în scurt timp, soseşte vestea morții lui. Până la repatrierea sicriului însă, vor mai trece luni bune. Din vară până târziu în toamnă.
Pentru cunoscători, informația aceasta nu poate trece drept oarecare: „Casa era cufundată în întuneric, porțile închise. Plecaseră, de zor, în străinătate. Peste puține zile, sosea de la Paris ştirea că ministrul murise. Amănunte lipseau şi nici nu s-au aflat vreodată. Rămăşițele i-au fost aduse în țară mai târziu, toamna [subl. mea]. La strălucita paradă a înmormântării, cu a cărei orânduială şi privighere am fost însărcinat, atât de văduvă cât şi de stăpânire, eu, s-a însoțit până şi vremea: a fost ziua cea mai frumoasă din câte am apucat să văd, o zi mistică, sfântă. Limpezimea adâncă a văzduhului ei s-a răsfrânt pentru totdeauna în cugetul meu; cu acel trist prilej mi-a fost dat a pătrunde, în toată grozăvia lui amară, înțelesul cuvântului «deşertăciune». Clipele de reculegere în fața acelui sicriu pecetluit au cântărit pentru mine mai greu decât toate încercările şi dinainte şi de pe urmă; sufleteşte m-am simțit schimbat atunci cu totul ca şi cum printr-o vrajă aş fi devenit un alt om”32
Cu singura deosebire că nu de la Paris, ci din Berlin, aceasta a fost, în realitate soarta osemintelor lui I.L. Caragiale33. Ca pe Mateiu întâmplarea să nu-l fi marcat, e improbabil. În fond, respectă cu neaşteptată strictețe cronologia. Mai mult însă, trenul de marfă cu care a fost adus în țară, în noiembrie abia, Caragiale e întors unde altundeva decât la Câmpina (iată !) şi obligat să treacă din nou granița pe la Ghimeş-Palanca. Nu putem acredita întru totul, dar nici nu putem respinge ab initio ipoteza, uşor conotată simbolic, a unei geografii funeste la care autorul romanului Sub pecetea tainei apelează în anabasisul lui Gogu Nicolau. Episodul acesta autonom, situat la ceva distanță de prima povestire, joacă, față de aceasta, rolul de revelator. Sugerează, cu alte cuvinte, o cheie de lectură deopotrivă literară şi detectivistică.
Fiindcă, măcar în prima lui parte, Sub pecetea tainei e un roman polițist. Căruia, camuflându-l, Mateiu Caragiale nu-i schimbă cu nimic substanța. (Poetica tainei, atât de ades invocată, e mai degrabă un subterfugiu critic decât o evidență.) Toate argumentele necesare „fratelui detectiv” (pentru elucidarea morții lui Gogu Nicolau şi pentru stabilirea suspectului numărul unu în această afacere tenebroasă) se află răspândite în corpul romanului. Numai că nu ca fapte, ci ca limbaj, şi nu într-o succesiune care să flateze acuitatea cititorului34, ci într-o rețea de trimiteri al căror efort de ordonare este el însuşi de natură prozastică35.
Cu acestea şi fără alte comentarii, Sub pecetea tainei este, ca policier filologic, încheiat.
Oricum, e clar că, spre deosebire de lecturile cuminți ale celorlalți doi amatori de apocrife, demersul lui Eugen Bălan e cu precădere interpretativ. Exploatează ce e de exploatat şi inventează în limitele permise de documentul inițial4. Ceva totuşi îi scapă şi lui. Ce anume, se va vedea mai jos.
