Cărți paralele
Elisabeta Lăsconi
Despre leagăn ca respirație şi cântec
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
În anul când i s-a decernat Premiul Nobel, Herta Müller a publicat Leagănul respirației, receptat de critici drept capodoperă, fără egal în literatura europeană actuală, urmând să ajungă la cititorii din 45 de țări. La noi a apărut deja în 2010, tradusă de Alexandru Al. Şahighian, în seria de autor pe care Editura Humanitas fiction i-o dedică autoarei. Romanul părăsea autobiografismul profund al cărților de până atunci şi venea însoțit de o poveste ce-l singulariza, desluşită în „Cuvânt de încheiere”, iar după apariție povestea a luat o turnură dramatică, într-un fel chiar tragică.
Romanul aborda o temă tabu, deportarea etnicilor germani cu vârsta între 16 şi 45 de ani în lagăre de muncă din Ucraina şi Siberia în primii ani postbelici, despre care nici nu s-a scris în istoria oficială, nici nu s-a vorbit în istoriile orale decât cu precauție. Tema venea şi din interiorul familiei, propria mamă a petrecut 5 ani în lagăr. Herta Müller a început din 2001 să noteze discuțiile purtate cu cei din sat, s-au adăugat apoi dialogurile cu Oskar Pastior şi planul de a scrie împreună o carte pe tema deportării.
Moartea neaşteptată a lui Oscar Pastior în 2006 a determinat-o să regândească tot şi să-şi asume singură subiectul ce o preocupa atât, absorbind detaliile ştiute de la Oskar Pastior din viața cotidiană de lagăr. Se naşte astfel un roman zguduitor despre ce au însemnat în viața unui om cinci ani de lagăr, de la munca zilnică şi lupta continuă cu foamea şi frigul, la dramele personale şi teroarea fizică sau psihologică în forme aberante. Geografia ororii se adâncea astfel, după ce hărțile ei fuseseră configurate de Soljenițîn ori Şalamov.
Tot în acelaşi an 2009, apărea în franceză Ru, strania carte a unei scriitoare originare din Vietnam, Kim Thúy, care trăieşte în Canada. Romanul, mult mai scurt, trasează calea pe care membrii familiei An Thin au străbătut-o părăsind țara cu o ambarcațiune fragilă şi supraîncărcată, cu o şedere în lagărul de refugiați din Malaezia, până la contactul cu altă țară, Canada, în care şi-au găsit refugiul. Aici începe altă aventură, cea de a înțelege altă lume şi altă limbă, altă cultură şi altă civilizație, de a transgresa multiplele granițe.
Ru a consacrat-o pe Kim Thúy, fiind distins cu premii importante: Marele premiu RTL-Lire 2010 (Salonul de carte de la Paris, 2010), Premiul literar al Guvernatorului General (Canada, 2010), Marele premiu al Salonului de carte de la Montréal 2010, Premiul Mondello pentru multiculturalitate, 2011 (Italia). Drepturile de traducere au fost vândute în 16 țări. Versiunea românească a cărții, semnată de Alina Şeremet (Editura Spandugino, 2011) a prilejuit şi un scurt turneu de promovare în România, astfel Kim Thúy a deschis porțile spre o țară şi o istorie cvasinecunoscute la noi.
Deosebirea între cărți şi autoare este totuşi imensă. Leagănul respirației şi Premiul Nobel încununează o operă, formată din romane, volume de eseuri şi poezii, ce i-au adus Hertei Müller distincții prestigioase: Premiul Kleist (1994), Premiul european pentru literatură Aristeion (1995), Premiul IMPAC Dublin (1996), Premiul pentru literatură al Fundației Konrad Adenauer (2005). Ru este deocamdată opera singulară a unei autoare singulare.
Traversând granițe
În multe feluri cele două romane se apropie, dincolo de originalitatea incontestabilă ce le conferă unicitate. Ele nasc mai multe întrebări şi observații privind relația unui autor cu două țări şi două limbi, privind condiția scriitorului de actor şi martor al secolului în care i se întâmplă să se nască şi să trăiască, despre emigrarea ce pune în altă ecuație identitate şi alteritate şi le transformă în dublă povară. Şi Herta Müller şi Kim Thúy, cu destine atât de diferite, ilustrează drame grave şi similare în țări fără legătură între ele, pe continente diferite.
Istoria secolului XX, cu războaie, dictaturi şi lagăre, a fracturat destine umane, aşa că nu mai miră pe nimeni că scriitorii aleg calea emigrării, purtând cu ei limba, iar dacă viața îi sileşte să adopte alta, tot mai păstrează fărâmele celei originare. Indiferent de limba în care scriu, duc cu ei țara pierdută, impregnată de nostalgie, durere sau ură. Cui aparțin atunci scriitorii? Țării în care trăiesc? Țării din care au plecat? Limbii în care scriu?
Cel mai probabil, asemenea scriitori ajung să aparțină lumii întregi pentru că trec granițe ce separă țări şi limbi, lumi şi literaturi, când talentul se însoțeşte cu acuitatea privirii şi cu sensibilitatea percepției. Premiul Nobel primit de Herta Müller a luminat o parte prea puțin cunoscută a istoriei europene, cu rădăcini seculare şi tensiuni mocnite: minoritatea germană din România, prinsă în cleştele unei alegeri între datoria față de etnie şi cea față de țară în al Doilea Război Mondial, deportările şi anii întregi petrecuți în lagărele din Ucraina sau Siberia.