Momentan, să reluăm pe scurt exclusiv povestirea din Sub pecetea tainei, aşa cum o spune fostul comisar Teodor Ruse, treizeci şi doi de ani mai târziu, adică în 1930, într-o după-amiază la Carul cu bere. În vara lui 1898, Gogu Nicolau, funcționar mărunt la finanțe, porneşte cu trenul de plăcere la munte pentru a-şi rezerva o casă de vacanță. Ajuns acolo rezolvă afacerea în doi timpi, se întâlneşte întâmplător cu un coleg, Lică Ştefănescu, funcționar şi el, dar la domenii, şi petrec împreună în Predeal. Seara se urcă în acelaşi tren şi, ajunşi la Bucureşti în plină noapte5, hotărăsc să ia acelaşi tramvai către casă. Erau aproape vecini, preț de câteva sute de metri, cât sunt între străzile Sfinții Apostoli şi Apolodor. Numai că retrasul Gogu Nicolau şi-aminteşte, chiar în poarta gării, că „are de lăsat undeva o vorbă”6. Se despart, cu promisiunea de a se regăsi în preajma Casei de Depuneri (a CEC-ului, adică), unde se intersectau tramvaiele şi de unde aveau să-şi continue drumul pe jos. E ultima mărturie legată de Gogu Nicolau. Nimeni nu l-a mai văzut după aceasta. Niciodată. Ancheta întreprinsă de Rache rămâne, în ciuda nenumăratelor strădanii, unele excesive şi copilăroase, fără rezultat. Suspiciunea acestuia, pritocită vreme de trei decenii, se îndreaptă spre soția celui dispărut, Lina. Prea suferea ciudat ! Duminică de duminică, aceasta venea la Carul cu bere, comandând invariabil aceleaşi feluri, după care pleca într-o tăcere deplină. „Dacă femeia cu crenvirştii şi cu berea, nu ştie ea ceva”7 se întreabă polițistul, uluit de perfecta inexpresivitate a ritualului.
Citită la rece, povestea atât de unitară a călătoriei lui Gogu are trei substraturi diferite. Ea reprezintă asamblarea coerentă, şi tocmai de aceea greu sesizabilă, a trei discursuri parțiale:
„«La Buşteni dar, în cea din urmă duminică a lui iunie din ‘98, a plecat dimineața cu trenul de plăcere să ia o odaie cu chirie la un țăran. [mai mult ca sigur informația e oferită de Lina Nicolau, n. mea] A găsit ce-i trebuia şi a dat patruzeci de lei arvună [cel mai probabil, o ştie chiar de la proprietarul odăii, deşi nu se sugerează nicăieri că aria de cercetare ar fi depăşit perimetrul bucureştean, n. mea] A luat masa la birt «la Bucegi» unde s-a întâlnit cu Lică Ştefănescu, şef de birou la domenii, prieten de când erau amândoi copişti şi domeniile erau în aripa dreaptă a clădirii finanțelor. S-au mai plimbat, s-au mai cinstit până la trenul de seară în care s-au suit împreună ca să se întoarcă la Bucureşti. La Câmpina, Gogu Nicolau a cumpărat doi ciorchini de cireşe legate pe bețişoare ca să le ducă acasă. Când au ajuns în Gara de Nord, pe înnoptate, au ieşit prin gangul din stânga, ca să ia, în dosul gării, tramvaiul roşu, de Luther, 12, să-i lase la Casa de Depuneri, de unde să meargă, tot împreună, pe jos, până acasă; erau aproape vecini: Lică sta în Apolodor. Când au ajuns la poartă, Gogu s-a răzgândit şi s-a despărțit de tovarăşul de drum, zicând că are de lăsat undeva o vorbă; pe urmă avea să ia tramvaiul albastru, 10, la Matache Măcelaru şi să-i iasă poate lui Lică înainte; tramvaiul albastru trecea mult mai des decât cel roşu. Nu s-a întâmplat însă aşa şi Lică s-a întors singur. [categoric, detaliile acestea au fost furnizate de Lică, n. mea]. Acasă, cucoana Lina l-a aşteptat pe Gogu cu ciorba de dovlecei pe maşină până târziu, dar Gogu n-a venit [din nou Lina intră în joc, n. mea] ...................şi.................. n-a mai venit niciodată......................... şi nu s-a mai aflat despre el nimic.....”8
Abia ultima replică îi aparține integral lui Rache. În rest, acesta vehiculează date obținute de la cei implicați într-un fel sau altul. Aproape tot ce ştie, Rache ştie de la banalul, anostul, marginalul Lică Ştefănescu. Ponderea informațiilor obținute de la acesta se arată a fi covârşitoare. Nu e frapant atunci că, tocmai pe acesta, bănuielile îl ocolesc întru totul, vizând-o în schimb pe tot atât de banala, de anosta, de marginala Lina, despre care chiar anchetatorul afirmă într-un rând că ar fi fost dintotdeauna „liniştită, tăcută, rece”9 ? (Şi nu e la fel de frapant că, pomenit mai sus, Eugen Bălan dă dreptate intuițiilor lui Rache, construind un rechizitoriu pe baza acestor fulgurații, totuşi, incerte ?)
Pasionat cititor de romane polițiste, Teodor Ruse nu e şi un bun cititor al acestora. Observația lui iritată („în cărți de alde astea – şi-mi arătă pe cea de pe masă – un sâmbure de cireaşă e de-ajuns pentru fratele detectiv ca să descurce toată treaba, în realitate nu e însă aşa”10) îl arată, culmea, lipsit şi de valența livrescului, şi de simțul realității. Are la îndemână mult mai mult decât un sâmbure de cireaşă, are doi ciorchini, dar nu ştie cum să-i exploateze ! Să facem un calcul simplu: ultima duminică a lui iunie 1898 înseamnă, calendaristic, exact 29 iunie. În sistem iulian, desigur, căci după norma gregoriană adoptată la noi la finele primului război mondial, data ar corespunde lui 11 iulie.
Când deja fructele acestea, câte mai sunt şi dacă mai sunt, nu prea mai pot fi considerate trufandale ! Pe Rache, detaliul acesta scos în față de Lică nu-l atinge însă câtuşi de puțin. După cum nu-l pune în gardă nici ora improbabilă pentru cumpărături pe peronul gării din Câmpina. Sigur, aceste derapaje nu pot reprezenta, în ordine legală, capete de acuzare. Dar în tot cazul, ca motive de suspiciune, sunt mai întemeiate decât deprinderea (cam ciudată, e drept) a Linei Nicolau.
Altundeva, în schimb, detectivul acesta de lux greşeşte fundamental. Şi o face cu conştiința împăcată, ca unul care n-a lăsat nici o metodă, dar absolut nici una, nefolosită. Iată câtă energie a risipit căutându-l pe Gogu: „Dintre tainele ce am întâlnit în cei patruzeci şi doi de ani de meserie, şi sunt multe, e netăgăduit cea mai desăvârşită, cea mai adâncă. Ce a fost acea vorbă pe care a ținut să o lase, cui şi unde ? Toate întrebările ce s-au pus au rămas fără răspuns, toate presupunerile, neîndreptățite, toate cercetările, sterpe. O felie de oraş am luat-o sub plasă, am împănat-o cu agenți, am puricat casă cu casă, din pod până în pivniță, am descusut pe toată lumea de la mic la mare, am surchidit mişuna bărbătească şi femeiască a hanurilor, cârciumilor şi cafenelelor din apropierea gării, doar o răsufla ceva. Dar nimic. În cărți de alde astea – şi-mi arătă pe cea de pe masă – un sâmbure de cireaşă e de ajuns pentru fratele detectiv ca să descurce toată treaba, în realitate nu e însă aşa. Am încercat fără folos tot ce mi-a trecut prin minte; cel dintâi, la noi, am întrebuințat câini în poliție, am dat celor mai buni copoi ai prietenilor mei vânători să miroasă o rufă purtată de cel pierit ca să-i ia urma, am fost până şi la vestita ghicitoare de la Cotroceni. Ei bine, mi-a spus că-l vede cu un alt bărbat oacheş, merg împreună până la poartă. Apoi cărțile se închideau; aşa cum a fost: de când, în poarta gării, Gogu Nicolau s-a despărțit de tovarăşul său de drum, parcă l-a înghițit pământul sau s-a înălțat la cer [subl. mea]. Şi, la taina aceasta, se adăogase pentru mine, mai ațâțătoare alta, aceea a nepăsării nevestei lui.”11
Exces de zel şi deficit de atenție ! Îndreptățit sau nu, odată întreprins, apelul la magie nu poate să dea aceleaşi rezultate ca şi simpla depoziție a unuia dintre suspecți. Faptul că între versiunea „vestitei ghicitoare de la Cotroceni” şi aceea a ultimului ins care l-a văzut în carne şi oase pe Gogu nu există nici o diferență aproape că e, în sine, o probă. Dacă tarotul acestei madame Sosostris de Dâmbovița ar fi revelat orice altă scenă, anterioară sau ulterioară celei relatate de Lică, atunci cartomanția ar fi fost, în termeni laici, fie adevărată, fie falsă, dar în tot cazul onestă. Aşa însă, prea e cusută cu ață albă. Momentul despărțirii celor doi nu are, în plan divinatoriu, nici o semnificație, prin urmare n-ar avea de ce să fie revelat ca atare. Valoarea lui e strict juridică, de mărturie.