Herta Müller s-a născut şi a trăit în timpul regimului comunist din România, a părăsit țara în 1987, şi stabilită în Germania Federală de atunci trece prin alte experiențe ce-i clarifică şi sedimentează scrisul. Dar România continuă să o urmărească şi s-o bântuie, aşa că scrie şi după 1989 despre securitate şi delațiune, despre deportare şi emigrare. Întoarcerile ei în România înainte şi după Nobel arată că lupta nu s-a încheiat, fiindcă sistemul cameleonic n-a dispărut brusc în zilele revoluției din decembrie, ci-i oferă încă surprize odioase.
Dar relația scriitoarei cu limba română este cu totul alta. Născută în Nichițdorf, un sat şvăbesc din Banat, Herta Müller învață româneşte abia de la 15 ani, când începe liceul la Timişoara, iar limba română o intrigă şi o uimeşte cu savoarea şi expresivitatea ei. Poate limba română naşte efectul de insolitare a scriiturii şi îi conferă originalitate, tot aşa cum universul ei literar fascinează fiindcă aduce fărâmele unei comunități germane prea puțin cunoscute. Şi indiferent cât de sever a judecat scriitoarea ce se petrecea în România, înainte şi după 1989, despre limba română a scris lucruri tulburătoare.
Situația lui Kim Thúy este mai complicată, căci familia ei a plecat din Vietnam când ea avea doar 10 ani, iar în Canada a învățat franceză şi engleză. A fost croitorească, avocată şi proprietară de restaurant, dar a lucrat şi ca interpret şi critic culinar pentru radio şi televiziune. Limba vietnameză a însoțit-o mereu, devine reper la care îşi raportează toate experiențele, căci ea, limba maternă, conservă prin cuvinte moştenirea culturală şi tradiția familiei, împiedică uitarea.
Lagărul şi leagănul
Se deosebesc radical cele două lagăre din Leagănul respirației şi din Ru: în primul au fost aduşi deportați de etnie germană ca să muncească, pentru a reconstrui ce a distrus armata Reichului în război, celălalt adăposteşte refugiați care au fugit de comunişti, când a pornit tăvălugul schimbării în Vietnamul de Sud, folosind metode prea bine cunoscute celor din Estul european: case şi bunuri confiscate, soldații ca ocupanți. Deportații germani se simt prinşi într-un timp nedefinit, refugiații vietnamezi se hrănesc cu iluzia provizoratului.
Leagănul respirației este şi istoria personală a unei inițieri. Leo Auberg are 16 ani când este deportat şi petrece în lagăr cinci ani care îl transformă din adolescent în tânăr bărbat. Inițierea în viață se petrece într-un univers concentraționar dominat de frig şi de foame. De altfel, Îngerul Foamei îi însoțeşte pe toți, halucinant şi obsesiv. Iar gerul năprasnic provoacă degerături şi îi sileşte să găsească soluții dintre cele mai ciudate ca să reziste.
Leo Auberg cunoaşte în lagăr ticăloşia în forme incredibile: despotismul lui Tur Pricolici şi terorizarea celor slabi, duplicitatea unei femei ca Bea Zakel, mica societate interlopă încropită de cei doi, soluția găsită de avocatul Gast pentru subzistență, mâncând din supa nevestei, care piere din cauza epuizării şi inaniției, paltonul ei folosit ca s-o încălzească pe iubita proaspătului văduv. Şi, ca o compensație, se reinventează ritualuri, precum nunțile pisiceşti din Zepelin.
Lagărul înseamnă ciment, zgură şi cărbune, mai înseamnă lobodă, plopi negri şi brazi, popândăi, ploşnițe şi păduchi. Lagărul simplifică relația cu tot ce-i în jur: stepa şi iarba, cerul şi stelele. Lagărul îi face pe toți să priceapă selecția dură ce operează necruțător: profesiile cele mai căutate sunt cele necesare vieții cotidiene (frizer, croitor, cizmar), iar moda şi trocul, muzica şi arta în general complică lucrurile.
Celălalt lagăr, din golful Siam, îi obligă pe refugiați să se ajute, să-şi încropească un soi de baracă, în care să doarmă, caută soluții ingenioase pentru nevoi cotidiene, încearcă să-i pună pe copii să învețe, oricât de precar şi de sumar ar fi studiul. Însă foamea şi muştele bântuie şi aici, căci locuiesc două mii de persoane într-un loc pregătit de Crucea Roşie să primească două sute.
Sunt două scene ce formează o pereche uluitoare prin simetria ei. Când refugiații coboară de pe ambarcațiunea periculoasă în golful Siamului, un bărbat se întoarce pe vas ca să-şi recupereze aurul ascuns şi dispare, fără să mai fie văzut vreodată, înghițit de mare odată cu vaporul. Leo asistă neputincios, împreună cu toți ceilalți la scufundarea Irmei Pfeifer în mortarul ce-i înghite rapid brațele, genunchii şi capul.