Neînțelegând aceasta şi luând un alibi magic drept confirmare a unor fapte posibile, Teodor Ruse îşi trădează amatorismul. Poate cuvântul din urmă e cam inclement. Să-i zicem, mai adecvat, bovarism. Felul în care Rache supradimensionează şi ficțiunea din romanele polițiste, şi realitatea de care se ciocneşte în meseria lui, fără a şti să identifice punțile subtile dintre cele două, e o probă. Că asemenea punți există, ar fi putut s-o ştie prea bine, şi la 1898, şi la 1930.
De ce ? În 1889, pe când protagonistul din Sub pecetea tainei lucra deja în poliție (după cum o dovedeşte cronologia internă a romanului12) în strada Tabaci, din sectorul albastru al Bucureştilor13 s-a produs o crimă înspăimântătoare, elucidată în cele din urmă datorită unui detaliu cu totul minor. Asasinul s-a dovedit a fi chiar martorul principal. Întâmplarea e relatată, cu unele inexactități14, de C. Bacalbaşa, în Bucureştii de altădată.
Iată, pentru aerul de epocă, fragmentul din memoriile lui Bacalbaşa: „În anul 1888 s-a întâmplat fioroasa crimă de la şcoala din Tabaci. Directorul şcoalei, anume Venescu şi cu soția erau în vilegiatură, fiindcă crima s-a petrecut la sfârşitul vacanței de vară; acasă rămăsese bătrâna mamă a lui Venescu şi un copil mic al acestuia. Apoi erau doi servitori ungureni: bărbatul şi femeia. Într-o dimineață, câțiva copii venind la şcoală pentru înscriere au găsit în curte pe jos, fără simțire, un om tânăr: era Ştefan Venescu, nepotul directorului, fost sergent în armată, liberat de curând. Deşteptat, Ştefan Venescu a povestit următoarele:
– Azi noapte, pe la ora 1, după ce am petrecut prin oraş, am intrat în casă.
Adaug că Ştefan Venescu locuia la unchiul său, chiar în localul şcoalei.
– Un spectacol înfiorător am avut înaintea ochilor, urmează Venescu, am văzut doi ungureni care asasinau pe servitori. La această vedere, am scos un strigăt de groază, strigăt care a atras atențiunea asasinilor asupra mea. Când am văzut că ucigaşii se reped după mine, am fugit de-a lungul odăilor până ce am găsit o fereastră deschisă şi am sărit afară. Dar sărind rău, am căzut pe spate şi după aceea nu mai ştiu ce s-a întâmplat.
Întrebat dacă i-ar recunoaşte pe ungureni dacă i-ar vedea, Venescu a răspuns că i-ar recunoaşte şi a dat chiar semnalmentele lor. La început, ancheta a fost condusă copilăreşte. Pentru ca Ştefan Venescu să poată recunoaşte pe asasini, agenții poliției au pornit prin oraş, au ridicat de prin curți pe toți rândaşii ungureni şi, în şiruri lungi, îi aduceau la poliție, unde magistrații anchetau. Bineînțeles, Venescu n-a recunoscut pe nici unul.
Mai târziu tocmai, sau a doua zi, un funcționar polițienesc a observat că Venescu, care era reținut la poliție ca informator, fiindcă era bănuit, avea mare grije de pălăria sa: de câte ori era trecut dintr-o cameră în alta, cea dintâi preocupare era să nu-i rămâie pălăria în camera de unde pleca. Acel funcționar prinzând bănuiala, luă pălăria şi o percheziționă: în căptuşeala de piele descoperi un teanc de hârtie monetă austriacă.