În lagăr şi Leo şi Nguien An Tinh învață lecția extraordinară a reducerii la minimum, pot să se debaraseze de lucruri, pierd sentimentul posesiei, câştigă ştiința de a se mulțumi cu puțin. Legea esenței formează primul paragraf din Leagănul respirației: „Tot ce am port asupra mea. Sau: Tot ce-i al meu port cu mine.”. Lagărul îi mai învață şi să-i urmărească atent pe ceilalți, să le ghicească secretele şi să le aproximeze poveştile. Ele formează mici narațiuni înrămate, concise uneori, criptice alteori, ca povestea domnului An în Ru sau cea a lui Heidrun Gast în Leagănul respirației.
Lagărul explică metafora centrală a leagănului care apropie titlurile celor două cărți. Ru are un motto explicativ: „În franceză, ru înseamnă «râuleț» şi, la figurat, «curgere (de lacrimi, de sânge, de bani)» (Le Robert historique). În vietnameză, ru înseamnă «cântec de leagăn», «a legăna». Iar în penultimul capitol se desluşeşte conotația profundă: „o țară nu mai e un loc, ci un cântec de leagăn”. Titlul ales de Herta Müller reuneşte instinctul vieții şi nostalgia după starea fericită a primei copilării.
Familii cu multe cârlige
În amândouă romanele familiile alcătuiesc motorul supraviețuirii, îl silesc pe refugiat să reziste, din ele se conturează pregnant figurile feminine – bunica şi mama. Funcționează şi aici legile psihologiei abisale: relația cu mama este tensionată, fie că este vorba de un adolescent în Leagănul respirației, fie de copila de 10 ani din Ru, pe când bunicile par să ilustreze acelaşi arhetip al bătrânei înțelepte şi atotştiutoare.
Când Leo Auberg este deportat, pleacă ducând cu el replica bunicii sale: „Ştiu că te vei întoarce” şi ea va fi cârligul de care se agață în momentele cumplite. În schimb, mama îl răneşte şi de la mare depărtare, când îi trimite cartea poştală pe care a cusut fotografia cu „erzațul de frate” şi cu un singur mesaj despre data naşterii acestuia, toate îl fac să creadă că micul Robert i-a luat locul în iubirea mamei.
Tot bunica pare să-i intuiască dilemele şi neliniştile când, întors din lagăr, îşi reia drumul în Parcul de Arini, aruncă o sugestie şi o întrebare contopite, despre întârzieri nocturne şi posibila întâlnire cu o fată. Receptiv, Leo înțelege temerile nerostite de bunică şi găseşte rapid o tânără cu care se căsătoreşte şi pleacă din Sibiu la Bucureşti, unde îşi reia în alte parcuri şi cu alte nume de cod viața de homosexual.
Kim Thúy îi face portretul bunicii sale, o mare doamnă în oraşul Saigon, care vede cum i se răvăşesc bunăstarea, casa, iar apoi familia, dar acceptă plecarea celor tineri, alegând între a-i vedea pierduți pe mare îl loc să-i ştie sfârtecați pe câmpurile minate din Cambodgia. Şi aici mama are alt impact asupra fiicei, o doreşte modelată după alt tipar decât firea şi natura ei şi, intuind parcă viitorul, o pregăteşte pentru vremurile dure ce vin: insistă să învețe şi engleză şi franceză, are grijă să păstreze intactă dantura copiilor, le impune să facă munci mărunte.
Prezențele masculine, bunicul şi tatăl, se asociază cu boala şi moartea. Leo Auberg nu-şi mai găseşte bunicul viu când revine acasă, iar tatăl îi citeşte scrisorile şi pune întrebări incomode. Eroina din Ru şi-l aminteşte pe bunicul bolnav îngrijit cu devotament de una dintre mătuşi, iar despre tată păstrează amintirea puternică a intenției de a-şi otrăvi copiii în cazul în care nu vor reuşi să plece din Vietnam, fără să le dea posibilitatea alegerii.
Când Leo şi Nguien An Tinh îşi întemeiază o familie, îşi aduc cu ei trecutul şi spaimele. Leo recunoaşte că Ema pare să-i intuiască frământările, fără să ştie dacă replicile ei sunt pură întâmplare sau aluzii la viața secretă, când îşi schimbă numele de cod PIANISTUL în PIANUL. Nguien An Tinh găseşte rezonanțe ale tuturor simțurilor în Guillaume, copiii o determină să cerceteze cu alți ochi gesturi şi mişcări, mai ales când constată că unul va rămâne prins în ciudata cutie pe care o formează autismul.
Autobiografie şi poezie
Cele două romane dovedesc că la început de secol XXI romanul regăseşte autenticitatea vieții, multă vreme obturată de mode şi tendințe culturale, de presiuni ideologice, reuşind să acapareze teritorii noi de la granițele cu literatura confesiunii cea atât de bogată şi de interesantă (jurnale şi memorii, autobiografii şi corespondență). Interesează acum omul care scrie, cu tot ce are el în spate, ca istorie personală şi colectivă, cum nu s-a întâmplat în secolul anterior.
Ru de Kim Thúy are încărcătură biografică maximă, greu se poate numi roman o carte cu forma unui mozaic de notații, din stări şi trăiri fulgurante, scânteieri ce lasă vederii viața cotidiană dintr-un Saigon ocupat de comunişti, fărâmițată şi distrusă, descoperirile făcute de un copil sensibil silit să înțeleagă lucruri şi întâmplări de neînțeles şi pentru adulți, de la familiarizarea cu altă limbă la codurile altei societăți, complet diferite, până şi ca stil de a mânca orezul.