Strâns cu uşa, Ştefan Venescu mărturisi împătrita crimă […] Venescu povesti întreaga dramă liniştit, recunoscându-şi vinovăția şi declarând el însuşi că este un mare criminal şi un mare mizerabil.”15
Corecte în linii mari, faptele nu s-au petrecut întocmai. Iată, pour la bonne bouche, cele câteva precizări colaterale ale lui Tiberiu Avramescu: „Abominabila crimă din strada Tabaci (situată în zona Dâmboviței, mai jos de mănăstirea Radu Vodă), nu s-a petrecut totuşi în august 1888, ci în noaptea de 2/14 – 3/15 iunie, pe când directorul şcolii de băieți nr. 1 din «culoarea de albastru» lipsea de acasă, fiind plecat – în calitate de revizor şcolar – cu soția, în județul Vlaşca. Asasinul, Ştefan Venescu, în vârstă de 21 de ani, fost sergent în armată, şi-a ucis victimele (cei doi servitori ungureni, soacra unchiului său, în vârstă de 60 de ani şi un fiu al acestuia, de 8 ani), cu ajutorul unui cuțit de bucătărie «bine ascuțit»; cel care a sesizat grija excesivă a criminalului pentru pălăria sa (în fundul căreia erau ascunşi cei 600 de fiorini luați de la servitorul ucis) a fost inspectorul de poliție Grant.”16
Dacă acest inspector i-a servit drept model lui Mateiu Caragiale pentru Teodor Ruse nu putem şti. Cel mai probabil nu, de vreme ce acesta din urmă apare mai curând ca un om din umbră, ca un abil ticluitor de maşinațiuni decât ca un tip providențial: „Se deprinsese lumea de toată teapa ca, de câte ori se afla în încurcătură, să alerge la mine – pe câți nu i-am scăpat, şi pe câte, de pagubă, de ruşine, de necinste, de moarte chiar, aşa cum mă vezi. Mi-am făcut biserică în cer, biserică de muşama. Cel mai ades însă, eram înghesuit de cucoane pentru fleacuri, istorii de slugi de obicei, cum era întotdeauna şi aceea a ghenerălesei.”17
Față de prietenul său, Alois Hartmann, se recunoaşte a fi polițist creat, iar nu născut. Carența îi vine însă dintr-un surplus. Ce-i prisoseşte, în descendența bovarismului pe care tocmai l-am invocat, e înzestrarea pentru combinatorica limbajului. Nu e deloc exclus ca, citindu-şi propriile poveşti, Rache să înțeleagă mai mult decât înțelege trăindu-le. În adâncime, el e un nominalist. La suprafață, e un pragmatic. Ştie ca nimeni altul să facă lucruri cu vorbe, cum sună titlul unei cărți de referință18.
Am citat deja două dintre rafinatele sale jocuri verbale (cel cu sâmburele de cireaşă şi cel cu biserica de muşama). Un al treilea, de fapt un întreg set de jocuri succesive, se degajă dintr-o discuție amical profesională cu acelaşi Alois Hartmann. Argourile, suprapunerile de sens, dislexiile abundă. Nici o stratagemă nu-l emoționează pe Rache atât cât poate s-o facă o vorbă: „Nu-i trebuise mai mult ca să descopere că grosul celor de seamă îl făptuia o puternic alcătuită bandă, internațională poate, dar cuibând în Italia de miazăzi şi care, potrivit străvechii datine a întovărăşirilor de răufăcători de a-şi lua un simbol şi un nume, alesese stupul şi întrebuința cu tâlc ascuns vorbe de ale albinăritului, pentru că asemenea unui roi de albine avea de căpetenie o femeie, căreia îi şi ziceau «regina» [subl. mea]. Ei bine, cea mai mare dintre meştere, întâmplarea singură, şi numai întâmplarea – o recunoştea el cel dintâi – îl făcuse să-i dea acelei femei de urmă. Şi, întorcându-şi paharul golit cu fundul în sus, herr Hartmann mă încredința, cu un rânjet care-l schimba la față, urâțindu-l, că tot aşa ca subt un pahar avea în curând să o ție; îi şi întinsese cursa [subl. mea]. L-am ascultat cu înfrigurare deoarece, la auzul unui cuvânt [subl. mea], îmi fulgerase prin minte o apropiere care dacă era justă, mă băga la îndoita grijă să nu fie prinsă acea femeie, iar herr Hartmann să nu-şi frângă gâtul.”19
Chiar dacă observată din când în când20, relației acesteia speciale cu limbajul nu i-a fost subliniat caracterul sistematic. Ceea ce sărea în ochi din replicile lui Rache era deci tratat ca fenomen izolat, ceea ce nu, nu conta. E şi situația primei (şi cu atât mai semnificativei) lui intervenții, à propos de romanele polițiste. „Nu le leg”, spune ferm, adăugând un sec „le împrumut chiar”21.