Vârstele parcurse de eroină – copil şi adolescentă, femeie tânără şi matură, o arată prinsă între două tendințe, prima configurată de familie, a doua de istoria ce-i scoate familia din mediul normal. Sortită să fie o prelungire a mamei, începând de la nume, ea păstrează tot ce reuşeşte să depoziteze în memorie despre unchii şi mătuşile care poartă numere în loc de nume, despre veşminte şi boluri, despre casa şi oraşul în care s-a născut. Este aşadar constanta ființei ei.
Supusă mereu schimbărilor, învață să-şi construiască o nouă identitate, să se găsească pe sine, după ce trece prin toate încercările: studii noi şi oameni dornici să fie de folos celor ce-şi iau viața de la capăt, iubiri şi copii care o fac să înțeleagă altfel lumea, întoarcerile în țara pierdută care o obligă să înțeleagă fluiditatea vieții, pentru că totul s-a schimbat, jocul memoriei şi hazardul amintirilor.
Ru aparține mai curând poeziei decât epicii, capitolele scurte se pot citi separat ca poeme în proză mai mici sau mai ample, dar toate fermecătoare. Unele sunt infuzate de arte ale orientului, de aromele unei țări misterioase, ca descrierea costumului ao dai, cu porțiunea de piele ce poate fi întrezărită, de o rafinată senzualitate. Altele sunt narațiuni condensate, ca scurta istorie a străbunicului chinez şi a celor două rânduri de copii, din care patru au decis să fie vietnamezi şi patru să fie chinezi, povestea Unchiului Doi şi a fiicei sale, Sao Mai.
Lirismul intens al cărții reuşeşte să alunece pe lângă patetismul care pândeşte pe alocuri, dar frumusețea discretă a imaginilor, finețea asocierilor fac din Ru o bijuterie. Lectura cea mai potrivită pare mai curând răsfoitul, ca în cazul unui volum de poezie, cu pagini la care ai vrea să revii, să le reciteşti, cu pasaje ce te ispitesc să visezi, sau îți stăruie în gând şi nasc reflecții.
Biografie şi provocare
Herta Müller a recurs la biografism în romanul ei, fiindcă în personajul Leo Auberg a pus multe dintre cele trăite şi mărturisite de Oskar Pastior. Cred că trei aspecte sunt decisive, nu atât pentru complicatul raport realitate-ficțiune, cât pentru originalitatea cărții: felul în care eroul trăieşte experiența lagărului, acut şi visceral, homosexualitatea care a accentuat complexele şi drama interioară, formând un fel de ramă, prezentă în primele şi ultimele capitole, şi mai ales o dureroasă sensibilitate ca filtru al percepției.
Prietenia Hertei Müller cu Oskar Pastior se bizuia pe condiția lor comună de minoritari şi de poeți. În România, limba germană îi deosebea de scriitorii români, în Germania îi unea trecutul şi țara din care veneau, deosebindu-i de scriitorii germani. Dar îi lega poezia, căci amândoi au natură de poeți, indiferent ce scriu. Deosebirea dintre ei a ieşit la lumină după ce a apărut Leagănul respirației, când a fost publicat dosarul colaborării cu Securitatea a lui Oscar Pastior.
De unde venea dosarul şi cine îl livrase era evident, tot aşa cum era evident că țintea să o discrediteze pe proaspăta nobelizată care făcuse dintr-un vechi colaborator al securității personaj de roman. Unele reacții care cereau chiar să i se retragă premiul suedez întăresc o asemenea presupunere. Din tot scandalul mediatic reieşea limpede că Oskar Pastior nu s-a destăinuit până la capăt, că a lăsat nespuse lucruri decisive şi le-a dus cu el dincolo, că Herta Müller nu a avut habar de ele.
Privind retrospectiv, homosexualitatea lui Oscar Pastior îl făcea vulnerabil în-tr-o țară care o condamna ca infracțiune şi o pedepsea cu 5 ani de închisoare. Nu sunt greu de presupus ori imaginat presiunile Securității asupra lui Oskar Pastior pentru a-l sili să colaboreze, unica alternativă fiind puşcăria, dacă refuza. Mai greu de înțeles este reticența lui Oskar Pastior care nu a dezvăluit episodul. De ruşine sau de teamă? Nu o cunoştea într-atât pe Herta Müller încât să fie convins că ar fi putut înțelege?
Şi iată că biografismul romanului are mai multe efecte, luminând zone obscure nebănuite. Drama colectivă a germanilor deportați acoperă şi alte drame. Leo Ausberg îşi descoperă ca adolescent homosexualitatea, nu şi-o reprimă, conştient că riscă sancțiuni şi din partea legii scrise şi a celei nescrise: închisoare pentru el, ocară abătută asupra familiei. Lagărul le dă ticăloşilor ocazia să prospere şi îngreunează supraviețuirea celorlalți, iar libertatea le dă celor umiliți şi exploatați posibilitatea să se răzbune: Tur Pricolici cel puternic în lagăr este găsit sub un pod vienez cu fruntea crăpată de un topor şi cravata îndesată în gură.