O dată cu răspunsul lui Rache, Mateiu Caragiale construieşte cea mai decisă diversiune a romanului. Din cele două lecțiuni posibile, se hotărăşte asupra uneia, pe care o şi pune în context fără ocolişuri: „Sta cu ochii aproape închişi; pentru cine n-ar fi ştiut că la dânsul ăsta era semnul că atunci cugeta adânc, ar fi crezut că ațipise. Înaintea lui se trezea, neîncepută, o halbă, alături de o carte proaspătă cu filele netăiete: cel din urmă roman detectiv franțuzesc. Îi cerui, de cum luai loc lângă dânsul, aşa cum mă poftise, părerea asupra scrierilor de acest soi, azi atât de răspândite. Îl ştiam hârşit în meserie; îmbătrânise în slujba poliției, fiind fost mâna dreaptă a câtorva din marii prefecți de odinioară, de fandoselile şi de ifosele cărora se molipsise oarecum. Deschise un ochi22 ca să-mi spuie: «nu le leg». Şi, după un răstimp, desfăcând pleoapele şi celuilalt: «le împrumut chiar». Însemna din parte-i, pentru o tipăritură, cea mai grea ocară şi osândă. Lega, mai scump sau mai ieftin, după cum îi prețuia cuprinsul, orice carte cumpăra şi nu o împrumuta nimănui, pentru nimic. Strânsese astfel, cam vreo două mii. În tovărăşia lor şi a samovarului, îşi petrecea, în sihăstria lui, la gura sobei, nopțile de iarnă.”23
Şi dacă, în vorbirea atât de aluzivă a lui Rache, „legatul” ar însemna şi altceva decât o simplă operațiune bibliofilă ? Iar „a nu le lega” s-ar traduce prin incapacitatea de a stabili conexiuni între scenariile de tip policier, conexiuni altminteri dragi lui, în ale cărui poveşti se ițesc la răstimpuri „oglindiri de citiri alese”24 ? E o ipoteză destul de îndrăzneață. O ipoteză, însă, operațională. Merită folosită întâi până la ultimele consecințe şi abia apoi respinsă. Fiindcă, la o analiză strânsă a discursului lui Rache (care acaparează de la un capăt la altul întregul roman), se constată, cum-necum, tocmai o anume dezarticulare paradoxală. Cele trei (sau patru, dacă adăugăm bruionul referitor la mărirea şi decăderea cerşetoarei de pe strada Clemenței) poveşti istorisite de el sunt, ca poveşti, disjuncte. Există în schimb, în ceea ce priveşte limbajul, o sumedenie de noduri care se influențează unele pe altele de la distanță.