Dacă biografismul dă substanță şi autenticitate romanului, iar asocierea lui Leo Auberg cu Oskar Pastior îl va însoți definitiv pe cititor şi după ce închide cartea, romanul însuşi reclamă o biografie care să restituie viața lui Oskar Pastior, semnificativă pentru condiția omului şi a poetului în secolul XX. Pentru că de la un punct încolo, realitatea şi ficțiunea se amestecă primejdios, necunoscutele istoriei încă produc surprize devastatoare şi lovesc deopotrivă pe vii şi pe morți.
Romanul aborda o temă tabu, deportarea etnicilor germani cu vârsta între 16 şi 45 de ani în lagăre de muncă din Ucraina şi Siberia în primii ani postbelici, despre care nici nu s-a scris în istoria oficială, nici nu s-a vorbit în istoriile orale decât cu precauție. Tema venea şi din interiorul familiei, propria mamă a petrecut 5 ani în lagăr. Herta Müller a început din 2001 să noteze discuțiile purtate cu cei din sat, s-au adăugat apoi dialogurile cu Oskar Pastior şi planul de a scrie împreună o carte pe tema deportării.
Moartea neaşteptată a lui Oscar Pastior în 2006 a determinat-o să regândească tot şi să-şi asume singură subiectul ce o preocupa atât, absorbind detaliile ştiute de la Oskar Pastior din viața cotidiană de lagăr. Se naşte astfel un roman zguduitor despre ce au însemnat în viața unui om cinci ani de lagăr, de la munca zilnică şi lupta continuă cu foamea şi frigul, la dramele personale şi teroarea fizică sau psihologică în forme aberante. Geografia ororii se adâncea astfel, după ce hărțile ei fuseseră configurate de Soljenițîn ori Şalamov.
Tot în acelaşi an 2009, apărea în franceză Ru, strania carte a unei scriitoare originare din Vietnam, Kim Thúy, care trăieşte în Canada. Romanul, mult mai scurt, trasează calea pe care membrii familiei An Thin au străbătut-o părăsind țara cu o ambarcațiune fragilă şi supraîncărcată, cu o şedere în lagărul de refugiați din Malaezia, până la contactul cu altă țară, Canada, în care şi-au găsit refugiul. Aici începe altă aventură, cea de a înțelege altă lume şi altă limbă, altă cultură şi altă civilizație, de a transgresa multiplele granițe.
Ru a consacrat-o pe Kim Thúy, fiind distins cu premii importante: Marele premiu RTL-Lire 2010 (Salonul de carte de la Paris, 2010), Premiul literar al Guvernatorului General (Canada, 2010), Marele premiu al Salonului de carte de la Montréal 2010, Premiul Mondello pentru multiculturalitate, 2011 (Italia). Drepturile de traducere au fost vândute în 16 țări. Versiunea românească a cărții, semnată de Alina Şeremet (Editura Spandugino, 2011) a prilejuit şi un scurt turneu de promovare în România, astfel Kim Thúy a deschis porțile spre o țară şi o istorie cvasinecunoscute la noi.
Deosebirea între cărți şi autoare este totuşi imensă. Leagănul respirației şi Premiul Nobel încununează o operă, formată din romane, volume de eseuri şi poezii, ce i-au adus Hertei Müller distincții prestigioase: Premiul Kleist (1994), Premiul european pentru literatură Aristeion (1995), Premiul IMPAC Dublin (1996), Premiul pentru literatură al Fundației Konrad Adenauer (2005). Ru este deocamdată opera singulară a unei autoare singulare.
Traversând granițe
În multe feluri cele două romane se apropie, dincolo de originalitatea incontestabilă ce le conferă unicitate. Ele nasc mai multe întrebări şi observații privind relația unui autor cu două țări şi două limbi, privind condiția scriitorului de actor şi martor al secolului în care i se întâmplă să se nască şi să trăiască, despre emigrarea ce pune în altă ecuație identitate şi alteritate şi le transformă în dublă povară. Şi Herta Müller şi Kim Thúy, cu destine atât de diferite, ilustrează drame grave şi similare în țări fără legătură între ele, pe continente diferite.
Istoria secolului XX, cu războaie, dictaturi şi lagăre, a fracturat destine umane, aşa că nu mai miră pe nimeni că scriitorii aleg calea emigrării, purtând cu ei limba, iar dacă viața îi sileşte să adopte alta, tot mai păstrează fărâmele celei originare. Indiferent de limba în care scriu, duc cu ei țara pierdută, impregnată de nostalgie, durere sau ură. Cui aparțin atunci scriitorii? Țării în care trăiesc? Țării din care au plecat? Limbii în care scriu?
Cel mai probabil, asemenea scriitori ajung să aparțină lumii întregi pentru că trec granițe ce separă țări şi limbi, lumi şi literaturi, când talentul se însoțeşte cu acuitatea privirii şi cu sensibilitatea percepției. Premiul Nobel primit de Herta Müller a luminat o parte prea puțin cunoscută a istoriei europene, cu rădăcini seculare şi tensiuni mocnite: minoritatea germană din România, prinsă în cleştele unei alegeri între datoria față de etnie şi cea față de țară în al Doilea Război Mondial, deportările şi anii întregi petrecuți în lagărele din Ucraina sau Siberia.