Am reprodus deja pasajul în care căutarea lui Gogu Nicolau antrena toate metodele de filaj accesibile poliției la începutul secolului trecut. Să facem un salt de numai câteva pagini, către episodul următor în care, aproape cu aceleaşi cuvinte, Rache îşi destăinuie încercările (şi acestea, spune el, tot fără rest) de cucerire a Masincăi Drângeanu. Încheierea paragrafului nu lasă loc de dubii. Până şi sintaxa e aceeaşi: „Vezi, aşa se scrie istoria. Alții, atâția, mulți, au fost cu folosul, eu cu ponosul. Află că între Masinca şi mine n-a fost nimic şi numai Dumnezeu ştie cât am dorit; am întrebuințat toate mijloacele ca să ajung la aceea ce îmi părea țelul cel mai mare al vieții mele, cel din urmă, însă în zadar. I-am cerut mâna, e de atunci aproape o jumătate de veac, era după despărțenia ei de bărbatul dintâi, de Caegiu». «Rache dragă», mi-a spus, «țin prea mult la tine ca să ți-o dau, ar fi păcat zău, mi-e milă să te las şi pe tine pe drumuri şi cu inima zdrobită. Poate să-ți dau altceva, altădată»... Şi n-a fost niciodată.”25
De legat, se leagă singure, chiar dacă nu şi în mintea lui Teodor Ruse. Cerbicia aproape patologică în derularea cercetărilor şi apoi uşurința cu care acesta renunță în cele din urmă să se mai intereseze de strania dispariție a funcționarului îşi poate găsi un echivalent (de nu chiar o cauză) în dezerțiunea erotică din fața nurilor „divinei țațe”, mai dureroasă şi, oricum, mai personală. Nici o clipă Rache nu pune la îndoială faptul că Gogu e viu şi că rătăceşte pe străzile din preajma Gării de Nord. Ideea că ar fi posibil ca slujbaşul să fi murit sau, mai rău, să fi fost suprimat îi e cu totul străină. Monomania aceasta trebuie să-şi aibă rădăcinile în dezastrul emoțional provocat de refuzul Masincăi. Şi pe ea în intimitate, ca şi pe Gogu în spațiul public, a pierdut-o dintr-o dată, fără ca la mijloc să fi fost altceva decât o ecranare inexplicabilă.
Să mai evidențiem o astfel de legătură, tot pe orbita cazului lui Gogu Nicolau26. În ultima povestire, practic foarte greu de plasat în timp27, Rache o găseşte pe Lena Ceptureanu în compania unei ghicitoare, madam „Iuli, Iuli de Berbely”28. De la bun început, inspectorul e suspicios față de aceasta, neexcluzând cu totul posibilitatea ca ea să fie mână-n mână cu tâlharii. Dar ce e curios într-adevăr e că reținerea lui vizavi de practicile ei magice durează până în momentul în care Rache îşi vede confirmate, în cărți, cele câteva informații mai degrabă vagi. Nu altfel procedase, de fapt, cu ghicitoarea de la Cotroceni. Şi atunci, şi acum, trecerea polițistului de la prudență la încredere se produce în temeiul unor argumente a căror fragilitate e în afara oricărei discuții. Imediat ce i se arată un deget de care parcă-parcă ar avea ştiință, el se grăbeşte să înhațe toată mâna. Care, nu o dată, se întâmplă să fie o mână moartă:
„Sâmbăta dar, la ora samsarilor şi arendaşilor, eram la dânsa. Mă aştepta, dar, ca un făcut, iarăşi nu singură: la o masă în fața unor cărți de dat întinse, nemişcată, înlemnită, sta Madam Iuli – Iuli de Berbely. O ştii, una înaltă, numai pielea şi osul, cu perucă galbenă şi ochelari de aur, gătită sorcovă în culori țipătoare – nu se poate să n-o ştii pe macabra brezae cu privire şi umblet de lunatică ce stârnea hazul trecătorilor de pe calea Victoriei de unde era nelipsită pe partea palatului.
– Nu, Madam Iuli, îi spunea Lena cu însuflețire, sunt doi nu trei, numai doi.
Un zâmbet blajin învioră fața fără vârstă a Pythonissei care cu un glas dulce de străină, slab dar limpede rosti: cărțile nu mint.
Le strânse cu o mlădioasă îndemânare, le amestecă şoptind ceva parcă şi după ce le dete Lenei să le taie, din câteva mişcări hotărâte le aşternu din nou. În genunchi pe un scaun, cu coatele pe masă şi cu bărbia în palmă Lena aştepta.
– Cărțile dau la fel zise Madam Iuli. Şi, arătând cu degetul : da, întocmai în totul, pe drum de seară, în casă, tot trei cavaleri.
Răvăşi cărțile şi se ridică. Mai zăbovi numai cât îi trebui ca să facă politicos şi cu mine cunoştință şi să-şi ia rămas bun. Stăpâna casei o însoți. Îmi împărtăşi, la întoarcere, mirarea ei de cum Madam Iuli care da mai bine chiar decât cărturăresele de meserie, de data asta n-o nemerise. Ori nu citise bine, ori nu se supuseseră cărțile – cărțile au toane – altfel de unde scotea acea grozavă primejdie prin care zicea că Lena ar fi trecut şi trecea încă....