Herta Müller s-a născut şi a trăit în timpul regimului comunist din România, a părăsit țara în 1987, şi stabilită în Germania Federală de atunci trece prin alte experiențe ce-i clarifică şi sedimentează scrisul. Dar România continuă să o urmărească şi s-o bântuie, aşa că scrie şi după 1989 despre securitate şi delațiune, despre deportare şi emigrare. Întoarcerile ei în România înainte şi după Nobel arată că lupta nu s-a încheiat, fiindcă sistemul cameleonic n-a dispărut brusc în zilele revoluției din decembrie, ci-i oferă încă surprize odioase.
Dar relația scriitoarei cu limba română este cu totul alta. Născută în Nichițdorf, un sat şvăbesc din Banat, Herta Müller învață româneşte abia de la 15 ani, când începe liceul la Timişoara, iar limba română o intrigă şi o uimeşte cu savoarea şi expresivitatea ei. Poate limba română naşte efectul de insolitare a scriiturii şi îi conferă originalitate, tot aşa cum universul ei literar fascinează fiindcă aduce fărâmele unei comunități germane prea puțin cunoscute. Şi indiferent cât de sever a judecat scriitoarea ce se petrecea în România, înainte şi după 1989, despre limba română a scris lucruri tulburătoare.
Situația lui Kim Thúy este mai complicată, căci familia ei a plecat din Vietnam când ea avea doar 10 ani, iar în Canada a învățat franceză şi engleză. A fost croitorească, avocată şi proprietară de restaurant, dar a lucrat şi ca interpret şi critic culinar pentru radio şi televiziune. Limba vietnameză a însoțit-o mereu, devine reper la care îşi raportează toate experiențele, căci ea, limba maternă, conservă prin cuvinte moştenirea culturală şi tradiția familiei, împiedică uitarea.
Lagărul şi leagănul
Se deosebesc radical cele două lagăre din Leagănul respirației şi din Ru: în primul au fost aduşi deportați de etnie germană ca să muncească, pentru a reconstrui ce a distrus armata Reichului în război, celălalt adăposteşte refugiați care au fugit de comunişti, când a pornit tăvălugul schimbării în Vietnamul de Sud, folosind metode prea bine cunoscute celor din Estul european: case şi bunuri confiscate, soldații ca ocupanți. Deportații germani se simt prinşi într-un timp nedefinit, refugiații vietnamezi se hrănesc cu iluzia provizoratului.
Leagănul respirației este şi istoria personală a unei inițieri. Leo Auberg are 16 ani când este deportat şi petrece în lagăr cinci ani care îl transformă din adolescent în tânăr bărbat. Inițierea în viață se petrece într-un univers concentraționar dominat de frig şi de foame. De altfel, Îngerul Foamei îi însoțeşte pe toți, halucinant şi obsesiv. Iar gerul năprasnic provoacă degerături şi îi sileşte să găsească soluții dintre cele mai ciudate ca să reziste.
Leo Auberg cunoaşte în lagăr ticăloşia în forme incredibile: despotismul lui Tur Pricolici şi terorizarea celor slabi, duplicitatea unei femei ca Bea Zakel, mica societate interlopă încropită de cei doi, soluția găsită de avocatul Gast pentru subzistență, mâncând din supa nevestei, care piere din cauza epuizării şi inaniției, paltonul ei folosit ca s-o încălzească pe iubita proaspătului văduv. Şi, ca o compensație, se reinventează ritualuri, precum nunțile pisiceşti din Zepelin.
Lagărul înseamnă ciment, zgură şi cărbune, mai înseamnă lobodă, plopi negri şi brazi, popândăi, ploşnițe şi păduchi. Lagărul simplifică relația cu tot ce-i în jur: stepa şi iarba, cerul şi stelele. Lagărul îi face pe toți să priceapă selecția dură ce operează necruțător: profesiile cele mai căutate sunt cele necesare vieții cotidiene (frizer, croitor, cizmar), iar moda şi trocul, muzica şi arta în general complică lucrurile.
Celălalt lagăr, din golful Siam, îi obligă pe refugiați să se ajute, să-şi încropească un soi de baracă, în care să doarmă, caută soluții ingenioase pentru nevoi cotidiene, încearcă să-i pună pe copii să învețe, oricât de precar şi de sumar ar fi studiul. Însă foamea şi muştele bântuie şi aici, căci locuiesc două mii de persoane într-un loc pregătit de Crucea Roşie să primească două sute.
Sunt două scene ce formează o pereche uluitoare prin simetria ei. Când refugiații coboară de pe ambarcațiunea periculoasă în golful Siamului, un bărbat se întoarce pe vas ca să-şi recupereze aurul ascuns şi dispare, fără să mai fie văzut vreodată, înghițit de mare odată cu vaporul. Leo asistă neputincios, împreună cu toți ceilalți la scufundarea Irmei Pfeifer în mortarul ce-i înghite rapid brațele, genunchii şi capul.
În lagăr şi Leo şi Nguien An Tinh învață lecția extraordinară a reducerii la minimum, pot să se debaraseze de lucruri, pierd sentimentul posesiei, câştigă ştiința de a se mulțumi cu puțin. Legea esenței formează primul paragraf din Leagănul respirației: „Tot ce am port asupra mea. Sau: Tot ce-i al meu port cu mine.”. Lagărul îi mai învață şi să-i urmărească atent pe ceilalți, să le ghicească secretele şi să le aproximeze poveştile. Ele formează mici narațiuni înrămate, concise uneori, criptice alteori, ca povestea domnului An în Ru sau cea a lui Heidrun Gast în Leagănul respirației.
Lagărul explică metafora centrală a leagănului care apropie titlurile celor două cărți. Ru are un motto explicativ: „În franceză, ru înseamnă «râuleț» şi, la figurat, «curgere (de lacrimi, de sânge, de bani)» (Le Robert historique). În vietnameză, ru înseamnă «cântec de leagăn», «a legăna». Iar în penultimul capitol se desluşeşte conotația profundă: „o țară nu mai e un loc, ci un cântec de leagăn”. Titlul ales de Herta Müller reuneşte instinctul vieții şi nostalgia după starea fericită a primei copilării.
Familii cu multe cârlige
În amândouă romanele familiile alcătuiesc motorul supraviețuirii, îl silesc pe refugiat să reziste, din ele se conturează pregnant figurile feminine – bunica şi mama. Funcționează şi aici legile psihologiei abisale: relația cu mama este tensionată, fie că este vorba de un adolescent în Leagănul respirației, fie de copila de 10 ani din Ru, pe când bunicile par să ilustreze acelaşi arhetip al bătrânei înțelepte şi atotştiutoare.
Când Leo Auberg este deportat, pleacă ducând cu el replica bunicii sale: „Ştiu că te vei întoarce” şi ea va fi cârligul de care se agață în momentele cumplite. În schimb, mama îl răneşte şi de la mare depărtare, când îi trimite cartea poştală pe care a cusut fotografia cu „erzațul de frate” şi cu un singur mesaj despre data naşterii acestuia, toate îl fac să creadă că micul Robert i-a luat locul în iubirea mamei.
Tot bunica pare să-i intuiască dilemele şi neliniştile când, întors din lagăr, îşi reia drumul în Parcul de Arini, aruncă o sugestie şi o întrebare contopite, despre întârzieri nocturne şi posibila întâlnire cu o fată. Receptiv, Leo înțelege temerile nerostite de bunică şi găseşte rapid o tânără cu care se căsătoreşte şi pleacă din Sibiu la Bucureşti, unde îşi reia în alte parcuri şi cu alte nume de cod viața de homosexual.
Kim Thúy îi face portretul bunicii sale, o mare doamnă în oraşul Saigon, care vede cum i se răvăşesc bunăstarea, casa, iar apoi familia, dar acceptă plecarea celor tineri, alegând între a-i vedea pierduți pe mare îl loc să-i ştie sfârtecați pe câmpurile minate din Cambodgia. Şi aici mama are alt impact asupra fiicei, o doreşte modelată după alt tipar decât firea şi natura ei şi, intuind parcă viitorul, o pregăteşte pentru vremurile dure ce vin: insistă să învețe şi engleză şi franceză, are grijă să păstreze intactă dantura copiilor, le impune să facă munci mărunte.
Prezențele masculine, bunicul şi tatăl, se asociază cu boala şi moartea. Leo Auberg nu-şi mai găseşte bunicul viu când revine acasă, iar tatăl îi citeşte scrisorile şi pune întrebări incomode. Eroina din Ru şi-l aminteşte pe bunicul bolnav îngrijit cu devotament de una dintre mătuşi, iar despre tată păstrează amintirea puternică a intenției de a-şi otrăvi copiii în cazul în care nu vor reuşi să plece din Vietnam, fără să le dea posibilitatea alegerii.
Când Leo şi Nguien An Tinh îşi întemeiază o familie, îşi aduc cu ei trecutul şi spaimele. Leo recunoaşte că Ema pare să-i intuiască frământările, fără să ştie dacă replicile ei sunt pură întâmplare sau aluzii la viața secretă, când îşi schimbă numele de cod PIANISTUL în PIANUL. Nguien An Tinh găseşte rezonanțe ale tuturor simțurilor în Guillaume, copiii o determină să cerceteze cu alți ochi gesturi şi mişcări, mai ales când constată că unul va rămâne prins în ciudata cutie pe care o formează autismul.
Autobiografie şi poezie
Cele două romane dovedesc că la început de secol XXI romanul regăseşte autenticitatea vieții, multă vreme obturată de mode şi tendințe culturale, de presiuni ideologice, reuşind să acapareze teritorii noi de la granițele cu literatura confesiunii cea atât de bogată şi de interesantă (jurnale şi memorii, autobiografii şi corespondență). Interesează acum omul care scrie, cu tot ce are el în spate, ca istorie personală şi colectivă, cum nu s-a întâmplat în secolul anterior.
Ru de Kim Thúy are încărcătură biografică maximă, greu se poate numi roman o carte cu forma unui mozaic de notații, din stări şi trăiri fulgurante, scânteieri ce lasă vederii viața cotidiană dintr-un Saigon ocupat de comunişti, fărâmițată şi distrusă, descoperirile făcute de un copil sensibil silit să înțeleagă lucruri şi întâmplări de neînțeles şi pentru adulți, de la familiarizarea cu altă limbă la codurile altei societăți, complet diferite, până şi ca stil de a mânca orezul.
Vârstele parcurse de eroină – copil şi adolescentă, femeie tânără şi matură, o arată prinsă între două tendințe, prima configurată de familie, a doua de istoria ce-i scoate familia din mediul normal. Sortită să fie o prelungire a mamei, începând de la nume, ea păstrează tot ce reuşeşte să depoziteze în memorie despre unchii şi mătuşile care poartă numere în loc de nume, despre veşminte şi boluri, despre casa şi oraşul în care s-a născut. Este aşadar constanta ființei ei.