Biata Madam Iuli, şi eu care găsind-o acolo o bănuisem că ar fi poate o codiță [subl. mea]!”29
De ce n-ar putea Madam Iuli să fie o „codiță” chiar în condițiile în care cărțile ei ar spune adevărul, nu ni se explică. E o elocventă mostră de prestidigitație logică. Oricum, Rache, care auzise câte ceva despre cavalerii care frecventau casa Lenei Ceptureanu30, depune armele mult prea uşor. Tot e bine: în Cotroceni se dusese, aşa zicând, complet neînarmat !
În sfârşit, ultima dintre legăturile care merită făcute între povestirile aparent independente ale lui Teodor Ruse, ține de moartea ministrului pe care într-o perioadă acesta l-a însoțit zi şi noapte cu devotament31. Câteva zile după teribilul acces care-i pune în pericol cariera politică, ministrul (în efigia căruia Barbu Cioculescu îl identifică pe Al. Lahovary) e transportat cu deplină discreție în Franța de unde, în scurt timp, soseşte vestea morții lui. Până la repatrierea sicriului însă, vor mai trece luni bune. Din vară până târziu în toamnă.
Pentru cunoscători, informația aceasta nu poate trece drept oarecare: „Casa era cufundată în întuneric, porțile închise. Plecaseră, de zor, în străinătate. Peste puține zile, sosea de la Paris ştirea că ministrul murise. Amănunte lipseau şi nici nu s-au aflat vreodată. Rămăşițele i-au fost aduse în țară mai târziu, toamna [subl. mea]. La strălucita paradă a înmormântării, cu a cărei orânduială şi privighere am fost însărcinat, atât de văduvă cât şi de stăpânire, eu, s-a însoțit până şi vremea: a fost ziua cea mai frumoasă din câte am apucat să văd, o zi mistică, sfântă. Limpezimea adâncă a văzduhului ei s-a răsfrânt pentru totdeauna în cugetul meu; cu acel trist prilej mi-a fost dat a pătrunde, în toată grozăvia lui amară, înțelesul cuvântului «deşertăciune». Clipele de reculegere în fața acelui sicriu pecetluit au cântărit pentru mine mai greu decât toate încercările şi dinainte şi de pe urmă; sufleteşte m-am simțit schimbat atunci cu totul ca şi cum printr-o vrajă aş fi devenit un alt om”32
Cu singura deosebire că nu de la Paris, ci din Berlin, aceasta a fost, în realitate soarta osemintelor lui I.L. Caragiale33. Ca pe Mateiu întâmplarea să nu-l fi marcat, e improbabil. În fond, respectă cu neaşteptată strictețe cronologia. Mai mult însă, trenul de marfă cu care a fost adus în țară, în noiembrie abia, Caragiale e întors unde altundeva decât la Câmpina (iată !) şi obligat să treacă din nou granița pe la Ghimeş-Palanca. Nu putem acredita întru totul, dar nici nu putem respinge ab initio ipoteza, uşor conotată simbolic, a unei geografii funeste la care autorul romanului Sub pecetea tainei apelează în anabasisul lui Gogu Nicolau. Episodul acesta autonom, situat la ceva distanță de prima povestire, joacă, față de aceasta, rolul de revelator. Sugerează, cu alte cuvinte, o cheie de lectură deopotrivă literară şi detectivistică.
Fiindcă, măcar în prima lui parte, Sub pecetea tainei e un roman polițist. Căruia, camuflându-l, Mateiu Caragiale nu-i schimbă cu nimic substanța. (Poetica tainei, atât de ades invocată, e mai degrabă un subterfugiu critic decât o evidență.) Toate argumentele necesare „fratelui detectiv” (pentru elucidarea morții lui Gogu Nicolau şi pentru stabilirea suspectului numărul unu în această afacere tenebroasă) se află răspândite în corpul romanului. Numai că nu ca fapte, ci ca limbaj, şi nu într-o succesiune care să flateze acuitatea cititorului34, ci într-o rețea de trimiteri al căror efort de ordonare este el însuşi de natură prozastică35.
Cu acestea şi fără alte comentarii, Sub pecetea tainei este, ca policier filologic, încheiat.