Supusă mereu schimbărilor, învață să-şi construiască o nouă identitate, să se găsească pe sine, după ce trece prin toate încercările: studii noi şi oameni dornici să fie de folos celor ce-şi iau viața de la capăt, iubiri şi copii care o fac să înțeleagă altfel lumea, întoarcerile în țara pierdută care o obligă să înțeleagă fluiditatea vieții, pentru că totul s-a schimbat, jocul memoriei şi hazardul amintirilor.
Ru aparține mai curând poeziei decât epicii, capitolele scurte se pot citi separat ca poeme în proză mai mici sau mai ample, dar toate fermecătoare. Unele sunt infuzate de arte ale orientului, de aromele unei țări misterioase, ca descrierea costumului ao dai, cu porțiunea de piele ce poate fi întrezărită, de o rafinată senzualitate. Altele sunt narațiuni condensate, ca scurta istorie a străbunicului chinez şi a celor două rânduri de copii, din care patru au decis să fie vietnamezi şi patru să fie chinezi, povestea Unchiului Doi şi a fiicei sale, Sao Mai.
Lirismul intens al cărții reuşeşte să alunece pe lângă patetismul care pândeşte pe alocuri, dar frumusețea discretă a imaginilor, finețea asocierilor fac din Ru o bijuterie. Lectura cea mai potrivită pare mai curând răsfoitul, ca în cazul unui volum de poezie, cu pagini la care ai vrea să revii, să le reciteşti, cu pasaje ce te ispitesc să visezi, sau îți stăruie în gând şi nasc reflecții.
Biografie şi provocare
Herta Müller a recurs la biografism în romanul ei, fiindcă în personajul Leo Auberg a pus multe dintre cele trăite şi mărturisite de Oskar Pastior. Cred că trei aspecte sunt decisive, nu atât pentru complicatul raport realitate-ficțiune, cât pentru originalitatea cărții: felul în care eroul trăieşte experiența lagărului, acut şi visceral, homosexualitatea care a accentuat complexele şi drama interioară, formând un fel de ramă, prezentă în primele şi ultimele capitole, şi mai ales o dureroasă sensibilitate ca filtru al percepției.
Prietenia Hertei Müller cu Oskar Pastior se bizuia pe condiția lor comună de minoritari şi de poeți. În România, limba germană îi deosebea de scriitorii români, în Germania îi unea trecutul şi țara din care veneau, deosebindu-i de scriitorii germani. Dar îi lega poezia, căci amândoi au natură de poeți, indiferent ce scriu. Deosebirea dintre ei a ieşit la lumină după ce a apărut Leagănul respirației, când a fost publicat dosarul colaborării cu Securitatea a lui Oscar Pastior.
De unde venea dosarul şi cine îl livrase era evident, tot aşa cum era evident că țintea să o discrediteze pe proaspăta nobelizată care făcuse dintr-un vechi colaborator al securității personaj de roman. Unele reacții care cereau chiar să i se retragă premiul suedez întăresc o asemenea presupunere. Din tot scandalul mediatic reieşea limpede că Oskar Pastior nu s-a destăinuit până la capăt, că a lăsat nespuse lucruri decisive şi le-a dus cu el dincolo, că Herta Müller nu a avut habar de ele.
Privind retrospectiv, homosexualitatea lui Oscar Pastior îl făcea vulnerabil în-tr-o țară care o condamna ca infracțiune şi o pedepsea cu 5 ani de închisoare. Nu sunt greu de presupus ori imaginat presiunile Securității asupra lui Oskar Pastior pentru a-l sili să colaboreze, unica alternativă fiind puşcăria, dacă refuza. Mai greu de înțeles este reticența lui Oskar Pastior care nu a dezvăluit episodul. De ruşine sau de teamă? Nu o cunoştea într-atât pe Herta Müller încât să fie convins că ar fi putut înțelege?
Şi iată că biografismul romanului are mai multe efecte, luminând zone obscure nebănuite. Drama colectivă a germanilor deportați acoperă şi alte drame. Leo Ausberg îşi descoperă ca adolescent homosexualitatea, nu şi-o reprimă, conştient că riscă sancțiuni şi din partea legii scrise şi a celei nescrise: închisoare pentru el, ocară abătută asupra familiei. Lagărul le dă ticăloşilor ocazia să prospere şi îngreunează supraviețuirea celorlalți, iar libertatea le dă celor umiliți şi exploatați posibilitatea să se răzbune: Tur Pricolici cel puternic în lagăr este găsit sub un pod vienez cu fruntea crăpată de un topor şi cravata îndesată în gură.
Dacă biografismul dă substanță şi autenticitate romanului, iar asocierea lui Leo Auberg cu Oskar Pastior îl va însoți definitiv pe cititor şi după ce închide cartea, romanul însuşi reclamă o biografie care să restituie viața lui Oskar Pastior, semnificativă pentru condiția omului şi a poetului în secolul XX. Pentru că de la un punct încolo, realitatea şi ficțiunea se amestecă primejdios, necunoscutele istoriei încă produc surprize devastatoare şi lovesc deopotrivă pe vii şi pe morți.